Pe urmele Părintelui Arsenie Boca
– Într-o Vinere din Postul mare al Paştilor, paşii şi norocul ne-au purtat către o mânăstire neobişnuit de frumoasă, aşezată în apropiere de Sighişoara, pe podişul înalt al Târnavelor: Mânăstirea „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”, izvorâtorul de mir. Presimţind, parcă, sărbătoarea ce se apropia, primăvara îmbrăcase în lumină biserica, sfinţii de pe catapeteasmă şi îngerii de lângă altar, dar mai cu seamă chipul părintelui stareţ Ghelasie, care iradia atâta credinţă şi bucurie, încât vorbele lui ne-au mutat soarele primăverii în inimi, însufleţind amintirea Părintelui ARSENIE BOCA, sfântul venerat de toţi credincioşii pământului românesc.
O cioată în faţa lui Dumnezeu
– De mai bine de un deceniu, revista noastră calcă pe urmele părintelui Arsenie Boca, încercând să-i învie şi să-i fixeze amintirea adevărată, cu ajutorul unor oameni care l-au cunoscut. Printre cei care au avut norocul să-i stea în preajmă vă număraţi şi sfinţia voastră. Sunteţi călugăr, aşa cum a fost şi el. L-aţi putea defini, din perspectiva aceasta, mai apropiată de adevărul făpturii lui?
– Dacă ar fi să vă spun în două cuvinte cum era părintele Arsenie, aş spune „aspru de bun”. De ce era părintele aspru? Pentru că viaţa lui era aspră. Securitatea era tot timpul după el, fusese în închisoare, era prigonit, dar în ciuda acuzelor permanente, el trebuia să fie bun. El era aspru cu duhurile necurate, cu strâmbătatea, cu păcatul, cu răutatea, dar cu semenii lui era bun. Şi Domnul Iisus era aspru şi bun. Cu duhurile necurate era aspru şi le punea pe fugă, cu bolile era aspru şi le îndepărta, în schimb, pe om îl mângâia, şi toate minunile pe care le făcea erau ca să îl aducă pe om la normalitate. Dacă era paralizat, să umble, dacă era orb, să vadă, dacă era mut, să îl facă să vorbească. Că Dumnezeu aşa ne-a lăsat pe pământ, să umblăm, să vedem, să auzim, să ne bucurăm de toată frumuseţea lumii ăsteia, a Creaţiei Sale. Noi, oamenii, suntem aşa de slabi în credinţă, însă Dumnezeu drăguţul aşa-i de milostiv şi de bun, încât ar vrea nici să nu-l laude prea tare omul. Că acuma îl laudă şi apoi mâine îl leapădă. Omu’ strigă astăzi „Osana celui dintru înălţime, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului”, în duminica Floriilor, şi peste câteva zile, în Vinerea Mare, acelaşi om strigă: „Răstigneşte-l!”. Şi cine sunt cei care strigă? Ăla vindecat de paralizie, cel vindecat de orbire… De asta spun că şi părintele Arsenie era aspru de bun. Eu, de câte ori mă uitam la el, îl vedeam pe Dumnezeu. Unii cred că e ceva de nimic să fii slugă, dar să fii sluga lui Dumnezeu este ceva mare. Un frate la mânăstire a fost întrebat de părintele Arsenie: „Ia zi, mă, şi tu crezi că sunt aşa mare?”. „Păi, dacă toată lumea crede, cred şi eu părinte, ce să fac?” „Mă, să nu confundaţi niciodată pe stăpân cu cioata!” Da, părintele se socotea o cioată în faţa lui Dumnezeu.
– Cum a fost prima întâlnire cu părintele Arsenie? Aţi simţit imediat că e un om puternic?
– Când m-am dus la părintele Arsenie prima dată eram cu fratele Modest. Eram rasofori amândoi, purtători de rasă, nu eram călugăriţi. Era în timpul lui Ceauşescu şi părintele stătea la biserica Drăgănescu, unde era urmărit de securitate. Din cauza asta, noi am plecat de la mânăstire, de la Sâmbăta, îmbrăcaţi în civil. Mulţi s-au mirat de mine că nu auzisem până atunci de părintele Arsenie, de slujbele lui, de sfaturi, de preziceri şi de minuni. Dar eu, în sătucul meu, încă nu auzisem de el. Aşa că atunci când am aflat, am şi pornit să îl cunosc. Când ne-am dus noi acolo, era plină biserica: trei-patru sute de oameni, nu aveai loc să arunci un ac. Părintele şedea pe un scaun, cu faţa către altar, şi cu spatele către uşa bisericii. Când am intrat în biserică, el vorbea cu oamenii. Ne-am apropiat lângă un stâlp, cam la un metru, aşa, să auzim şi noi ce le spune. Când, deodată, părintele zice: „Măi, călugăraşilor, haidaţi la mine!”. Lume multă, părintele cu spatele, de unde să ne vadă? Noi nici nu eram îmbrăcaţi în călugări, eram în civil, aşa că ne-am pus jos, acolo, în genunchi, am zis că nu-i vorba de noi. Dar părintele ne-a strigat şi a doua oară: „Călugăraşilor de la mânăstire, de la Sâmbăta! Veniţi!”. A treia oară ne-a strigat pe nume: „Gherasim, Modest, haidaţi la mine!”. Atunci ne-am dus şi ne-am pus în genunchi în faţa părintelui şi tremuram…
În biserică a venit primăvara
Şi părintele zice: „Haidaţi, măi, că aşa mi-e dor de locurile alea, de la Sâmbăta! Şi de pietre, şi de bolovani, şi de lemne, de tot ce-i acolo mi-e dor!” Părintele fusese stareţ la Sâmbăta, dar comuniştii nu-i mai dădeau voie să meargă acolo… Şi ne-a luat pe după cap pe-amândoi, şi se plimba prin faţa oamenilor, pe acolo, cu noi, de drag. Apoi l-a întrebat pe fratele Modest: „Mă, tu ce eşti acolo, la Sâmbăta, găinarul mânăstirii?”. Bietul Modest a stat ca înlemnit. Aşa era, el avea grijă de găinile gospodăriei. I-a mai zis părintele: „Tu să te laşi condus toată viaţa de alţii, că singur nu poţi!”. Aşa a fost. Astăzi, Modest este un călugăr bun al bisericii noastre, pentru că l-a ascultat pe părintele, să se lase condus. N-a râvnit la mai mult. Mă mai întâlnesc cu părintele Modest, suntem ca doi copii, deşi suntem deja bătrâni de-acuma. Da’ noi tot copiii părintelui Arsenie ne simţim. Copiii lui Dumnezeu. Şi pe urmă se uită părintele şi la mine… Cum l-o măsurat pe fratele Modest, m-o măsurat şi pe mine. Şi zice: „Tu de ce nu te-ai dus la şcoală, mai departe?”. Eu n-am zis nimic, numa’ am gândit: E uşor să zici din gură, e mai greu să împlineşti. Poate mintea m-ar duce, da’ n-are cine să mă poarte la şcoli. Că noi eram opt copii, mama singură, tata în lagăr, după ani de război, şi stătea greutate mare pe familia noastră. Şi mă gândeam şi ziceam: „Cine să mă poarte în şcoli?” Părintele se uită aşa, la mine, şi zice: „Cine să te poarte?”. Deci, ştia gândul omului! Asta nu e poveste, e ceea ce am trăit eu. Pe urmă, s-a uitat pătrunzător la mine şi-a zis: „Mă, când părintele stareţ al mânăstirii te va trimite la şcoală, să te duci, că dacă te împotriveşti, te vei împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Că altfel, trenul va trece şi tu vei rămâne”. Tremuram… Şi zice: „Da’ de ce tremuri aşa?” Zic: „Părinte, cum să nu tremur, dacă eu ştiu în faţa cui stau?”
Un mare trăitor
– Se vorbeşte mult despre faptul că părintele Arsenie ştia gândul omului…
– Da, ştia gândul omului. Noi, în credinţa ortodoxă, spunem: că gândul omului îl ştie numa’ Dumnezeu. De-asta, lumea credea că Arsenie e Dumnezeu. De asta părintele a zis să nu confundăm cioata cu stăpânul, că el se consideră o cioată în faţa lui Dumnezeu. Era un mare părinte trăitor! Arsenie avea trăire încă de când era student la Sibiu: se punea în timpul slujbei lângă un stâlp şi acolo înlemnea. Dacă se mişca stâlpul ăla, se mişca şi părintele. Aşa se ruga! Vedeţi de ce primea darul lui Dumnezeu? El, când se ducea în biserică, nu se mai mişca, nici în stânga, nici în dreapta, îl pătrundea slujba în toată fiinţa lui. Aşa a primit darul său. Asta înseamnă omul trăitor. Părintele Ieronim, care încă trăieşte (e diacon la mânăstire la Sâmbăta, are 70 de ani), l-a întrebat odată pe Părintele Arsenie: „Cum se face, părinte, că sfinţia ta cunoşti omul, ştii cum îl cheamă, ştii ce necazuri are?”. Părintele s-a uitat cu drag la dânsul şi i-a zis: „Ce fac eu, toţi aţi putea face, că Dumnezeu dă darurile la toţi oamenii, nu are preferinţe. Noi, oamenii, suntem cu preferinţe. Toţi aţi putea să faceţi minuni, dacă aţi avea trăire. Dar trăirea îi foarte slabă, şi ea fiind slabă, nu ai nici darul”. Şi ca să vedeţi puterea lui, cât am mai stat atunci, în biserică, vine un tânăr la părintele şi zice: „Părinte, vreau să îmi spuneţi şi mie ceva”. „Ţie nu vreau să îţi spui nimic”, îi zice părintele, „tu du-te şi vezi-ţi de treaba ta”. Ăla se duce, se bagă printre oameni şi după aia iar vine, a doua oară, tot aşa: „Părinte, vă rog, cum aţi spus la toată lumea, spuneţi-mi şi mie”. „Mă, dacă ţi-am spus că ţie nu vreau să-ţi spui, du-te, mă!” Şi vine a treia oară să îl roage, şi când vine, părintele numa’ ce îi îndoaie gulerul de la haină şi… avea microfon acolo: era un securist. „Mă, n-am vrut să te arăt la nimenea, n-am vrut să te vădesc în faţa oamenilor. Da’ pentru că ai insistat de atâtea ori, am făcut lucrul ăsta, altfel nu îl făceam”. Vedeţi, sfinţii nu îşi bat joc de nimeni, dar unde e obrăznicie, o dau pe faţă. Aşa şi părintele Arsenie. O vădit până la urmă securistul în faţa oamenilor.
Chiliile şi curtea interioară
– S-a întâmplat să vedeţi puterea părintelui Arsenie şi în alte împrejurări?
– Am văzut odată o femeie venită la el de la ţară. Cu necazuri, cu greutăţi. Venise cu desagii cu pită, slănină, ardei, roşii, na, cu ce i-a dat Dumnezeu în ogradă. Îi zice părintele: „Tu, Ioană, tu, pune dăsagii jos”. I-o spus pe nume, dar femeia nu şi-a dat seama. Abia ajunsese, şi se tot văieta: „Vai, ce m-am ostenit!”. Curgea apa pe ea, de la drum şi oboseală. Şi spune către părintele: „Nici nu mai ştiu de ce-am vinit, of”. Şi părintele zice: „Hai, hodineşte oleacă, pune-te aici, jos, să îţi tragi sufletul, că îţi spui eu de ce ai venit”. Şi începe şi vorbeşte cu femeia. Şi cum se uita ea la el şi îl asculta, numa’ o auzeai: „Vai, da’ ghini zici!”. Mai stătea şi iar îl asculta şi zicea: „Da’ parcă mă cunoşti, părinte, de undeva!”. „Te cunosc mai bine decât te cunoşti tu.” Şi i-o spus cine e, de unde îi, ce o doare, de ce-o venit, i-o spus ce să facă şi s-a închinat femeia frumos, i-a sărutat mâna şi s-o dus acasă să facă ce i-o spus părintele. De-aia părintele vorbea atâta de deschis cu oamenii simpli, că ei nu veneau doar să îl vadă, veneau să îi asculte povaţa şi mergeau acasă să o împlinească.
Apa vie
– Martorii vieţii părintelui Arsenie Boca povestesc că făcea, încă înainte de moarte, minuni. S-a scris mult despre ele. Aveţi cunoştinţă despre o astfel de întâmplare deosebită?
– E adevărat că făcea mari şi multe minuni părintele. Am avut bucuria să stau de vorbă sau să spovedesc oameni care au fost martori la minunile sale. Una din minuni a făcut-o la Sâmbăta. Un izvor. Părintele îşi săpase o chilie într-o stâncă şi nu era apă acolo, sus. Părintele adusese muncitori să lucreze acolo şi, ca să-şi stingă setea, trebuiau să coboare să aducă apă din vale, din râpă. Într-o zi, părintele s-a uitat la ei şi a zis: „Aşa-i că vi-i greu? Hai, să-l rugăm pe Dumnezeu să ne deie apă aici, sus, în munte”. S-a pus părintele în genunchi, şi cu el toată lumea, toţi de acolo s-or pus în genunchi. Părintele s-o rugat, o luat un lemn de jos şi o făcut o cruce pe stâncă. De-acolo a ţâşnit apa cât mâna! Şi izvorul e nesecat şi în ziua de azi. Ca Moise în pustie a dat Arsenie apă oamenilor! Asta mi-au povestit chiar cei care or lucrat acolo, muncitorii, cioplitorii de-acolo. Veneau la mânăstire, la Sâmbăta, unde ajunsesem şi eu călugăr şi se spovedeau. Cum îi ascultam! Mi-era mai mare dragul să îi spovedesc! „Mai spune omule, mai spune de părintele”, mă rugam de ei.
O altă mărturie am avut chiar de la colonelul care l-a arestat! O venit acolo, la mânăstire. „Părinte, mă cunoşti?”, m-a întrebat. „Nu te cunosc!” Zice: „Eu îs colonelul care l-a arestat pe părintele Arsenie”. „Hai, încoace, că ai să-mi spui multe”, i-am zis. Şi mi-o spus. Era un om credincios, de nu vă puteţi închipui! Mi-a zis că nu ştiu ce general a dat ordin să îl aresteze pe părintele Arsenie, că aduna prea multă lume. Când l-au arestat, au fost trei: el şi încă doi, tot din securitate. L-au luat pe părintele şi l-au dus la arestul din Braşov, într-un beci. Au folosit trei lacăte, fiecare dintre ei păstrând câte o cheie, până a doua zi, când trebuia transferat de la securitate la închisoare. Numai că a doua zi, când au venit să îl ia, toţi trei au înmărmurit: celula era goală. Colonelul a intrat în panică, pentru că era responsabilitatea lui şi nu îşi putea explica ce s-a întâmplat. S-au urcat în maşină şi au plecat înapoi, la mânăstire, la Sâmbăta. Când au intrat în biserică, părintele Arsenie era în altar şi tocmai făcea Liturghia. După ce s-a terminat slujba, părintele s-a dus de bunăvoie la securişti şi le-a zis: „Mă întorceam şi singur, nu trebuia să veniţi după mine, dar a trebuit să ţin slujba, că nu avea cine altcineva”. Colonelul mi-a mărturisit că după ce l-a arestat pe Arsenie şi-a şi dat demisia din securitate şi a devenit om al bisericii, om al crucii.
Slujba Învierii
– Vă amintiţi ultima Dumneavoastră întâlnire cu părintele Arsenie?
– Ultima întâlnire cu părintele a fost la mânăstire la Sâmbăta, când a venit la înmormântarea Mitropolitului Mladin. Era acolo, în mulţime, dar din păcate, eu nu l-am recunoscut. Eu mă aflam în grupul de studenţi care cântau în cor şi eram atent să facem slujba frumoasă. Şi numa’ ce vine un moşneguţ aşa, slăbuţ, cu ochelari, se închină la Înaltul, la Mladin, şi se pune lângă mine, în cor, între studenţi. Şi mă tot întreba: „Da’ ăla cine e?”. „Episcopul saşilor”, zic. „Da’ ăla cine e?” „Episcopul ungurilor”, zic. „Da’ ăla cine e?” Zic, „Nestor al Craiovei”. Bătrânelul se miră: „Ce-o îmbătrânit, mă!”. Cam aşa toată slujba. Mi-era şi ciudă pe el: „Cine-o hi şi moşul ăsta”, îmi ziceam, „de mă tulbură în mijlocul slujbei şi nu pot să fiu atent?” Da’ nu era ciudă pătimaşă, că eu mă străduiam numa’ să fie slujba cât mai frumoasă. Că până la urmă aşa a şi fost. La sfârşitul ei, numa’ ce se răspândeşte vorba că părintele Arsenie a fost la slujbă. Şi toată lumea dă, deodată, năvală pe mine, să le spui… ce-am vorbit eu cu părintele Arsenie Boca! Lumea l-a cunoscut, şi eu nu. Era aşa de schimbat faţă de cum îl văzusem la Drăgănescu… Un om bătrân.
– Părinte stareţ, se apropie Sfintele Paşti. Nu putem pleca din biserica asta aşa de frumoasă, fără un îndemn pentru noi şi pentru cititorii revistei noastre: ce să facem, cum să trăim ca să merităm Învierea care se apropie?
– Să nu vedem niciodată crucea fără Domnul Hristos pe ea. Să zicem aşa: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. De ce ne închinăm Crucii Lui? Pentru că e El pe ea. În momentul în care s-a răstignit de bunăvoie pe ea, i-a dat crucii putere să facă minuni. Semn mare de biruinţă. O biruit păcatul, pe diavol şi iadul, şi de-aia, când îţi faci cruce, diavolul piere. Apoi, când te însemnezi tu cu semnul crucii, fă-te bun, crucea te îndeamnă să fii bun, să te răstigneşti. Asta ne spune Iisus, să te pui pe cruce, de bunăvoie, cu El.
Obştea mânăstirii
Crucea ta să devie crucea Lui şi atunci alungă diavolul. Părintele Arsenie ne spunea: „Să aveţi mintea lui Hristos!”. Şi eu mă tot gândeam: „Mă, cum să ai mintea lui Hristos?!”. Păi, ca să ai mintea lui Hristos, trebuie să ai trăirea Lui! Şi pentru asta trebuie să înduri Golgota, să te scuipe, să te lovească şi tu să îi priveşti şi să spui: „Părinte, iartă pe ei, că nu ştiu ce fac”. Făcând aşa, Hristos e în tine. Pe tine te pot birui, da’ pe Hristos, care intră în tine, nu îl mai poate birui nimeni. Aşa îi vom merita Învierea şi bucuria Sfintelor Paşti.
formula-as.ro
Alte lucruri minunate despre Sfantul Parinte Arsenie Boca, puteti gasi la categoria: Sfantul Arsenie Boca
Acesta din pântecele mamei sale s-a sfinţit, şi era sfânt Domnului şi prooroc, trăgându-se din Anatot. După ce a fost robit Ierusalimul de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, el s-a coborât la Dafne în Egipt şi acolo proorocind a fost ucis cu pietre de poporul lui Israel. Şi murind a fost îngropat în locul de înmormântare a lui Faraon, pentru că egiptenii l-au mărit, văzând folosul de la el. Fiindcă prin rugăciunea lui fuseseră omorâte aspidele, care prăpădeau pe egipteni; de asemenea fuseseră omorâte şi fiarele ce se aflau prin ape, pe care egiptenii le numesc efot, iar elinii crocodili. Pentru aceasta creştinii din acele părţi, până astăzi, rugându-se merg în locul unde este mormântul proorocului, şi luând ţărână se tămăduiesc de muşcările aspidelor. Se spune că Alexandru Macedon stând deasupra mormântului proorocului, şi aflând cele despre el, i-a mutat moaştele în Alexandria.
Vremuritulburi 