Certificatul de deces

Maftei Pop a poposit în cătunul Osoi, situat la 50 de kilometri de Cluj, pe când avea 40 de ani. Toţi cei de acolo îl ştiu de când s-au născut, pentru că Maştei, cum îi ziceau localnicii, a condus pe ultimul drum zeci de generaţii de săteni. Devenise o adevărată emblemă a locului. Aproape toată viaţa a lucrat cu ziua pe la ţărani. Oamenii acelui cătun cu 22 de case cândva, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, îl omeneau cu ce aveau. Doarmea afară, atât vara, cât şi iarna. Doar când era foarte frig era poftit din poiata sau grajd să se culce în casa omului la care se afla ocazional: lângă sobă, pe o blană de oaie. Cu o buturugă de lemn drept pernă, aşa cum prefera. După o perioadă, cerea găzduire la altă gospodărie. Umbla cu pieptul gol, chiar şi pe vreme de viscol, purtându-se într-o cămaşă ţărănească din pânză, trei sferturi, ca un flăcău, şi cioareci, neînvelindu-se niciodată, nici când crăpau afară pietrele de la fântână. Însă n-a fost bolnav vreodată.

Cu puţini ani înainte de a se stinge, de “moarte bună”, a fost vizitat de oameni de ştiinţă, care l-au şi speriat totodată. Bărbatul poposise în părţile Clujului (la Osoi) după ce, povestea el, omorâse accidental în satul natal (Valea Loznii, Sălaj) dintr-o lovitură, un copil ce îi crease probleme pe când păzea animalele la păscut. Una din vizitele echipelor de “domnişori” de la oraş care au trecut să-l pozeze şi examineze la Osoi (C.I. Parhon precizează faptul că acest caz a fost în atenţia Anei Aslan!) s-a lăsat cu sărbătorirea sa, cu cântece şi cuvinte de felicitare, dar şi un scurt interviu la sediul Primăriei locale de atunci, Ciubăncuţa (acum e altă împărţire administrativ-teritorială).

Un martor la acest eveniment festiv a fost Ioan Suciu, din Pustuţa, care avea pe atunci 11 ani. Bărbatul şi-a amintit pentru Jurnalul Naţional că bătrânul longeviv avea şi atunci privirea de vultur şi era iute în mişcări. Reprezenta un miracol faptul că la aproape un secol şi jumătate de viaţă mergea cu vioiciune, fără toiag, atât doar că îl lăsase puţin auzul. Şi nu era nici cărunt! Avea părul pe jumătate alb, pe jumătate pana corbului. Sunt amănunte ce provin de la sătenii din Osoi pe care i-am vizitat. Altele, mult mai puţine, sunt culese dintr-un valoros tratat ştiinţific al academicianului C.I. Parhon şi care îl menţionează (facsimil). Nu a fost uşor, însă am obţinut în exclusivitate documentele ce dovedesc faptul că a trăit 148 de ani, cel mai important în acest sens fiind certificatul de deces, pe care îl publicăm în premieră.

N-a fost bolnav niciodată, a scăpat de toate molimele lumii, de la “Ciuma lui Caragea” la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, dar şi de toate războaiele pământului

Maftei Pop, zis şi Mutu, a văzut lumina zilei cu 17 ani înainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, când în Franţa încă se afla la putere Napoleon Bonaparte, şi a stins ochii în 1952, în plin comunism, apucându-i pe Petru Groza şi Ana Pauker. N-a fost bolnav niciodată trecând peste toate molimile şi epidemiile catastrofale ale lumii, de la “Ciuma lui Caragea”, pe care a prins-o pe când avea doar câţiva ani, până la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, ce au făcut ravagii până aproape de zilele noastre. Maftei Pop a fost contemporan cu Ipsilanti, Bălcescu, Cuza, cu toţi regii României, dar şi cu primii conducători ai Republicii Populare Române. A trecut şi peste majoritatea războaielor importante ale ultimelor două secole ale mileniului, de la cel ruso-turc (1806-1812), la războiul de independenţă (1877), cel balcanic (1913), primul război mondial (1914-1918) şi al doilea război mondial (1939-1945), până la cel din Coreea (1950-1952). Chiar povestea cu emoţie sătenilor din Osoi prin ce fapte de arme vitejeşti a trecut. Braţul providenţei i-a servit drept scut, îndepărtând schijele obuzelor şi coasa ascuţită a bolilor necruţătoare ale timpului. Viaţa sa a început pe vremea când nu exista nici telegraf şi s-a sfârşit-o când Uniunea Sovietică făcuse deja primele pregătiri pentru cucerirea spaţiului cosmic. Din punct de vedere al istoriei muzicale a ultimelor secole, a simţit că face primii paşi pe pământ atunci când Beethoven compunea Simfonia a 9-a, a trăit odată cu muzicianul Ciprian Porumbescu, trecând în lumea drepţilor cu trei ani înaintea marelui compozitor George Enescu. Astfel de comparaţii oferă dimensiunea cu adevărat impresionantă a vieţii acestui om.

La 120 de ani căra de la trei kilometri depărtare grinzi din lemn de 12 metri lungime

Maftei Pop s-a născut în anul 1804, în satul Valea Loznii din judeţul Sălaj, şi a murit în 1952 la Osoi. Trăia uneori izolat. Fără carte, se pricepea doar să numere porţiile de mâncare şi rareori gologanii primiţi pe diferite munci de la ţăranii din Osoi. I se spunea “prostănacul” mai mult pentru faptul că nu şi-a întemeiat o familie şi nu şi-a ridicat o gospodărie. Şi acest fapt a contribuit la longevitatea sa extraordinară. După ce a fugit, tânăr fiind, din satul natal, s-a aşezat în comuna menţionată mai sus, de peste graniţa dintre judeţele Sălaj şi Cluj, nu foarte departe de cătunul unde s-a născut.

Era considerat un om puţin ciudat. Nu a fost căsătorit niciodată. Însă dintotdeauna a fost cunoscut ca bătrân. “Ca putere era tânăr şi era privit ca un fenomen”. “Avea o forţă musculară puţin obişnuită. A lucrat la maşina de treierat, maşină primitivă pe care o învârtea cu mâna. Cu o mână trăgea cei doi bivoli puşi la jug. Ducea din pădure trei grinzi în spinare, de la 2-3 kilometri depărtare, peste dealuri, până la 100 de ani. La 120 de ani încă putea purta câte un lemn de 10-12 metri de la 2-3 km”, se arată în studiul publicat de C.I. Parhon.

“E găsit în sat drept ca un brad…Poartă cămaşe albă cu gâtul descoperit, umblând astfel vara şi iarna”. De altfel, de-a lungul întregii vieţi nu a dormit niciodată în casă, ci doar afară, acoperit în fân sau învelit de cozile animalelor din grajd, iarna. Ori în iesle, aşa cum s-a născut şi Iisus Christos. La data examinării sale de către specialişti, Maftei Pop avea privirea vioaie şi, în ciuda vârstei înaintate, părul negru, amestecat cu fire albe.

Mânca cât trei oameni odată, putea termina şi o oaie întreagă la o masă de unul singur
Academicianul Parhon face câteva notaţii şi cu privire la hrana pe care Maftei Pop o consuma. Sătenii care au stat de vorbă cu reporterul spun că nu a ţinut regim, pentru că atunci nu se obişnuia aşa ceva. Mai mult, fuma pipă sau 4-5 ţigări pe zi. “Alimentaţie mixtă. Predominant lapte, brânză, mămăligă. Mânca cât trei, mânca şi o oaie întreagă la o masă, pe care o primea în schimbul muncii lui”, scrie cercetătorul, făcând referire la cele povestite de bătrânii satului unde muncea, între care şi Gheorghe Galuş, de 85 de ani, ştiutor de carte. Patru bătrâni, între care şi Galuş, au contribuit la completarea datelor “anamnestice” ale lengendarului român. Chiar şi la o vârstă înaintată, i-a impresionat pe anatomiştii şi  cercetătorii ce l-au măsurat din cap până-n picioare. “Impresionează relieful muscular pe tot corpul: pectoralii, intercostalii, drepţii abdominali, cu fibrele aparente”. Trecutul şi comportamentul său trădează faptul că omul pe care parcă l-a uitat moartea pe pământ avea un sistem nervos puternic, cu totul ieşit din comun. “Epitetul de prostănac dat de consăteni pare a fi în legătură cu viaţa bizară şi cu diminuarea auzului mai demult, fapt care l-a izolat de mediu…Prezintă o aritmie cardiacă legată de respiraţie. Puls 92 pe minut, radiala nu este îngroşată, tensiunea arterială 160 cu 80”.

Dantura îi era încă bună, nu avea probleme cu prostata şi nu suferea nici de ateroscleroză, ca toţi bărbaţii de peste…50 de ani 

Chiar dacă a avut probleme cu auzul odată cu înaintarea în vârstă, românul nostru de 148 de ani şi-a păstrat destui dinţi. “Se notează prezenţa a 4 incisivi. Pofta de mâncare păstrată, nu are tulburări digestive”. Singura problemă, care s-a ivit la o vârstă înaintată, fapt pentru care se spune că a şi murit, a fost apariţia unei tumori la care organismul slăbit n-a rezistat. Din examinarea anatomo-patologică reiese acest lucru: …”Muşchii drepţi abdominali cu duritatea lemnoasă”, duritate care pune problema existenţei unei tumori abdominale. Însă sătenii din sat au povestit pentru reporterul Jurnalul Naţional o altă variantă a morţii sale. Omul, neînvăţat cu aparatul foto, s-a speriat atunci când a fost pozat, crezând că va fi împuşcat, întrucât se ştia vinovat pentru acel accident tragic petrecut din vina sa în locurile natale. Altfel, n-avea nicio problemă. Dacă acum, mai fiecare bărbat ce trece de 50-60 de ani este “cadorisit” de natură cu câte un adenom de prostată, uriaşul nostru n-a avut nevoie de urolog nici la cea mai înaintată vârstă, de altfel nici n-ar fi ajuns la el, cum n-a avut nevoie de niciun medic, fiind sănătos tun. “Micţiuni normale”, notează Parhon, care adaugă faptul că bătrânul nu prezenta “pete senile” pe piele şi nici semne clinice evidente de ateroscleroză.

Viaţa fără griji şi munca în aer liber l-au făcut să ajungă la un secol şi jumătate de viaţă 

Între posibilele explicaţii cu privire la longevitatea extraordinară a bărbatului, C.I. Parhon subliniază faptul că în familia lui au existat centenari (mama şi sora, 110, respectiv 102 ani), dar mai ales că Maftei Pop a trăit toată viaţa muncind şi apoi odihnindu-se numai în aer liber. Un alt factor important ce a acţionat favorabil pentru atingerea unei asemenea vârste înaintate (recordul românesc dovedit prin acte, fără tăgadă) este şi regimul alimentar alcătuit mai mult din zarzavaturi, ciorbe şi lactate, ca şi factorii de climă – s-ar părea favorabili acestui neîncoronat Matusalem dacă nu al lumii, cu siguranţă al României.
Vă veţi întreba de ce specialiştii în geriatrie nu au scos în evidenţă acest caz. Pe lângă explicaţia dată mai sus, am purtat o scurtă discuţie cu academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, mulţi ani director al instituţiei care s-a ocupat cu studiul longevităţii. “Mă mir că nu s-a auzit până acum. Însă studiul academicianul C.I. Parhon e demn de toată încrederea. Mă mir să fi comis savantul vreo greşeală, pentru că era un om de ştiinţă demn de toată încrederea. Însă pe atunci acte civile nu existau, doar actele în care ţăranii erau trecuţi de marii boieri”, spune acad. Bălăceanu- Stolnici.
Cazul este cât se poate de credibil şi datorită faptului că tatăl românului cu un asemenea record de longevitate era preot. Iar românii erau la acea vreme credincioşi cu toţii, aşa încât cu siguranţă au fost notate naşterea şi botezul său în evidenteţele bisericeşti. Aşa s-a ajuns să-i fie trecută vârsta exactă în certificatul de deces: 148 de ani!

Ar fi putut trăi chiar mai mult întrucât a fost sănătos “tun” până în ultimii ani

Reputatul om de ştiinţă C.I. Parhon subliniază faptul că bărbatul ar mai fi putut trăi. Cum spuneam, au existat indicii cum că Pop a decedat nu pentru că s-a îmbolnăvit, ci mai mult pentru că organismul i-a cedat, fiind posibil să-i fi apărut o tumoare intraabdominală. Sau mai degrabă pe un fond tensionat determinat de căutarea sa de către oamenii de ştiinţă, s-a speriat şi de aici, sfârşitul. C.I. Parhon spune că la palpare se simţea într-un anumit punct pe corpul său o structură solidă, lemnoasă, şi faptul că în ultimii ani se îndoia mai greu duc către un astfel de indiciu – tumoare. Se ştie că la o vârstă înaintată orice dereglare în organism poate duce la moarte. Aşa încât organismul slăbit (ca la orice bătrân) nu a mai rezistat. Însă în certificatul de deces nu apare acest motiv. Conform documentului, Pop a murit de… “moarte bună”, cum se mai spune, în act fiind trecut la cauza decesului “senilitate”, cum se nota la mulţi oameni în vârstă care se pierdeau. Altfel ar mai fi dus-o încă ani buni, este concluzia savantului. Referindu-se la acea presupusă tumoare, Parhon scrie: “bătrânii rezistă foarte puţin la accidente, traume, infecţii etc., care asupra unui tânăr ar fi avut o slabă înrâurire şi care se pot considera în cazul bătrânilor aproape ca un motiv pentru curmarea existenţei”. Moş Maftei, cum era numit, făcea parte dintr-o familie de longevivi ce au depăşit cu mulţi ani un vârsta de 100 de ani. În condiţiile în care moştenirea genetică necesară îi era favorabilă, Maftei Pop a întrecut orice aşteptări.

Un caz uitat, abandonat chiar şi în rândul cercetătorilor în domeniul longevităţii

Astăzi puţini îşi pot imagina că în România a existat o persoană care a ajuns la neverosimila vârstă de 148 de ani! Chiar şi în rândul cercetătorilor nu e cunoscut acest caz, motivele fiind numeroase. Unul dintre ele, mai degrabă amuzant, este acela că Institutul de geriatrie, înfiinţat chiar în anul morţii lui Maftei Pop, nu l-a mediatizat pentru că ar fi avut o ştachetă prea înaltă încă de la început în activitatea pe care urma să o desfăşoare. De altfel, chiar în anul morţii lui Maftei a fost înfiinţat primul institut de studiere a longevităţii din lume, la noi, la iniţiativa profesorului Ana Aslan, care a cunoscut cazul. Apoi, la trei ani de la moartea lui Pop, după ce mai întâi prof.dr. Ana Aslan l-a studiat ca exemplu, academicianul C. I. Parhon îl menţionează în lucrarea pe care am citat-o, şi care viza cercetări legate de vârsta omului.

Chiar dacă la 1804 nu se eliberau documente civile populaţiei rurale, copiii erau înregistraţi la naştere în catastifele bisericeşti. Am găsit un învăţator din zonă, Ion Mureşan, de 80 de ani, care ne-a povestit cum un coleg de-al său i-a relatat faptul că a fost rugat să meargă cu autorităţile să căute la biserică date referitoare despre naşterea şi botezul său. Un al doilea motiv ce-l face mai mult decât plauzibil este şi menţionarea în lucrarea la care am făcut referire, aceasta fiind şi cea mai importantă lucrare ştiinţifică pe tema longevităţii a marelui om de ştiinţă C.I. Parhon, savantul-academician care se numără printre fondatorii geriatriei în România şi care a ajuns el însuşi la vârsta de 94 de ani.

Mărturii de la cei care l-au cunoscut

Studiat de medici, moş Maftei a fost un fel de mascotă a satului Osoi. Ba în localitate chiar a rămas o vorbă: “Ce, vrei să trăieşti cât moş Maftei?”. Ioan Suciu (74 de ani) şi-l aminteşte: “Eram elev la şcoală la Ciubăncuţa şi a venit o comisie acolo. Şi era primarul de la Jurca şi i-au luat o declaraţie, atunci avea mult peste sută. A murit la 130 sau 140 de ani. L-a chemat acolo, la Primărie, şi ne-am dus şi noi, elevii de la şcoală, să vedem aşa un om în vârstă, cel mai în vârstă din ţară. Arăta destul de bine pe la 1950. Avea zbârcituri pe faţă, arăta ca fiind în etate. Avea cămaşă din aia ţesută la ţară, descheiată, era în costum naţional cum se purta odată. Era parcă primăvară când ne-am dus cu clasa să-l vedem şi să-i cântăm “La mulţi ani”. Purta pălărie, nu era cărunt tare, avea părul jumate alb, jumate negru. Avea aşa, o vorbă domoală, ardelenescă. Eu aveam cam 11 ani. Ne-a impresionat că are o vârstă aşa înaintată. Comisia care a venit nu ştiu de unde era, dacă de la Cluj sau Bucureşti”.

O altă mărturie provine de la Mureşan Ioan, (80 de ani, învăţător), Zalha. “Nu la noi în comună a trăit, ci în Osoi, un sat care a aparţinut comunei Ciubăncuţa. Eu am vorbit cu învăţătorul care a fost acolo, Tămaş Eugen, care a murit de vreo 10-15 ani, pentru că atunci când a murit n-au vrut să-l îngroape până să aibă ceva act. În arhiva bisericii i-au găsit data naşterii, dar şi aceea a botezului (mai ales că tatăl său se spune că era preot, după cum am găsit şi în studiul lui Parhon – n. red.)…Fratele meu l-a cunoscut, că a avut soţie de acolo, din Osoi”.

Când a murit, moş Maftei a fost condus pe ultimul drum de tot satul. “Noi, copiii, ne-am strâns gură-cască, noi ştiam de badea Maftei că are mult peste sută. Vârsta precisă i-o ştiu doar cei care l-au înmormântat, cei care au umblat pe la Primărie, Pavăl lui Turcu şi alţii au umblat şi au scos documente. Au fost de-au cătat acolo, în Valea Loznei, unde s-a născut şi au scos ceva acte ca să-l poată înmormânta. El n-avea la dânsul documente. I-au făcut groapa şi i-au scris Pop Maftei pe cruce. A fost îngropat creştineşte în grădină lui Horvath Ioan, casa fiind acum a lui Nicolae Ciupe”, povesteşte şi Ilie Mureşan. Iar femeile din Osoi se roagă şi astăzi pentru omul care s-a dovedit a fi cel mai longeviv român.”

Sursa:  http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/record-national-longevitate-148-ani-6357