Sub povara tristetii

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia.

Image result for tristetea sufletului

Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: “Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”, gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: “Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare.”

Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul “Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea…” Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea liniștea altădată. De aceea de multe ori acedia și tristețea sînt privite împreună, tristețea, venită uneori din neîmplinirea dorințelor, fiind o “stingere a vocii” sufletului, o afonie spirituală expresie redată de Dante:

Am fost – zic ei – înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi amarul fum,

Si-aici noi ne’ntristăm în neagra tină!
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n’au putinț’a spune-o vorbă plină” (Infernul)

Accidiosi sînt cufundați într-o mocirlă, una a propriilor gînduri, a propriilor neputințe, a unei înfrîngeri înainte de a schița vreun gest, altul decît oftatul, privitul îndelung pe fereastră, așteptarea deznădăjduită, asemănătoare celei a locotenentului Giovanni Drogo din Deșertul tătarilor, al lui Dino Buzzati.

Acedia este o maladie a sufletului care i-a încercat mai întîi pe eremiți prin tristețe, descurajare, confuzie și rătăcire a sufletului, prin dezinteresul față de realitățile spirituale  și prăbușirea într-o ireversibilă lîncezeală, o stare de apatie din care nimeni nu încearcă să se salveze, așteptînd ca altul să o facă, așteptînd oarecum precum Godot al lui Samuel Becket sau Oblomov al lui Goncearov, acceptînd sceptic și complice o împotmolire care îi dă bune motive pentru statuquo și pentru nemulțumire. În loc să se schimbe el însuși, să revină la valorile exigente și puternice, singurele care îi pot răspunde aspirațiilor fundamentale, cel atins de acedia așteaptă un miracol și trăiește liniștit un gen de melancolie, de “fericire de a fi trist”, care împreună cu celelalte sentimente ambigue îi conferă o stare de incertitudine și fragilitate. Aminteam lista celor opt păcate statornicite de Părinți ai Bisericii, dar lista poate fi extinsă căci și dizarmoniile vieții psihice sînt pe măsură. În scrierea sa suprarealistă, Aurora, Michel Leiris enumeră stările care conturează o așteptare veșnic neîmplinită: spleenul, sila, nenorocul, eșecul, slăbiciunea, nefericirea, potrivirea, disperarea, dezolarea, lașitatea, urâtul, frica, tristețea, groaza, dezgustul, durerea, suferința, mîhnirea, fatalitatea, nebunia, melancolia, neputința, furia, tortura, anxietatea, angoasa, mizeria, zbuciumul, incertitudinea, îndoiala, decepția, deziluzia, blazarea, obida, neliniștea, boala, coșmarul, insomnia, dispariția, moartea, uscăciunea, ruina, robia, oboseala, descurajarea, resentimentul, istovirea, rușinea, teama, oroarea, spaima, neșansa, sterilitatea, greața, nevolnicia, mînia, frenezia, deruta, înfrîngerea, renunțarea, degradarea, naufragiul, catastrofa, eșecul, perdiția, căderea, decăderea. Această lungă listă surprinde neputința spirituală și nostalgia care consumă, care este “atît de lipsită de contururi că eu însumi nu știu ce-mi lipsește”, scria cu amărăciune Kierkegaard.

Acedia este o suferință dureroasă, nu fizic!, care se insinuează pînă la rădăcinile existenței umane și reprezintă un fenomen de ordin spiritual. Lîncezeală, melancolie, apatie au în comun evocarea unui sentiment profund și durabil de insatisfacție în fața unui prezent nesatisfăcător, dificil. O stare spirituală de atonie în care spiritul plutește iar trupul este greoi. Acest marasm, această indolență spirituală sînt sursa descurajării, a inconstanței, a infidelității, o manieră de a refuza înfruntarea realității. “Sufletul, care nu are țel anume, rătăcește; căci, după cum se spune, înseamnă a nu fi niciunde, cînd ești peste tot locul”, scria Montaigne despre trîndăvie. Privită de aproape se vede cu ușurință legătura pe care starea noastră de perpetuă nemulțumire o are cu acedia, cea mai tenace dintre cele opt patimi recunoscute de tradiția ascetică a creștinătății antice. “Pace și bucurie în Duhul Sfînt”, așa numea apostolul Pavel Împărația lui Dumnezeu, iar Păstorul lui Herma îi îndemna pe creștini să îndepărteze tristețea care este sora îndoielii și a mîniei: “Tristețea e mai puternică decît toate duhurile rele, e teribilă pentru slujitorii lui Dumnezeu și pierde pe om.”

Primii pustnici au elaborat o teorie și o practică a patimilor sufletului care a trecut prin veacuri, punînd bazele asceticii și misticii creștine. Evagrie Ponticul aparține celei de a treia generații de Părinți ai deșertului și ocupă un loc singular printre ei, fiind considerat părintele literaturii creștine spirituale. Moștenitor al teologiei lui Origen și al eticii stoice, Evagrie a statornicit lista păcatelor capitale, insistînd pe vrăjmașul cel mai de temut, acedia; “acedia este expresia unei adînci dezintegrări a persoanei umane”, scria Gabriel Bunge, autor al unei substanțiale lucrări despre Evagrie Ponticul. “Acedia este vlăguirea (atonia) unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire și nu stă drept, curajos, înaintea încercărilor. Norii fără apă sînt alungați de vînt, mintea fără stăruință [e alungată] de vîntul acediei. Ochiul acedicului e tot timpul ațintit asupra ferestrelor, iar mintea lui închipuie musafiri. A scîrțîit ușă îndată iese afară. A auzit un glas, îndată se cațără la fereastră și rămîne așa pînă-i amorțesc mădularele”, nota Evagrie dînd cele mai clare contururi ale unei stări de inconfort interior în care intelectul se împrăștie în gînduri dezlînate, traversate de o apăsătoare plictiseală, strămoașa îndepărtată a spleen-ului care i-a bîntuit pe romantici, și ce exemplu mai grăitor poate fi altul decît Spleen de Baudelaire:

Cînd cerul scund și negru ca un capac se lasă
Pe sufletul dat pradă urîtului și cînd
Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă
Întinsul cerc al zării întregi îmbrățișînd;

Cînd lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n vas Speranța, biet liliac, se zbate
Lovindu-se de ziduri cu-aripi șovăitoare
Și dînd mereu cu capu-n tavanele surpate; (…)

Și lungi și nesfîrșite convoaiele mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plînge; și, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.

După Evagrie, lista celor opt păcate se înlănțuie de jos în sus, de la corp către spirit, acesta zămislind tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, orgoliul; Casian va păstra această listă, inversînd mînia cu tristețea, în vreme ce Grigore cel Mare, care s-a bucurat de o mare autoritate în timpul Evului Mediu, a stabilit o altă ordine: trufia, avariția, invidia, mînia, necurăția, lacomia și lenea; aceasta din urmă este asimilată lenei spirituale, acediei. Fie că vor pomeni numele acediei, fie că îl vor îngloba sub altele, teologii nu vor uita să amintească acedia, acel demon despre care Evagrie spunea că aduce cu sine “o stare de liniște și o bucurie de nespus”, demon care “învață mintea să fie netrebnică, lașă, delăsătoare.” Tediumvitae, dezgustul fața de cele ale spiritului, față de orice activitate ordonată, insatisfacție difuză fără o cauză aparentă, abandon către visare, o stranie vagabondare a gîndurilor. Acedia este un amestec complex și straniu între tristețe și mînie, între iubire și ură, o maladie specifică vieții spirituale. Este acedia doar o tentație a singuraticilor? Pentru cei din vechime, acedia îi ataca în egală măsură pe anahoreți, cît și pe cenobiți, dar și pe cei care duceau o viață de lume. Diferența între deșert și lume este că în primul caz sînt atacați solitarii doar prin gînduri, în vreme ce în al doilea caz, oamenii sînt atacați prin intermediari, fie lucruri, oameni sau conformisme. În ambele situații, urmarea este aceeași disoluție a Eului, instaurarea erei indiferenței pure, a apatiei narcisiste, cufundarea în plăcerea de a fi nemulțumit.

Atanasie a scris despre viața pustnicului Antonie și lupta sa cu diavolii, subiect care l-a urmărit cu febrilitate și pe Flaubert; în cazul lui Atanasie, scrierea urma îndeaproape întîmplările lui Antonie, pe cînd la Flaubert realitatea primea noi contururi ficționale. În zilele noastre, un autor american, Andrew Solomon, povestește despre depresie ca un trăitor al ei, ca un om care a înfruntat Demonul amiezii. “Depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperări. Cînd se instalează, degradează eul și, în cele din urmă, eclipsează capacitatea de a da ori de a primi afecțiune. E lăuntrica noastră singurătate manifestă. Ea distruge nu numai legătura cu ceilalți, ci și capacitatea de a fi împăcat cînd ești doar cu tine însuți.” Sînt primele propoziții ale capitolului despre depresie cu care se deschide cartea lui Andrew Solomon, subintitulată O anatomie a depresiei.

Ușoară sau gravă, depresia “e un diavol care te lasă îngrozit”, iar de la sfîntul Antonie, pustnicul trăitor în deșert, pînă la Virginia Woolf, literatura oferă numeroase descrieri exemplare ale tristeții, ale trăirii în afara unui sens al existenței, ale cufundării într-o stare de indiferență, o stare atonică din care unii nu mai revin niciodată: “Dacă ne închipium un suflet de fier pe care-l erodează suferința psihică și-l ruginește depresia moderată, atunci depresia majoră este prăbușirea înspăimîntătoare a unei întregi structuri”, scrie Andrew Solomon, care oferă și o imagine plastică a depresiei devoratoare: în copilărie se juca la umbra unui stejar; peste ani, o viță se agățase de copac aproape sufocîndu-l: vița răsucită pe ramurile bătrînului copac părea de departe a fi frunzișul acestuia. Peste ani, Andrew Solomon ajunge asemenea bătrînului stejar, pe ceea ce mai rămăsese din existența sa se înfășurase depresia: “mă secătuia și se înfășurase în jurul meu, hâdă, mai vie decât mine.” Mecanismele interioare nu se lasă descifrate cu usurința cu care un meșter privește mecanismul unui ceas; e aceeași situație cu a pacientului care abia intrat în cabinetul psihiatrului întreabă dacă are depresie ca și cum daignosticul s-ar citi într-o banală analiză a sîngelui. Dificultatea înțelegerii mecanismului interior, convingerea că fiecare se cunoaște prea bine pentru a nu realiza cînd intră în depresie sau cînd este doar într-o stare de tristețe, întîrzie și destăinuirea în fața unui psihiatru. O modernitate scăpată de sub control a generat o acutizare a unui fenomen apărut odată cu omul: depresia!

Cu luciditate, cu spirit critic, Andrew Solomon își povestește momente din viață care au premers crizelor; începutul nu anunță, pentru necunoscători, semnele crizei: retragerea în sine, pasivitatea, pierderea încrederii  și respectului de sine. De aici se poate ajunge la căderea psihică elocvent descrisă de Emily Dickinson:

Simții o-Nmormântare-Creier
Și-n Doliu oamenii jeleau
Și se-agitau – până ce Mintea
Întreagă și-o pierdeau.

Andrew Solomon nu descrie doar stările de anxietate, căderile psihice, el scrie și despre tratamentele psihiatrice, fie ele conversaționale, fie farmacologice sau terapia cu electroșocuri; el discută ca psiholog, dar și ca pacient despre creier și minte, despre balansul făcut de psihiatrie între a trata creierul și a trata mintea. Conștiința umană este înscrisă între laturile unui triunghi: latura teologică, cea psihologică și cea biologică. În acest context discută despre suferință, credință și depresie: “Supraviețuiești depresiei printr-o credință în viață la fel de abstractă ca orice sitem de credință religioasă. Depresia este cel mai cinic lucru din lume, dar este și originea unui gen de credință. S-o suferi și să ieși la liman cu tine însuți înseamnă să descoperi că ceea ce n-ai avut curajul să speri se prea poate să se fi dovedit adevărat.”

Din vechime, medicii sau gînditorii, observînd comportamentul uman au căutat să explice ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce era boală a minții; Hippocrates a surprins natura melancoliei ca pe “o lungă trudă a sufletului”, explicată prin excesul de bilă neagră (melainachole) asociată cu toamna, cînd apăreau “tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, precum și “aversiune față de hrană, posomorîre, insomnie, iritabilitate și neastîmpăr”, însoțite de o “teamă prelungită”. Filosofii din vechea Eladă s-au împotrivit teoriilor lui Hippocrates ssuținînd că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul lui Marcus Aurelius, a descris halucunațiile melancolice ale pacienților săi: “somn neîndestulător, agitat și intermitent, palpitații, amețeală, tristețe, neliniște, neîncredere în sine și convingerea că sînt persecutați, că sînt posedați de un daimon, că sînt urgisiți de zei”.  Galenus credea într-un suflet fizic, psyche, supus autorității unui eu personal; melancolia nu era concepută ca patologie, ci ca parte a eului: “Există oameni care sunt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” Pentru teologii creștini, melancolia era o afecțiune nocivă, dereglările rațiunii fiind un semn al dizgrației dumnezeiești. Evagrie și Ioan Casian, pe urmele versetelor din Psalmul 90 aminteau de “atacul demonului de amiază”, de amărăciunea melancolică: “Am folosit expresia pentru titlul cărții, scrie Andrew Solomon, deoarece descrie foarte exact ceea ce simți în depresie. Imaginea are rolul de a invoca groaznicul sentiment invaziv care însoțește nefericirea depresivului. Există ceva insolent în depresie. Cei mai mulți diavoli – cele mai multe forme ale angoasei – se bazează pe adăpostul nopții; a-i vedea limpede înseamnă a-i învinge. Depresia stă în plină strălucire a soarelui, netulburată de recunoaștere.”

Spre deosebire de Evul Mediu, Renașterea a dat un alt înțeles melancoliei, Marsilio Ficino văzînd în melancolie un semn al dorinței arzătoare de măreție și veșnicie: “E uimitor faptul că, ori de câte ori suntem la largul nostru, cădem într-o suferință asemeni cu exilul, cu toate că nu cunoaștem pricina ei, ori cu siguranță nu ne gîndim la ea […], în toiul jocurilor plăcerii uneori oftăm, iar când jocurile s-au sfârșit, plecăm și mai triști.” Pentru Ficino, filosoful, dar și artistul, va fi mai aproape de melancolie decît omul de rînd: “Câtă vreme suntem reprezentații lui Dumnezeu pe pămînt, suntem tot timpul tulburați de nostalgia patriei cerești.” Ficino, el însuși o persoană depresivă, scrie despre mintea pătimitoare cu o evidentă tentă autobiografică, așa cum va face peste ani și Andrew Solomon. În secolul al XVII-lea tot mai mulți filosofi și scriitori privesc melancolia ca pe un stare complexă căreia caută să-i găsească remediu, fără a se limita la a o condamna și așeza în tiparele nefirescului minți. Una dintre cele mai citite și citate lucrări despre melancolie, care adună opiniile filosofilor și teologilor, ale scriitorilor și medicilor, este The Anatomy of Melancholy, a lui Robert Burton. Deși este o carte scrisă acum aproape patru secole, ea este uneori apropiată de concepțiile moderne despre boală, despre suferință, despre puterea de a tolera trauma: “ceea ce unul, prin deosebită cumpătare și stăpînire de sine, poate să învingă celălalt nu poate răbda nici o clipită, ci la orișice mic prilej de ofensă greșit înțeleasă, ocară, necaz, umilință, impas, mîhnire, zvon și altele se lasă atît de tare în voia tulburării sufletești, încît se schimbă la față, digestia îi este întîrziată, îi piere somnul, cugetul i se întunecă, iar inima îi este grea […] și el însuși e copleșit de Melancolie.”  Burton descrie melancolicii ca fiind neîncrezători, răutăcioși, cîrtitori, nemulțumiți, tot ei fiind “cei mai plini de duh dintre toți, iar [dispoziția lor melancolică] stîrnește de multe ori o divină încîntare și un soi de enthusiasmos […] care-i face să fie excelenți filosofi, poeți, profeți.” – veghepatriei.wordpress.com

Reclame

Care sunt pacatele de care se veselesc dracii cel mai mult

Vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni.

9_4

Și a zis Andrei către dânsul: „Cum știi tu, de vreme ce demonul nu poate ști nimic mai dinainte?” și a zis demonul: „Tatăl nostru, satana, a cunoscut ca, în iad șezând, vrăjește de toate și de acolo ne spune nouă toate, că neamul nostru nu știe nimic”. Zis-a Andrei: „De care păcate se veselește neamul vostru mai mult?” A zis demonul: „De slujirea idolilor și de fățărnicie, de răutatea față de aproapele. Când cineva începe a urî pe altul, și de păcatul sodomiei, de beție, de iubirea de argint, de acestea ne veselim mai mult”. Iar Andrei a zis: „Dar Când cineva se leapădă de lucrurile voastre, pe care le-a făcut mai înainte, cum îl suferiți?” Și demonul a zis: „Știi mai bine decât mine, cat este de cumplit, dar nădăjduim a-l întoarce pe el la noi și-l răbdăm, luând mângâiere dintr-aceea ca multi, lepădându-se de noi și venind la Dumnezeu, apoi, iarăși, s-au întors la noi și s-au făcut de ai noștri”. Iar Când demonul și-a dat răspunsul de lucrurile sale, atunci Sfântul a suflat asupra lui și îndată s-a stins.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 137-138) – doxologia.ro

Urmariti va rog in link-ul urmator cum ii insala dracii pe tineri si pe oameni in general:

Cum il percep satanistii pe idolul lor. Cum insala diavolul pe om.

Pacate impotriva credintei ortodoxe

Frați ortodocși, iubiți credincioși, aș dori să luați aminte la câteva lucruri esențiale. La predica ultimei Duminici s-a vorbit despre vindecarea slugii sutașului (centurionului) din armata romană, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a lăudat pentru smerenia și credința sa, deși nu făcea parte din poporul evreu (evreii biblici, iudeii)…

De aceea s-a vorbit și despre păcatele împotriva credinței.

1 – HOMOSEXUALITATEA

 Este un păcat greu, o fărădelege și o călcare gravă a poruncilor dumnezeiești. Sodoma și Gomora, orașe biblice au fost distruse cu foc din cer…

2 – NECREDINȚA (ATEISMUL)

Este un păcat greu împotriva credinței, când omul nu crede în Dumnezeu, în Sfânta Treime, în Sfintele Taine ale Bisericii. El ajunge să creadă doar în sine și devine egoist.

3 – URA ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU ȘI A APROAPELUI NOSTRU.

 Este un păcat împotriva Duhului Sfânt, Care este Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire (I Ioan 4; 16).

4 – SCEPTICISMUL

Este păcatul prin care lăsăm îndoiala să-și facă de cap în cugetul nostru. EXEMPLE: Oare există Dumnezeu? A Înviat oare Hristos? etc… Așa se ajunge la cârtire și ateism…

5 – INDIFERENTISMUL 

Este nepăsarea totală față de tot ce se întâmplă în ortodoxie.

6 – FARISEISMUL 

Este o atitudine necreștină, caracterizată prin ipocrizie (prefăcătorie), minciună, falsitate, viclenie (vicleșug). Ne putem aminti desigur de pilda vameșului și fariseului…

7 – BIGOTISMUL 

 Este o evlavie exagerată sau o formă de fanatism religios (habotnicie). Este pietism, zelotism și criticism exagerat.

8 – EREZIA

Erezia este denaturarea învățăturilor ortodoxe, cum ar fi: erezia francmasonică, ECUMENISMUL, papismul (infailibilitatea papală și primatul papal). Erezii sunt în catolicism, dar mai ales în cultele protestante și neoprotestante. Ortodoxia nu este religie în sine, ci învățătura revelată de Însuși Dumnezeu, întrupat în om. Însă religiile din lume și-au inventat proprii lor dumnezei… Prin urmare, noi nu ne închinăm în niciun caz la același Dumnezeu…

9 – ÎNCHINAREA LA IDOLI

Este încălcarea primelor două porunci dumnezeiești, venerarea duhurilor, persoanelor sau chipurilor cioplite, a unor patimi sau a materialismului.

10 – OCULTISMUL (PRACTICAREA MAGIEI)

Este lucrare satanică (satanism) prin practicarea unor ceremonii ezoterice: magie, vrăjitorie, YOGA, spiritism, farmece etc…

11 – SUPERSTIȚIILE

Acestea își au izvorul în obiceiuri păgâne precreștine. Sunt multe superstiții, care nu au nicio legătură cu legile lui Dumnezeu…

12 – CHIROMANȚIA ȘI DESCHIDEREA PSALTIRII

Este vorba despre ghicitul în palmă, în cafea, în interpretarea viselor și deschiderea psaltirii de către monahi căzuți în rătăcire…

13 – APOSTAZIA (LEPĂDAREA DE HRISTOS)

Este vorba despre lepădarea de ortodoxie din partea acelora care din diverse motive trec la secte sau devin chiar atei…

CÂTEVA EXPLICAȚII DE PE SURSE:

93. Ce sunt păcatele grele?

Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârșește lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeiești. Păcat greu săvârșește cineva și atunci când nu împlinește de voie poruncile dumnezeiești, din care pricina răcește în dragostea către Dumnezeu și către aproapele. Păcatele grele se mai numesc și păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viata lui, și-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).

94. Păcatele grele sunt de un singur fel?

Nu. După „Mărturisirea Ortodoxă”, păcatele grele sunt de trei feluri:

1) Capitale;

2) Împotriva Duhului Sfânt;

3) Strigătoare la cer.

95. Care sunt păcatele capitale?

Capitale sunt păcatele acelea care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slabită prin păcatul strămoșesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindcă înfățișează cele mai de seama căi ale voii păcătoase și sunt rădăcina celor mai multe păcate. Ele sunt următoarele șapte: 1) Mândria, 2) Iubirea de argint, 3) Desfrânarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lăcomia, 6) Mânia și 7) Lenea. – crestinortodox.ro

Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt?

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt următoarele:

1) nădejdea prea mare în mila lui Dumnezeu;

2) deznădejdea cu privire la mântuirea noastră;

3) împotrivirea clară faţă de adevăr şi lepădarea de credinţa ortodoxă;

4) invidia cu privire la acele bunuri duhovniceşti pe care le dobândeşte aproapele de la Dumnezeu;

5) aflarea în păcate şi stăruinţa în răutate;

6) nepăsarea faţă de pocăinţă până la sfârşitul acestei vieţi.

Sursa: 1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească – Alcătuite pe baza operelor Sfinţilor Părinţi şi ale nevoitorilor bunei credinţe, Editura Cartea Ortodoxă, p.11 – Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie

Luati aminte! O intamplare a unei femei care si-a avortat copilul

Unele femei nu-și mai revin niciodată în urma avortului. Vă rugăm să distribuiți această mărturie pe toate rețelele de socializare!

Când am aflat că sunt însărcinată eram în cel mai prost moment din viaţă: tocmai murise mama, aflasem că soţul meu mă înşela cu cea mai bună prietenă şi voia să divorţăm, iar la serviciu nu-mi mergea prea bine.

Credeam că nu se poate mai rău, dar, în timp, aveam să aflu că niciodată nu poţi să zici că ai atins pragul cel mai de jos al vieţii. Am decis că pentru momentul acela cea mai bună soluţie este întreruperea sarcinii. Aveam doar 25 de ani, viaţa era înainte şi aveau să mai fie şi alţi copii, cu siguranţă. Mătuşa cu care m-am sfătuit atunci m-a încurajat spunându-mi că ea are vreo trei avorturi la activ, în vremea comuniştilor când se făceau mai degrabă empiric şi puteai oricând să mori din aşa ceva. Am mers împreună la o clinică privată şi totul s-a terminat în câteva ore.

Pentru un scurt moment, înainte de a fi băgată în sala de operaţii, am avut un gând fugar şi o tresărire când s-a apropiat de mine o femeie în negru şi mi-a zis că fac o prostie. M-am uitat la ea curioasă pentru că n-am înţeles de unde mă cunoaşte şi ştie ce vreau să fac. În plus, nu vezi prea des persoane îndoliate într-o clinică unde majoritatea oamenilor sunt îmbrăcaţi în alb sau în culori deschise. Femeia nu era bătrână, ci mai degrabă între două vârste, avea faţa blândă, dar nişte ochi negri ca tăciunele din care ieşeau parcă flăcări. M-a privit intens şi mi-a spus să nu fac prostia să scap de copil, că acest avort mă va bântui toată viaţa.

Mătuşa mea a alungat-o spunându-i că nu e treaba ei să se bage în vieţile oamenilor aşa aiurea şi m-a luat de mână ca să mă calmeze. Mi s-a părut straniu şi trebuie să recunosc că m-a speriat un pic. Dar am mers mai departe.

Operaţia în sine a fost scurtă şi dureroasă. Nici nu ştiu ce m-a durut mai tare, faptul că aruncam un copil făcut cu omul căruia îi jurasem iubire veşnică sau faptul că toate astea mi se întâmplau în acelaşi moment şi simţeam că sunt cea mai ghinionistă fiinţă din lume.

După avort am avut ceva complicaţii câteva zile, temperatură mare şi delir, dar obişnuită cu avorturile grele mătuşa mea a stat lângă mine şi a ştiut ce să-mi facă. În acele nopţi şi zile de convalescenţă zbuciumată am visat pentru prima dată o fetiţă bucălată şi blondă precum tatăl ei, care alerga spre mine într-un parc, iar eu fugeam de ea. Mă tot striga: mami, mami, iar eu mă ruşinam şi mă făceam că n-o cunosc. Apoi fetiţa se transforma într-un monstru, un avorton de carne sângerândă care urla printr-o gură hidoasă spre mine că voi fi veşnic mama lui şi că o mamă nu are cum să scape de copilul ei.

Mătuşa mea a pus totul pe seama febrei şi infecţiei pe care o făcusem după avort, dar că lucrurile se vor calma şi o să uit totul. N-am uitat, pentru că copilul avortat nu m-a lăsat niciun moment să uit. Într-una din nopţi, când deja mă simţeam mai bine şi puteam să fac diferenţa între vis şi realitate, am simţit cum ceva rece şi umed mă atinge pe umăr. Când am deschis ochii am văzut lângă capul meu acel copil. Avea ochi albaştri deschişi şi mă fixa cu privirea. Mânuţa pe care o ţinea pe umărul meu se lipise şi simţeam prin cămaşă umezeala sângelui de pe mâna aceea de carne moartă. Am ţipat de groază şi m-am ridicat în capul oaselor. Când am aprins lumina pe umărul meu era o urmă de sânge.

Mătuşa mea s-a speriat şi ea de un asemenea vis, deşi îi spuneam clar că a fost cât se poate de real. Am mers împreună la o biserică şi preotul mi-a citit nişte dezlegări şi mi-a dat câteva canoane de făcut ca să-mi ispăşesc păcatul. Deşi mi-a spus clar că după părerea lui un astfel de păcat nu va fi niciodată ispăşit. Le-am ţinut pe toate şi am încercat să mă rog şi să ţin posturi aşa cum mi-a spus părintele. Visele au încetat o vreme. Iar eu mi-am reluat viaţa.

Apoi, când trecuse aproape un an de la asta şi ziceam că lucrurile încep să se îndrepte, copilul avortat a apărut din nou în nopţile mele. Timp de o săptămână am urlat noapte de noapte sub privirle albastre şi reci ale acelui suflet neîmpăcat care ar fi trebuit să fie copilul meu. La final am rămas la fel de istovită ca în primul an, după avort.

De cinci ani de zile lucrurile se petrec întocmai, cu o precizie matematică. Copilul avortat îmi spune de fiecare dată că e aniversarea lui şi că ar trebui să-i fac tort, să-l pregătesc pentru grădiniţă şi tot timpul îmi reproşează că nu-l iubesc, şi că de fiecare dată mă uit cu silă la el. Cum să fac altfel dacă nu pot să simt decât silă şi groază la vederea unei bucăţi de carne care-mi aminteşte în fiecare an în luna iunie de păcatul capital pe care l-am comis cândva? Acela de a-mi omorî propriul copil. (O mărturie reală a unei femei afectată de sindromul post-avort.) – ganduridinierusalim.com

Urmariti va rog si: