Intoarcerea la Ortodoxie a unui ratacit neoprotestant

M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, creştini ortodocşi. Bunica a fost cea care m-a învăţat câteva rugăciuni şi să mă închin. De altfel, la insistenţele ei m-au botezat părinţii.

Related imageCând mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereţi, candelele şi veşmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereţi.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinţi şi, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învăţase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat şi eu ateismul părinţilor şi al societăţii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte şi că toate lucrurile din natură au o justificare evoluţionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală şi vacante împreună cu părinţii la munte şi la mare, s-a sfârşit în clasa a şasea, când între părinţi au început să apară neînţelegeri. Au urmat nişte ani dificili, un divorţ şi decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În ţară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat şi eu în posesia unuia şi am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Deşi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârşitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus şi poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau… poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârşea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundaţii şi incendii. Eram chiar în casa în care locuiam şi priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu şi ducea cu ea tot ce lua din casele şi blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu ţineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbuşiseră două laturi ale blocului nostru şi mă aşteptam să cadă din clipă în clipă şi tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu ştiri din întreaga lume despre pagubele umane şi materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păţi nimic. Deşi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas liniştit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Aşa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea şi acum, după atâţia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic şi un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o decepţie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea nişte sfaturi. Numele lui era Ioan Panican şi, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Deşi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discuţiile noastre fiind axate în general pe credinţă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu şi, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timişoara şi acolo, într-o adunare baptistă, în urma „chemării la pocăinţă” lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenţi că îl primesc pe Iisus în inima mea şi că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucureşti, considerând că acum eram creştin şi că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simţeam că am o identitate nouă: eram baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noilor veniţi li se acordă o atenţie aparte.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum şi alte cărţi, şi am aflat de existenţa altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc şi astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinţa manifestărilor neobişnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

„Botezul cu Duhul Sfânt”

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptişti într-o tabără în Munţii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, deşi erau şi ei „născuţi din nou”, aveau o credinţă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulţi, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Am intrat în discuţie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era aşa-numita „vorbire în limbi” şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc şi pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile aşezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat şi eu să mă rog. La un moment dat am simţit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, deşi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe şi engleza a devenit „insuficientă”. Atunci am simţit că porneşte din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (raţional sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoşteam însă „ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobişnuitul situaţiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu toţii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucureşti. Am intrat şi m-am aşezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienţa de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discuţiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înţeles la ce se referă. „Ai… ceva pe faţă, nu ştiu, aşa, o…” Le-am povestit atunci experienţa mea. La sfârşit s-a lăsat linişte. Ei erau baptişti şi, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucureşti şi am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea şi m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală şi, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceuţă, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta (şi reprezintă) în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o „şcoală biblică” înfiinţată de el, ceea ce am şi făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Am decis însă, după câteva luni, să renunţ la acele „studii biblie”. Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului Ceuţă şi, din precauţie, am decis că este bine să nu mă leg prea tare de sistemul creat de el: biserica lui, cultul lui, „facultatea” lui (neacreditată)…

A fost o perioadă frumoasă, cu mulţi prieteni, cu activităţi şi pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim şi cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii de acolo.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceuţă şi am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulaţie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde ştie acele lucruri şi ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că „botezul cu Duhul Sfânt”, căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din „au Duhul” din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel „botez”.

Pentru adevăr, trebuie să spun că acele zvonuri care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârşi membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulaţie de comunişti, ca un mijloc de a discredita acest cult. Tot potrivit comuniştilor, adventiştii răpeau şi sacrificau copii.

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timişoara aprofundasem învăţătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învăţat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturiseşti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăţeşte şi că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-şi facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o soluţie atât de superficială. Deşi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amiciţie cu Iisus nu se potrivea cu ceea ce învăţasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula „1 Ioan 1:9” de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelaşi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai liniştea deloc.

Un capăt de drum: „Părtăşia”

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotestante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credinţei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai puţin extreme, cu martorii lui Iehova şi cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piaţă.

Aveam nevoie de altceva, însă nu ştiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel „adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative şi mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, nişte prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul şi am acceptat să merg unde mergeau ei. Aşa am descoperit Părtăşia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucureşti, cei mai mulţi membri erau proveniţi din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viaţa lui. Această idee a luptei cu păcatul era esenţa predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremişti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante şi faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relaţionare şi comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin „râvna pe cale” şi prin „lupta cu păcatul”.

Am observat de la început diferenţa de învăţătură între ei şi celelalte culte neoprotestante. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi m-am decis să merg în continuare acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învăţături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile – puternic emoţionale şi isterizante în acelaşi timp – abăteau atenţia eventualilor sceptici.

Aceeaşi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice şi a partidelor din România, o mână de tineri au organizat „debarcarea” bătrânilor şi s-au făcut şefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o „lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra „bătrânilor”, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale „din lume” tronau nestingheriteDuhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunşi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient şi mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronaţi. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive şi cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Împăratul era din nou gol. Deşi eram de acord cu Părtăsia în privinţa luptei cu păcatul, căile lor şi duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe soţia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influenţată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că şi pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăşie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost uşoară. Atunci când eşti învăţat că întâlnirile regulate cu „fraţii”, participarea la adunări şi un anume fel de comportament reprezintă laolaltă „credinţa”, renunţarea la aceste forme exterioare îţi dă sentimentul că-ti pierzi credinţa. Ştiam că ceilalţi spuneau despre mine că „am căzut de la credinţă” şi că „m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, soţia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca şi cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau şi clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă şi să stau singur în picioare. Foarte mulţi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea acţionează ca un „ţarc” care le susţine „credinţa”. Izolându-se de societate şi de ceilalţi oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinţa. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinţa pe sine că sunt credincioşi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înşelare şi în păreri de sine. Acestea şi cu ţarcul adunării în care-şi petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă aşa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbuşirea (la nivel psihologic) a acestui ţarc, au căzut într-un soi de letargie şi stare vegetativă. „Credinţa” lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte paşii unde crede El de cuviinţă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi era complet diferit de ceilalţi colegi, prin răbdare, atitudini şi firea liniştită. Am început să discut cu el despre credinţă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenţie, îmi răspundea şi el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghiţită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanţi), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Diferenţa între cele două cărţi este că prima e o ficţiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viaţa Sfântului Arsenie Capadocianul” şi alte câteva cărţi. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

De fapt, întâlnirea mea cu credinţa ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăşia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus şi compilat nişte materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită „Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase şi pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-şi că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu nu văzusem şi nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea „Evanghelia necunoscută”, scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înţeleg ce este acea Sfântă Tradiţie a ortodocşilor.

Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la uşa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis şi i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt „sectant”. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocşi pentru a-i desemna pe cei de altă credinţă. Mi-a aşa: „Să nu mai spui niciodată că eşti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăţi, nici nu vorbeşti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei şi că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine şi m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind şi discutând cu părintele Dinu – acesta era numele preotului – şi cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogăţia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că creştinii din vechime nu credeau în „răpirea celor credincioşi” sau în „împărăţia de o mie de ani”, doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu înţelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând şi dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie şi mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obişnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai puţin voit. Relaţiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras şi doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărţile menţionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea mulţimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunoşteau între ei şi care aveau felurite inimi şi gânduri. Printre ei însă erau şi Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana şi proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînţeles şi fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le înţelegeau, căci erau „afară”. Atunci când „au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii şi au înţeles.

Întoarcerea

Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Aşa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamţ. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii şi l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credinţă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi şi traducerea ortodoxă, mai duhovnicească şi mai plină de miez, după părerea lui.

Discuţia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el şi i-am spus că am nişte întrebări despre credinţă şi că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu soţia mea, cu el şi cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credinţă am eu; le-am vorbit despre Părtăşie şi despre „lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor „ortodoxia” din opiniile mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie şi părintele Eufrosin, erau nişte persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanţi, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucureşti. Am discutat despre multe – despre icoane şi idoli, despre închinare şi slujbe bisericeşti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de „biblicitatea” răspunsurilor.

Discuţia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere,  că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună „lucrurile în ordine”. Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie şi i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însoţit de părintele Vlasie, am mers şi am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că şi el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca naşi i-am avut pe părinţii lui Vlasie, care erau şi ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia şi de ce nu aveam copii. Soţia mea pierduse o sarcină şi fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să aşteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credinţă şi peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului şi al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamţ. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfinţilor şi să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învăţături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeşte.

Astăzi

Întoarcerea mea la Ortodoxie s-a petrecut în anul 2001. Anii petrecuţi la grupările neoprotestante m-au ajutat să învăţ unele lucruri începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos şi mântuire. Acele lucruri îşi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.

Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, mântuirea omului este o luptă şi o transformare. Vremurile pe care le trăim sunt grele iar cel rău se luptă pentru a-l abate pe om de la cele dumnezeieşti. Viaţa omului în veacul XXI este agitată iar el nu mai are timp să se oprească şi să se gândească la cele de Sus. Cine reuşeşte să se oprească şi să-l caute pe Dumnezeu poate descoperi o altă viaţă.

Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinţi de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii. – Bogdan Mateciuc

Urmariti va rog si:

Reclame

De ce cinstesc ortodocsii Sfintele Icoane si cum sectarii interpreteaza gresit Sfanta Scriptura

See the source image

1. Adam a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este “chipul fiintei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat în Trup (I Tim. 3, 16) si cu chip de om (Filip. 2, 7-8).
5. Sfântul Duh S-a aratat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a aratat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Si toate acestea sunt chipuri fara sa fie idolatrie.
7. În Testamentul Vechi icoanele au fost facute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 s.a.).
8. Dumnezeu Însusi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamna ca acesti heruvimi lucrati de mâna de om sunt icoane si nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau “heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele si alte obiecte din biserica veche au fost facute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 si 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).
11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).
12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântari de lauda si de preamarire (Ps. 137, 1).
13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preotii le tamâiau cu mare cinste, dupa porunca lui Dumnezeu si iudeii le venerau si se închinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodata nu a fost dezaprobata de Hristos sau de Sfintii Apostoli.
15. Atât Mântuitorul cât si Sfintii Apostoli au cinstit si s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri facute de mâini omenesti (Marcu 11, 7; Fapte 24, 11 s.a.).
16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprita cu anatema, iar închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o închipuire, a carei cinste trece la chipul cel dintâi, adica la cel zugravit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.
17. Istoria Sfintei Traditii si practica dintotdeauna a Bisericii si pâna azi, sfintele icoane au fost cinstite si venerate.
18. Icoanelor si sfintilor li se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.
19. În fata icoanelor ceri mijlocire si ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rostesti: “Miluieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu.”?

„Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt în cele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti… (Iesirea 20,1;4-5).
Iata, spun protestantii, nici un fel de asemanare, a nici unui lucru, deci nici a lui Hristos sau a sfintilor. Si, pentru a înfricosa si mai tare pe cei pe care îi pacalesc prin acest avocatism, dau nenumarate pilde de condamnare a idolilor si cinstirii lor (din Vechiul Testament mai ales).
Ceea ce nu baga de seama cei astfel înselati este ca, în toate aceste cazuri, e vorba de idoli sau chipuri de zei, adica de draci. Nu exista nici un caz în Sfânta Scriptura în care sa se condamne ca idolatrie cinstirea prin icoane a fapturilor ceresti.

Ce spune Dumnezeu despre idoli?

Pentru a intelege mai bine versetul adus de protestanti, sa ne uitam la Deuteronom 4,16-19:
Sa nu gresiti dar si sa nu va faceti chipuri cioplite, sauînchipuiri ale vreunui idol, care sa înfatiseze barbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pamânt, sau închipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târaste pe pamânt, ori de sub pamânt, sau închipuirea vreunui peste din apa; sau privind la cer si vazând soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te închini lor, nici sa le slujesti, pentru ca Domnul Dumnezeul tau le-a lasat pentru toate popoarele de sub cer.
Dupa cum se poate vedea mai sus, Sfânta Scriptura opreste închinarea la chipuri cioplite si la alte asemanari vazute (les. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreste numai închinarea întemeiata pe socotinta ca însasi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adica opreste închinarea la idoli. Acest lucru se vede si din contextul în care au fost spuse aceste cuvinte de la Iesire 20:2-3 – „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamântul Egiptului si din casa robiei; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!”.
Iata alte cateva exemple din care reiese sensul cuvantului ‘chip cioplit’:Sa dea înapoi si sa se rusineze cei ce îsi pun nadejdea în idoli, cei ce zic chipurilor turnate: „Voi sunteti dumnezeii nostri!”  (Is 42:17)
Si acum ei pacatuiesc din nou; si-au facut chipuri turnate din argintul lor dupa felul idolilor – lucru de mâna de mester sunt toti! Si ei le zic: „Acestia sunt dumnezeu!” Ei dau ajutor oamenilor. Pentru aceasta ei se închinasarutând viteii cei de aur. (Os 13:2)
Caci pe toti idolii neamurilor i-au socotit drept dumnezeipe cei care nici cu ochii nu vad, nici cu nasul nu respira, nici cu urechile nu aud, nici cu degetele mâinilor nu pipaie, nici cu picioarele nu umbla. (Int Solomon 15:15)
A facut din ei un vitel turnat si l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iata, Israele, dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului!”  (Ies 32:4)
Cu ce mai ramîne însa, face un dumnezeu, idolul lui. ‘Ingenuncheaza înaintea lui, i se închina, îl cheama si striga: ,,Mîntuieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu!“Isaia 44,18
Din cele de mai sus, rezulta ca aceste chipuri cioplite erau idoli, pentru ca oamenii ii socoteau drept dumnezei.?

Paganii se rugau statuii, crezand ca statuia este Dumnezeu.

Crestinul, insa, stie ca icoana e doar o reprezentare a lui Dumnezeu, Care este in Ceruri. Este numai o închipuire, a carei cinste trece la chipul pictat pe ea. Crestinul nu crede ca icoana poate vedea, auzi sau pipai, asa cum ne explica Isaia despre atitudinea paganilor fata de chipurile cioplite. Ortodocsii nu-i cer icoanei mantuire si nu o numesc ‘dumnezeu’! De aici, se vede foarte clar diferenta dintre idol si icoana.
Crestinii se roaga în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.
Icoana este ceea de ne duce cu gândul, credinta si doxologia la Dumnezeu, iar idolul este ceea ce se interpune (ca un zid) între noi si Dumnezeu. În acest sens, chiar si ceea ce numim noi icoana poate fi idol, daca ne oprim gândirea, adorarea si închinarea la lemn, sticla, vopsele si nu mergem mai departe, la persoana pictata. Deci, cel putin în anumite situatii, simplul obiect nu poate fi numit simplu idol sau icoana, caci totul depinde de abordarea noastra asupra respectivului obiect. Obiectele religioase care fac trimitere la Dumnezeu si Sfintenia Sa sunt sau cel putin ar trebui sa fie „ferestre spre Dumnezeu” si „manifestari ale slavei Lui”.
Asadar, Dumnezeu nu opreste cinstirea unor semne si înfatisari ale lui Dumnezeu si ale sfintilor, când aceasta cinstire nu ramâne la materia din care sunt facute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul închipuit prin ele.

Termenii biblici pentru ‘icoana’ si ‘idol’

Sa vedem, insa, ce termeni foloseste, mai exact, Scriptura, cand vorbeste despre „idol” si „icoana”:
Acolo unde, în Biblia româneasca, avem expresia „chip cioplit”, iar în greaca cuvântul „idol”, textul ebraic ne da termenul „pesel”, care înseamna de fiecare data idol sau orice reprezentare a unui (dumne)zeu strain, altul decât Dumnezeul lui Israel.
Analizând toate textele biblice care contin aceste cuvinte vedem ca prin cuvântul idol (pesel – ebr.) este desemnata o zeitate pagâna, iar sintagma „chip cioplit”, de fapt cioplitura / gravura (’elil – ebr.) se refera la reprezentarea idolului si nu la orice fel de reprezentare (comp. cu III Regi 6:29, unde se vorbeste despre imaginile/sculpturile sacre din Templu si se foloseste alt termen).
Pentru notiunea generala de „imagine”, textul biblic foloseste diferiti termeni, dintre care cel mai folosit este „selem”, pentru a reda ideea de imagine sacra; de exemplu: Fac 1:26 ; Col 1:15
Un alt text biblic folosit impotriva icoanelor este cel din Psalmul 96/97:7, care in traducerea lui Cornilescu suna astfel: „Sunt rusinati toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii”. Traducerea Ortodoxa, insa, spune:„Sa se rusineze toti cei ce se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor”.
Cuvantul folosit, aici este ‘pesel’, despre care am vazut ca se refera la idoli, ci nu ‘salem’, care se refera la icoane. Deci, in acest psalm, cuvantul ‘icoana’ nu exista.

Ce mai spune Dumnezeu despre icoane?

Apoi sa faci doi heruvimi de aur; si sa-i faci ca dintr-o bucata, ca si cum ar rasari din cele doua capete ale capacului (Ies 25:18)
Sa faci o perdea de în rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie, rasucita, iar în tesatura ei sa aiba chipuri de heruvimi alese cu iscusinta; (Ies. 26:31)
Pe toate zidurile casei de jur împrejur, în partea din fund si în fata, a pus sa sape chipuri de heruvimi, de finici si de flori deschise. (1 Imparati 6:29)
Heruvimul într-o parte avea o fata de om, întoarsa spre un palmier, si în cealalta parte avea o fata de leu, întoarsa spre alt palmier. Asa erau facute chipuri în tot templul si împrejur. De jos pâna la înaltimea usilor erau sculptati heruvimi si palmieri ca si pe peretii templului. (Iez 41:19)
Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii,Ma voi descoperi tie si îti voi grai de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.  Ies 25:22
Deci, icoanele imprejmuiau si Cortul facut de Moise: le gasim pe capacul chivotului (Exod 25:18), pe covoarele din pereti (Exod 26:1), pe perdeaua care separa Sfanta Sfintelor (Exod 26:31). In Templul lui Solomon le gasim in Sfanta Sfintelor (3 Regi 6:23), pe pereti (3 Regi 6:29), pe usi (3 Regi 6:32), pe coroanele stalpilor din pridvor (3 Regi 7:19), pe postamente si mare (3 Regi 7:39).
Ce gasim aici se afla într-un contrast izbitor cu austeritatea deplina din multe biserici protestante de astazi. In timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lacasul de închinare din Vechiul Legamânt era plin de bogate podoabe vizuale.
Aceasta înseamna ca atunci când Iisus si ucenicii Sai mergeau Sâmbata la sinagoga, nu vedeau niste ziduri goale, ci evocari vizuale ale adevarurilor scripturistice.

Mantuitorul a intrat sa se roage in acest templu si, desi a rasturnat mesele vanzatorilor (Ioan 2:15), nu a spus nimic impotriva icoanelor prezente in templu, asa cum spun protestantii astazi, desi idolatria era aspru pedepsita.
Iata, prin urmare, ca Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca icoane de îngeri, de heruvimi mai exact, desi îi poruncise cu tarie: Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt în cele de sub pamânt!
Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare (Dumnezeu nu se poate contrazice).
De ce însa nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cuchipuri de sfinti, ci doar cu chipuri de îngeri? Oare acesta este un semn ca numai îngerilor le putem face icoane, dar nu si sfintilor?
Nici vorba!?

Trebuie întâi sa ne aducem aminte ca în vremea lui Moise înca nu venise Mesia. Aflati sub robia Satanei, de care Adam si Eva alesesera a asculta, toti se duceau în Iad (Seol), fie drepti, fie nedrepti. De aceea nu existau în ceruri sfinti care sa poata fi zugraviti în icoanele din Cortul Sfânt, pe care apareau doar îngerii! Odata cu Jertfa lui Hristos, cu coborârea Sa la Iad si eliberarea sufletelor care Îl asteptau acolo, Raiul cuprinde si pe sfinti alaturi de îngeri, astfel încât, în mod firesc, si unora si altora le facem icoane, dupa porunca lui Dumnezeu.
Dar, va spune cineva, daca s-a dat porunca a se face icoane de heruvimi, de ce nu s-a dat porunca a se faceicoane si lui Dumnezeu? Ce spune Domnul?

Tineti dar bine minte ca în ziua aceea, când Domnul v-a grait din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-ati vazut nici un chip. Sa nu gresiti dar si sa nu va faceti chipuri cioplite, sau asemanari…(Deuteronom 4, 15 vezi si 4, 12).
Cum s-ar putea reprezenta un chip pe care nu l-a vazut nimeni?

Dar dupa Întrupare lucrurile se schimba! De ce? Deoarece Cuvântul S-a facut trup (Ioan 1, 14), Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul cel Unul-Nascut, Care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut (Ioan 1, 18), El, Care este Chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6). Prin urmare, odata cu Întruparea, se deschide posibilitatea realizarii icoanei Fiului lui Dumnezeu, Care Însusi este Dumnezeu.
Totodata, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea si ridicarea la Rai a dreptilor Vechiului Testament, care asteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15.20; Evrei 6.18-20 scl). Ridicarea lor, început
al Bisericii ceresti, împlinirea cuvântului ce zice Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1), deschide si posibilitatea realizarii de icoane ale sfintilor, alaturi de vechile icoane ale îngerilor.

Cinstirea icoanelor

Cum e cinstirea icoanelor? Sau, altfel spus, ce înseamna cinstirea icoanelor?
Intai de toate, sa vedem ce mentioneaza Sfanta Scriptura, in legatura cu cinstirea locurilor si obiectelor sfinte:
Psalm 131:7: Intra-vom în locasurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui.
Psalm 5:7: Iar eu, întru multimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-ma-voi spre sfânt locasul Tau, întru frica Ta.
Isaia 60:14: Si feciorii asupritorilor tai smeriti la tine vor veni si se vor închina la picioarele tale toti cei ce te-au urât si pe tine te vor numi: cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.

Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste „Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Ce este „asternutul picioarelor Lui”? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt – ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legamântului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!”
Atunci, Iosua si-a sfâsiat vesmintele sale, a cazut cu fata la pamânt înaintea chivotului Domnului si a stat asa pâna seara si el si batrânii lui Israel si si-au presarat pulbere pe capetele lor.  (losua 7, 6)
Apoi a pus la slujba înaintea chivotului Domnului din leviti […]Si a lasat David acolo, înaintea chivotului legamântului Domnului, pe Asaf si pe fratii lui, ca sa slujeasca ei înaintea chivotului neîncetat, în fiecare zi (I Cronici 16:4-37)
Jertfelnicul sa-l asezi în fata perdelei, care este dinaintea chivotului legii, unde am sa Ma arat Eu tie. Pe el Aaron va arde tamâie mirositoare în fiecare dimineata, când pregateste candelele. (les. 30, 1, 7, 8)?

Sa ungi cu el cortul adunarii, chivotul legii si toate lucrurile din cort,Si sa le sfintesti pe acestea si va fi sfintenie mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinti.

Profanarea de catre Belsatar a vaselor folosite la Templu a fost pedepsita de Dumnezeu cu moartea imediata(Daniel 5:2-30).
Cei sapte preoti, cari purtau cele sapte trîmbite de corn de berbece înaintea chivotului Domnului, au pornit si au sunat din trîmbite. Barbatii înarmati mergeau înaintea lor, si coada ostirii venea dupa chivotul Domnului; în timpulmersului, preotii sunau din trîmbite. (Ios 6:13)
Atunci S-a mâniat Domnul pe Uza si l-a lovit, pentru ca si-a întins mâna spre chivot; si el a murit acolo pe loc înaintea lui Dumnezeu.   (I Cr 13:10)
Vedem, din locurile amintite mai sus, ca heruvimii de pe Chivot si Chivotul erau icoana Tronului lui Dumnezeu.Aceasta icoana a Tronului Ceresc era tamâiata de Marele Preot (Arhiereu) si acolo Se arata Dumnezeu vorbind cu alesii Sai, dupa cum El Însusi hotarâse (Iesirea 25, 22). Dar aceasta cinstire adusa icoanei Tronului Ceresc NU însemna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul. Prin intermediul ei, cinstirea era înaltata catre Dumnezeu si El era Cel care primea de fapt si tamâierea, si rugaciunile.
Ca sa folosim un termen modern, icoana este un fel de „telefon” controlat de Duhul Sfânt. Ne închinam LA icoana lui Dumnezeu, NU icoanei, tot asa cum vorbim LA telefon cu cineva si nu vorbim… telefonului.
Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.
Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceeasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.

Sa luam exemplul unei fotografii care reprezinta pe cineva drag. Când privim chipul din fotografie, ne gândim la persoana respectiva si nicidecum la hârtia din care este confectionata. La fel si cu icoana. Gândul si cinstirea se îndreapta catre Mântuitorul Hristos, Maica Domnului sau Sfântul închipuit în icoana, nicidecum lemnului sau materialului din care este confectionata. Daca Mantuitorul S-ar fi intrupat in zilele noastre, cu siguranta ca si protestantii L-ar fi fotografiat. Si oare nu ar fi pastrat, dupa Inaltare, acele fotografii in casele lor? Oare nu le-ar fi privit si sarutat?

Dupa cum Iacob, inainte de sfirsitul sau, s-a inchinat deasupra toiagului lui Iosif si prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce il tinea, asa si noi credinciosii ne inchinam si sarutam icoanele, nu pentru altceva, decit ca le sarutam ca pe copiii si pe parintii nostri, ca sa le aratam prin aceasta dragostea noastra sufleteasca;dupa cum si iudeii se inchinau Tablelor Legii si celor doi heruvimi turnati din aur, cinstind prin inchinare nu piatra si aurul, ci pe Insusi Dumnezeu care a poruncit sa li se faca acestea. Si dupa cum Iacov, primind haina pestrita insingerata a lui Iosif, de la fratii sai care il vindusera sarutind-o, a udat-o peste tot cu lacrimi si a pus-o inaintea ochilor sai, nu plingea haina, ci isi inchipuia ca el tine in bratele sale si saruta pe insusi Iosif, tot asa si noi crestinii, sarutind cu buzele trupesti chipul lui Hristos sau al martirilor, cu gindul si cu sufletul sarutam pe Insasi Histos sau pe martiri Lui.

Dupa cum a spus Sf. Ioan Damaschinul:
„Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborât sa locuiasca în materie, care mi-a pregatit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a daruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu.„

„Chipurilor icoanelor, chipurilor sfiintilor, nu ne inchinam ca zeilor. Caci daca ne-am inchina lemnului icoanelor ca lui Dumnezu, se intelege ca trebuie sa ne inchinam astfel si la orice lemne si daca chipul care este pictat pe icoana s-ar sterge n-am da-o pe foc cum facem adesea;apoi cit timp lemnele sunt unite in chipul crucii, ne inchinam ei, pentru Hristos, Care s-a rastignit prin ea; iar daca ele vor fi despartite unul de altul, atunci le arunc si le ard.  Dupa cum cel ce primeste porunca imparatului sub pecete, daca saruta pecetea, apoi prin aceasta nu cinsteste ceara, nici hirtia si nici plumbul, ci pe insusi imparatul; tot asa si noi crestinii,inchinindu-ne chipului crucii,nu ne inchinam lemnului material, ci vazand prin el pecetea, amanetul si chipul lui Hristos, il sarutam si ne inchinam prin lemn Aceluia, Care s-a rastignit pe el.

(…) Si, dupa cum tu, iudeule, cinstind cartea Legii, nu cinstesti pielea si nici cerneala, ci cuvintul lui Dumnezeu, care este scris in ea, asa si eu inchinindu-ma icoanei lui Hristos, nu ma inchin lemnului si podoabelor, sa nu fie aceasta, ci in aceasta inchipuire neinsufletita a lui Hristos, voiesc sa vad si sa ma inchin lui Hristos. In orice veneratie si inchinare, cum am spus adeseori,trebuie sa se incerce intentia unuia si a altuia(…)Haldeii aveau in Babilon fel de fel de instrumente muzicale pentru slujirea idolilor si fii lui Israel din Ierusalim aveau aceleasi instrumente, pe care le atirnau in salcii.Atit unii, cit si altii aveau chimvale, chitare si cimpoaie, dar unii le intrebuintau intru slava lui Dumnezeu, iar altii in slujirea demonilor. Tot aceasta deosebire, presupune-o si in icoanele crestine si idolii paginesti, adica ca icoanele sunt facute intru slava si amintirea lui Dumnezeu, iar idolii pagini-in cinstea si amintirea diavolului”. Sf. Leonte al Neapolului
De ce, atunci, a fost distrus Sarpele de Arama? Daca ne uitam atent la 2 Împarati 18:4, observam ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl venera, ci pentru ca îl transformasera într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan. – Lucian Ionut

Urmariti va rog si:

Alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei, puteti gasi la categoria: Ortodoxie

6 Ianuarie – Botezul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos

Pe 6 ianuarie praznuim Botezul Domnului, cunoscut in popor sub denumirea de Boboteaza. Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de „Epifanie” sau „Teofanie”, termeni care provin din limba greaca si inseamna „aratare”, „descoperire”. De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!” (Matei 3, 17).  In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat”.

Imagini pentru botezul domnului

Boboteaza – scurt istoric

Sarbatoarea Bobotezei este amintita din secolul al II lea, la Sfantul Clement Alexandrinul. Mentionam ca in primele secole, Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului, pe 6 ianuarie. Incepand cu secolul al IV lea, cele doua sarbatori au fost despartite: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului si 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Boboteaza, ziua in care Hristos S-a descoperit lumii

Afara de cele graite de Iisus la varsta de 12 ani in templu, Hristos nu a savarsit nicio minune si nu a rostit niciun cuvant retinut de evanghelisti. Incepand cu Botezul Sau, Hristos iese din umbra si incepe sa propovaduiasca. A primit botezul la 30 de ani, varsta maturitatii la evrei.

Iisus a venit la Ioan si i-a cerut sa-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curatire de pacate, caci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinti creatia. Ca Mantuitorul nu a venit sa primeasca iertare de pacate de la Ioan, reiese si din faptul ca botezul lui Ioan il ajuta pe om sa constientizeze starea pacatoasa, insa, nu oferea iertarea. De aceea se si spune ca era „spre iertarea pacatelor” (Luca 3, 3), pe care avea s-o aduca Hristos.

El primeste botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfant in creatie. Prin caderea in pacat, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum ne marturiseste Sfantul Chiril al Alexandriei. Botezul Mantuitorului reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru intreaga creatie. Prin cuvintele din rugaciunea citita la Boboteaza: „Astazi firea apelor se sfinteste…”, nu trebuie sa intelegem ca harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei peste toata apa care exista in diverse locuri, ci doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru.

In Botezul Domnului stau inceputul si temeiul Sfintei Taine a Botezului crestin

Acceptand sa Se cufunde in Iordan, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce sa curete, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curatit prin cufundarea Sa in Iordan, creatia intinata de caderea omului in pacat si a inlaturat puterea satanei. Astfel, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorat peste creatie.

In rugaciunea de sfintire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curatirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea sa devina, prin pogorarea deplina a Duhului, loc al nasterii omului nou in Hristos.

Astfel, ritualul Botezului crestin repeta aceste momente, care semnifica trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge puterea satanei si se incheie cu primirea darului Sfantului Duh.

Boboteaza – sfintirea apei

In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste Agheasma Mare.

Crestinii ortodocsi pot lua pe nemancate din Agheasma Mare in perioada 5 ianuarie – 14 ianuarie si la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosita in Ajunul Bobotezei la sfintirea casele credinciosilor si locuitorii acestora. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi: binecuvantarea si sfintirea prapurilor, sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir. – Adrian Cocosila – crestinortodox.ro

Daca sunt nesocotite canoanele Sfinţilor Părinţi, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră

”– Nu vedeţi că acum fac experimente pe noi cu vaccinul Gardasil…, despre care se spune că ar avea drept efect sterilizarea…

– Experienţele care se fac pe noi, încât au ajuns să ucidă şi tineretul şi copiii aceştia, sunt asemenea experimentelor iudaice făcute pe poporul evreu. Nu vedeţi cu câtă ură s-au pornit asupra pruncilor noştri? Întocmai ca la Naşterea Mântuitorului când iudeii căutau să-L ucidă pe Hristos şi au omorât atâţia prunci nevinovaţi; îl luau de la pieptul mamei lor, îl treceau pe sub sabie fără pic de milă, şi asta numai pentru ura şi mânia lor împotriva lui Hristos. Astăzi asistăm la acelaşi fenomen. Distrug viţa română din pântece, să nu cumva să se mai perpetueze ortodoxia în lume. Este aceeaşi metodă dar sub altă formă, cu aceeaşi ură, aceeaşi răutate, sălbăticie şi până azi. Aici se vede cât îi doare sufletul pe cei din guvernul României, că în loc să ofere copiilor din şcolile noastre altfel de bunuri, cărţi, ajutoare materiale, îmbunătăţirea şcolilor, să se ocupe de formarea lor culturală care să fie cât mai aproape de adevărul istoric şi de tradiţia poporului nostru creştin – aşa ca să le dea o mângâiere şi materială şi spirituală – ei îi omoară. Dacă ei nu au avut acest interes până acum, s-au trezit deodată acum mari protectori ai copiilor – că pe de o parte ei apar ca nişte îngeri, dar pe de altă parte sunt nişte demoni împieliţaţi. De ce n-ar veni sub o formă umană în ajutorarea familiilor care au câte 5-6 copii, care suferă în mizerie şi multe lipsuri, că ni s-a dus buhul în toată lumea? Dacă ar face acest lucru, într-adevăr ai crede că urmăresc ceva bun.

– Păi cum să ajute familiile cu copii dacă ei vor să decimeze populaţia?

– Întotdeauna aşa a şi fost, din vremea partidului comunist. Cum se recrutau membrii de partid, de pildă? Într-o şedinţă se discuta despre unele elemente care ar fi foarte potrivite de recrutat în partid, dar dacă erau cumva creştini care merg la biserică… „Cutare membru de partid este bun, dar nu vezi că merge la biserică, îşi botează copiii, îşi cunună feciorii?” – şi nu-l mai puteau înscrie în partid. Pe de altă parte, noaptea, de pe la ora unu, îşi cununau copiii lor în mănăstirea Bistriţa, în paraclisul Sf. Ioan de la Suceava, membrii de partid, şi nu membrii oarecare, erau oameni de elită ai partidului, cu mare răspundere. Se făceau şi cununii, se făceau şi botezuri. Mi-aduc aminte, veneau, erau anumite zile frumoase aşa pe care le sărbătoreau ei şi aveau icoane acasă, sechestrate de la diferite mănăstiri, biserici, muzee, veneau cu nişte cadouri de rămâneai uimit de câte o icoană veche de vreo 5-600 de ani. Printre camerele securităţii era şi un depozit pentru icoane şi obiecte de cult de mare valoare luate de prin mănăstiri.

– Şi ce s-a întâmplat cu aceste obiecte? Au mai fost recuperate?

– Nu, nici vorbă, s-a făcut comerţ cu ele peste hotare. Mi-aduc aminte, într-una din zile, i-au adus unui stareţ de la o mănăstire, cea mai veche şi frumoasă icoană luată de la mănăstirea Putna şi dată acestui stareţ, care era omul de petreceri şi de mese şi omul lor. Ei, securiştii, preferau să se adăpostească şi să se distreze aici, la mănăstiri, unde era totul gratuit şi călugării obişnuiţi cu „duhul ascultării”. În sărbătorile Crăciunului, în mănăstiri, se tăiau câte doi-trei porci, doi mergeau la securitate, şi unul care rămânea pentru zilele în care veneau ei la mănăstire, cu tot cu familii.

Daca sunt nesocotite canoanele Sfinţilor Părinţi, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră

– Părinte, credeţi că Biserica ar trebui să recunoască colaborarea cu comunismul? Ţine de datoria lor morală sau mai multă sminteală s-ar face?

Dar la câtă sminteală au făcut ei până acum, ce-ar mai fi una în plus? La ora actuală este o situaţie cum nu se poate mai degradantă în rândul oamenilor Bisericii. Nu suntem noi în măsură să-i discredităm, dar n-au ştiut decât să se măgulească pe lângă acest regim, condamnat de întreaga umanitate de azi. Şi, pe de altă parte, s-au folosit de popor ca să-i atragă de partea regimului – pentru că intenţia lor era să-i vadă poporul pe capii Bisericii alături de capii comunişti, şi aşa îşi câştigau credibilitatea. Dar toate acestea nu erau decât de faţada lumii.

Dar pe de altă parte unde se pomenea oră de religie în şcoală? Unde să pomeneşti un elev să meargă la biserică, când directorii şcolii stăteau la poarta bisericii să vadă cine intră sau iese din biserică? Asta era de fapt realitatea. Unde erau icoanele în şcoli? Unde erau cărţile de cult bisericesc, că abia găseai o psaltire şi un ceaslov? Mai interesant este că imediat înainte de revoluţie, securistul venea de la Bucureşti şi aducea ceasloave şi psaltiri pe la mănăstiri în ţară. Pe securist nu-l întreba nimeni ce duci acolo? Dar totuşi s-a menţinut practica aceasta ortodoxă în interiorul poporului nostru, nu s-a pierdut. De bine, de rău, copiii nu au rămas nebotezaţi, soţii nu au rămas necununaţi. Dar acum Dumnezeu ştie cât şi în ce măsură e valabilă toată lucrarea aceasta a noastră, ca să stai la o cununie sau la un botez după aceea să stai la o şedinţă bolşevică de partid, să scoţi din guşă ce-ai mai auzit, ce-ai mai văzut, ce se mai spune, ce se mai crede. E greu să spui o predică frumoasă, elegantă, cu atâta patos şi zel, de parcă ies porumbeii din gura predicatorului, iar după aceea s-o amesteci cu apa tulbure a comunismului. E o defăimare a harului lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu cred că a trecut cu vederea greşelile noastre şi a lucrat în neamul acesta, pentru credinţa poporului şi martiriul mucenicilor noştri din închisori şi de prin munţi. Nu ierarhii şi preoţii au ţinut ortodoxia românească, ci mucenicii din închisori şi mamele creştine care şi-au crescut copiii în duhul acesta al adevărului ortodox. Ce se citeşte în Vieţile Sfinţilor, despre mamele, părinţii, care-şi cresc copiii în duhul Evangheliei – astăzi le trăim practic în viaţa de familie a neamului nostru şi ne dăm seama cât de apropiaţi suntem faţă de aceste adevăruri pe care Sfinţii Părinţi ni le-au lăsat nouă ca nişte faruri de lumină spre viitorul neamului nostru.

Ei vor să distrugă copiii noştri, tineretul, să distrugă lumea din rădăcinile ei. Iată, de pildă, mizeria şi criza financiară – mamele n-ar trebui să-şi lase copiii să se ducă de la 16-17 ani prin ţările occidentale să câştige o bucată de pâine, să se ducă să-şi piardă identitatea lor de ortodocşi şi de români. Că vin unii şi-mi spun că nu mai ştiu nimic de copiii lor de vreo 3-4 ani. Chiar astăzi a venit o familie şi plângea cu lacrimi fierbinţi că nu ştie nimic de 7 ani de copilul lor plecat de acasă. Şi, iată, asta este urgia, crima şi pacostea asta venită peste noi – răutatea acestor oameni care oprimă creştinismul de 2000 de ani. Ne confruntăm cu aceeaşi primejdie iudaică, ca de acum 2000 de ani şi până în prezent. Şi cred că în prezent este mai activă ca oricând. De acum înainte nu ştiu încotro mai mergem, pentru că acum nu mai avem justificare că suntem în vreme de prigoană, forţaţi de împrejurări, acum de bună-voie ne vindem ortodoxia ecumenismului.

– Păi, nu vedeţi că ei nu au fost în stare să-şi ţină promisiunile făcute la sinodul din iulie, prin care s-a stabilit să nu se mai facă ierurgii cu eterodocşii…

– Dacă Biserica noastră Ortodoxă îşi va lepăda credinţa strămoşească şi va nesocoti canoanele Sfinţilor Părinţi, atunci, cu durere o spun, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră…

– Am tot auzit în ultima vreme ierarhi spunând că tainele catolicilor ar fi valide sau că oricine este botezat în numele Sfintei Treimi, indiferent de confesiune, se mântuieşte, adică botezul catolicilor ar fi valid.

– Eu aşa cred în botezul lor, dacă au renunţat la primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă Treime şi ce valoare mai are botezul lor? Numai la noi e botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe Sfânta Treime. Şi astfel creştinismul nostru a operat atât de frumos, dar asta numai prin sacrificiile şi jertfele mamelor. Sfintele mame.

– Cu prilejul acestor sărbători doriţi să transmiteţi ceva mamelor?…

– Mamele au fost şi rămân creştinele care au contribuit la realizarea sfinţilor, savanţilor, a oamenilor de creaţie. Ele sunt cele care au umplut bisericile, au umplut mănăstirile cu feciori, cu preoţi care slujesc neîncetat liturghia în bisericile şi mănăstirile noastre. Ele sunt cele care au ostenit zi şi noapte, la pieptul lor au ţinut copiii, acolo i-au întors cu ochii spre Maica Domnului în rugăciune, i-au îndumnezeit şi iau crescut în duhul acesta ortodox, aşa după cum şi creştinismul nostru se naşte astăzi în peştera Betleemului, în sfânta familie a Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif. Ele, mamele, duc mai departe toată frumuseţea, în obiceiurile, colinzile, cântecele lor de doruri, de noapte şi de zi deasupra copilaşului, aşa ca să le cânte tradusă Evanghelia în doinele şi cântările poporului nostru. Mamele care au refuzat să vaccineze copiii, deşi nu au prea multe cunoştinţe medicale, dar prin experienţa lor practică şi bunul lor simţ, şi-au dau seama că tot ceea ce apare aşa deodată nu e lucru curat şi simt că nu e bun pentru copilul lor, pentru că au această experienţă frumoasă de zeci de ani şi se opun la tot ce apare aşa în afara lucrurilor normale cu toată puterea lor, să apere cu tărie sănătatea pruncilor lor, şi sănătatea trupească, şi sănătatea sufletească. Pentru că cine socoteşte să ia viaţa aceasta trupească prin ucidere, prin mizerie, prin lipsuri… sunt dispuşi să ia şi viaţa sufletească. Şi de aceea mamele au acest bun simţ şi intuiţie duhovnicească de a apăra cu toată puterea viaţa şi frumuseţea acestor tineri, lăsaţi de Dumnezeu ca să umple raiul cu ei. Pangarirea pamantului sacru.

– Cum vedeţi întoarcerea tinerilor români în ţară odată cu criza aceasta financiară care a cuprins toată lumea?

– Poporul român poartă azi nişte asemănări cu istoria poporului evreu. Poporul evreu a fost în robia egipteană, a fost în robia babiloniană, a fost în toate greutăţile şi conflictele pentru că este singurul popor din istorie care mereu a arătat o nemulţumire până în zilele noastre. Au cerut la început să li se dea conducători – li s-au dat bătrâni să-i sfătuie. Au cerut după aceea judecători – bătrânii nu sunt buni – le-a dat Dumnezeu judecători. N-au fost buni nici judecătorii – au cerut să aibă prooroci. Le-a dat Dumnezeu prooroci – n-au fost buni nici proorocii. Apoi au cerut să aibă regi. Le-a dat Dumnezeu regi şi împăraţi – dar n-au fost buni nici împăraţii. Au cerut de la Dumnezeu să continue în istorie să stăpânească lumea. Iată că Dumnezeu le-a dat să stăpânească lumea, pentru că unde este un evreu, acolo este şi pofta de stăpânire, pentru că acesta a fost idealul şi în viaţa, şi în visele lor – să stăpânească. Pentru că ei mereu au fost şi sunt într-o nemulţumire continuă.Reluând ideea de mai înainte, tot ei au născut şi revoluţia franceză, ei au născut şi naţionalismul şi ideea de naţiune. Dar pe de altă parte tot ei au născocit şi lupta între naţiuni şi deznaţionalizarea. „Trebuie să le desfiinţăm, trebuie să venim cu revoluţia franceză să spunem omului despre egalitate, fraternitate şi libertate”, aceste principii care nu sunt decât utopie. Sigur că nu se poate vorbi de egalitate, pentru că una este tata, alta este mama, altul este feciorul mai mare. Că stea de stea se deosebeşte în strălucire… alta este slava lunii, alta este slava stelelor, alta este în sfârşit viaţa societăţii din lumea noastră. De aceea ei au venit şi au născocit comunismul, au născocit revoluţia din 1918 din Rusia, au născocit marxismul şi au măcinat creştinismul rusesc. Ortodoxia rusească a fost decimată de această concepţie iudaică, concepţie care vine şi până în zilele noastre.

Acum sigur că tânărului acesta al nostru, scos din rădăcinile fireşti ale credinţei, ale ortodoxiei, punându-i-se la dispoziţie farmecul acesta al televizorului, al calculatorului, aceste tehnici răufăcătoare pentru om, pe lângă binefacerile lor – sigur că a devenit un om răzvrătit, un om dezrădăcinat din ascultare, din dragoste faţă de familie, de părinţi. Iată acum, la 18 ani, copilul, aduce în casă pe iubita lui, mama îl primeşte şi de aici încep căsătoriile acestea dezastruoase, de probă. Trăiesc câte şase-şapte ani, zece ani aproape şi în cele din urmă, poate se iau, se căsătoresc cu mare greu. Şi fac şi ei cununia religioasă datorită presiunii părinteşti. Ce iese din aceşti doi tineri consumaţi, epuizaţi, după o trăire de viaţă de la 15-16 ani? Ce oameni pot să mai iasă din ei? Şi iată-ne, poporul nostru, un popor babilonian. Şi a venit Dumnezeu cu mânia Lui astăzi şi ne-a împrăştiat în toată lumea, ne-a împrăştiat în lumea întreagă şi am ajuns să nu mai trăim nici măcar într-o unitate, cum trăia poporul evreu, – ei erau oarecum într-o conservare permanentă; ei totuşi îşi păstrau identitatea lor religioasă şi naţională. La râul Babilonului, cântarea acesta pe care o avem noi în Biserică, şi plânge foarte frumos înstrăinarea noastră de patria pământească şi cerească. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine“. Ei bine, vedeţi dumneavoastră, acest tineret al nostru a uitat de tot – nu mai are Ierusalim, nu mai are biserică, nu mai are şcoală, nu mai are armată, nu mai are regi, nu mai are împăraţi, nu mai are cărturari, nu mai are învăţători, nu mai avem conducători… Toţi netrebnici ne-am făcut – şi atunci mânia lui Dumnezeu vedeţi cât este de mare! Iar aceste fenomene de acum în care străinii ne iau şi ne aruncă în graniţele noastre poate să fie şi o revenire, şi un început de pocăinţă de toate fărădelegile şi răutăţile pe care le-am făcut şi le facem şi acum.

Păi se vede şi de la distanţă planul acesta diabolic pe care îl fac asupra noastră. Unde s-a mai pomenit ca o ţară ortodoxă ca România să mărşăluiască pe străzile Bucureştiului, capitala noastră curată şi sănătoasă de altă dată, cu obiceiurile şi frumuseţea lui ortodoxă – să găzduiască acum aici toate blestemăţiile pământului, să transformăm pământul acesta de sfinţenii, de rai, în loc de pângărire şi de spurcăciune a fărădelegilor?! Şi faptul că acum vin copiii noştri de dincolo, îi sfătuiesc să vină mai cu grijă, mai cu atenţie, şi să dea cu adevărat cinste şi valoare acestui pământ sacru de unde ne tragem şi hrana noastră şi sănătatea noastră. De aceea socotesc că e o binefacere de la Dumnezeu ca să revenim aici, să ne putem lucra pământul cu mai puţini dolari sau euro şi să ne putem găsi aici în sărăcia noastră, aşa cum au lucrat şi strămoşii şi părinţii noştri de altădată, că nu s-au dus peste hotare să cerşească la unguri, să cerşească la germani, să cerşească în ţările galice existenţa lor. A stat aici, a muncit pământul, a creat doina lui Eminescu, aici a creat poezia lui Alecsandri, amintirile lui Creangă, suferinţa cântată în versuri de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi toţi marii noştri oameni de cultură, toţi cântăreţi ai vieţii noastre creştine ortodoxe. De aici ar fi bine să reînnodăm firul acesta şi să reluăm mai departe viaţa în pregătirea noastră pentru veşnicie. Masoneria stă la pândă să vadă când se prăbuşeşte muntele acesta, bastionul Ortodoxiei – au răbdare. Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”. – stiri-extreme.ro

Extras din interviul cu Părintele Iustin Pârvu, realizat de monahia Fotini
23 decembrie, 2008, publicat in nr. 4 /2009 al revistei ”Atitudini”

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie

ECUMENISM MAXIM IN BISERICA ORTODOXA ROMANA DIN FIRENZE!

Sa ne feresca Bunul Dumnezeu sa ajungem in halul acesta! Dar stiind cat de viclean este diavolul, tare imi este ca ce se intampla in Biserica Ortodoxa din Italia este doar inceputul, doar o etapa in planul lor de a invada mai apoi Bisericile din Romania.

Satana in viclenia lui a inceput prima data sa atace Bisericile Ortodoxe din afara tarii, acolo unde enoriasii sunt deja obisnuiti si cu biserica catolica sau alte confesiuni eretice si sunt mai confuzi cand vine vorba despre o slujire impreuna cu acestia. Odata acestia cuceriti, se creeaza un precedent foarte periculos si e un exemplu care pe cei mai multi dintre credinciosii needucati in aceasta privinta, ii poate influenta serios.  Vor zice, ati vazut ce frumos e in alte parti, cum stau toti laolalta, nu e nimic rau, cine e impotriva sunt fanatici religios, extremisti, mai ales ca aceasta erezie este alimentata si sustinuta puternic si de ierarhii nostrii in frunte cu masonul de Daniel! Iar acesti ierarhi care lucreaza in slujba raului, abia astepata sa profite pentru a implementa acest tip de slujire ca pe ceva normal, iar saptamna de rugaciune cu ereticii sa o transforme in ceva permanent.

Priviti numai cum se comporta credinciosii romani din acest clip, cat de inselati sunt, credeti ca in Romania majoritatea  se vor comporta altfel?

Curand ne vom intoarcem din nou in catacombe pentru slujirea liturghiei, asa cum se facea in primele secole ale crestinismului. Sfantul LAVRENTIE DE CERNIGOV a profetit-o foarte clar:

„Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat„
„Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă.
Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu foarte mare viclenie . Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele.

Urmariti va rog si:

REGĂTIRE PENTRU PRIGOANĂ! Părintii Macarie Banu și Atanasie Parfeni, au slujit în continuare Sfânta Liturghie după ce au fost opriti de la slujire de catre ereticul Ioachim Băcăuanul

După ce au primit scrisorile de la ereticul Ioachim Băcăuanul (de oprire de la slujire), părintele Macarie Banu și părintele Atanasie Parfeni, au slujit în continuare Sfânta Liturghie. Iată predica din duminica a 23-a după Rusalii (23 octombrie). 

macarie

Despre ecumenism, pseudo-sinodul din Creta, scrisorile venite de la episcopul eretic, care îi învinuiește pe nedrept, binecuvântările pentru cei ce vor să continuie lupta și pentru cei ce vor se retragă.

Ascultați, cu precădere, de la minutul 23:00:

Citiți și:

Ereticul Ioachim Băcăuanul l-a oprit de la slujire pe părintele MACARIE de la Oituz

Iată și scrisorile sosite de la Arhiepiscopie:

s1

s2

danielvla.wordpress.com

14 Septembrie – Inaltarea Sfintei Cruci

Inaltarea Sfintei Cruci este cea mai veche si mai importanta dintre sarbatorile ortodoxe in­chinate cinstirii Sfintei Cruci. In aceasta zi sarbatorim de fapt amintirea a doua evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci: Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusali­mului, in ziua de 14 septembrie din anul 335; Aducerea sau intoarcerea Sfintei Cruci de la persii pagani, la anul 629, pe timpul imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci)din Ierusa­lim.

Image result for ziua sfintei cruci

Crucea a fost prefigurata de mai multe ori in Vechiul Testament: altarele de jertfa in general (altarul lui Avraam in special), binecuvantarea lui Iacob (Facere 18, 5), gestul lui Moise in lupta cu amalecitii (Iesire 17, 9-16), sarpele de arama (Numeri 21, 8-9), semnul cu sange de pe usile caselor evreilor din Egipt sau cel de pe fruntea evreilor din viziunea lui Iezechiel (Iezechiil 9, 4) etc.

Vorbind de sarpele de arama, mentionam ca in timp ce poporul evreu traversa pustiul spre Tara Fagaduintei, ii reproseaza lui Moise iesirea din Egipt: „Ne-ai scos din Egipt ca sa ne omori in pustie? Ca aici nu este nici paine, nici apa, si sufletul ni s-a scarbit de aceasta hrana saracacioasa” (Num. 21, 5). Din cauza acestei revolte, Dumnezeu trimite serpi veninosi si multi oameni erau muscati si mureau. Poporul se caieste, iar Dumnezeu i se descopera lui Moise si ii spune sa inalte un sarpe de arama pe un stalp. Toti cei care erau muscati, primeau vindecare in momentul in care priveau la sarpele de arama. Aceasta vindecare miraculoasa inchipuia vindecarea de moarte, pe care urma sa o aduca Hristos.

Daca in vechime crucea era un instrument de tortura, prin rastignirea Domnului pe ea, crucea devine simbol al iubirii facatoare de viata. Transformarea mortii lui Hristos cel Rastignit in biruinta a vietii vesnice inseamna si transformarea Crucii din instrument de tortura sau de ocara in semn de mantuire si de viata vesnica, afirma intr-o predica Preaferictul Patriarh Daniel.

Inaltarea Sfintei Cruci praznuita pe 14 septembrie este cea mai veche sarbatoare ortodoxa inchinata cinstirii Sfintei Cruci. In aceasta zi facem pomenire de aflarea Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Hristos, dar si de intoarcerea Sfintei Cruci de la persi, in anul 629.

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci a luat fiinta in anul 335, cand in ziua de 13 septembrie a avut loc sfintirea bisericii ridicata in vremea imparatului Constantin cel Mare, deasupra mormantului Domnului. La inceput, Inaltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Cu timpul, sarbatoarea s-a intins si in partile Constantinopolului unde ceremonialul ei a primit o noua stralucire si dezvoltare, mai ales din secolul al VII-lea de cand Sfantul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol in anul 634.

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci s-a generalizat treptat in toata Biserica de Rasarit. Spre deosebire de alte praznice imparatesti, Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea aduce aminte de Patimile si moartea Mantuitorului.

Amintim ca Sfanta Cruce mai este cinstita in mod deosebit in Duminica a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita „Duminica Sfintei Cruci”, instituita la Constantinopol in secolul al VIII-lea si este cu data variabila.

In calendarul ortodox mai sunt doua sarbatori inchinate Sfintei Cruci, dar fara praznuire: „Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viata facatoarei Cruci”, din 1 august, care coincide cu inceputul postului Adormirii Maicii Domnului si „Aratarea semnului Sfintei Cruci pe cer” in timpul imparatului Constantie de pe 7 mai. – crestinortodox.ro

Monahul Timotei, despre mitingul de mâine, 10 Septembrie 2016 impotriva ereziilor acceptate de Episcopi prin semnarea documentelor de la Sinodul din Creta

Monahul Timotei despre mitingul de mâine, 10 Septembrie 2016
Miting – Protest autorizat de primăria capitalei Bucureşti pe 10.09.2016 lângă patriarhie.
Vino şi tu şi distribuie!
Evenimentul aici, detalii pe link şi participă :https://www.facebook.com/events/1646671475643965/?ti=cl

Organizatorii sunt monahul Ioan de la Athos şi rasoforul Timotei de la Petru Vodă.

Protest, miting autorizat de Primăria Capitalei Bucureşti, Sâmbătă 10 septembrie 2016
între orele 9:00 -18:00, în dealul Patriarhiei (la mitropolie la Sfântul Dimitrie Basarabov) pentru Salvarea Ortodoxiei.
Este chemat tot poporul Ortodox!
Dați mai departe urgent în toată România şi în străinătate.
Dumnezeu să ne ajute!!!

Rugăciune

Prea Sfântă Treime, miluieşte, tămăduieşte şi mântuieşte toți oamenii, adu-i pe ce rătăciți la Ortodoxie şi iartă-i pe adormiți, pe cei avortați şi pe cei sinucişi!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte, tămăduieşte şi mântuieşte toți oamenii, adu-i pe cei rătăciți la Ortodoxie şi iartă-i pe cei adormiți, pe cei avortați şi pe cei sinucişi!

Doamne, Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, miluieşte, tămăduieşte şi mântuieşte toți oamenii, adu-i pe cei rătăciți la Ortodoxie şi iartă-i pe cei adormiți, pe cei avortați şi pe cei sinucişi!

>>>>>>>>>>>>>>>>>><<<<<<<<<<<<<<<<<<

Participă şi tu, căci Nu eşti mort, ci eşti viu şi mădular al Bisericii.
Fii parte a Trupului Bisericii şi vino să semnezi Scrisoarea către cei care au Semnat apostazia, afurisirea, caterisirea şi Anatematizarea lor ca episcopi şi patriarhi.

Să faci ce simți, Nu ce gândeşti şi niciodată Nu greşeşti!
E greu dar Nu imposibil!

Ori ne apărăm de aceştia (care Nu mai fac parte din BOR şi singuri s-au scos afară), ori ne ducem după iei în iad precum au făcut îngerii ascultare de Lucifer şi acum sunt draci?

Ce alegi cu Hristos sau cu Mamona? – facebook.com

Urmariti va rog si:

Video. „PS” Varlaam Ploieşteanu nu îşi retrage semnătura din Creta si nu e de acord cu ANATEMIZAREA ECUMENISMULUI

„PS” Varlaam Ploieşteanu se dezice public de Ortodoxie şi Nu îşi retrage semnătura din Creta….
Anatema! Anatema! Anatema!

Atenție!
Noi cei care am fost la patriarhie, am dorit ca primul episcop care își retrage semnătura de la Sinodul Ecumenist din Creta, sa fie chiar ”PS” Varlaam de ziua numelui.
Mie îmi pare rău că NU a înțeles că Ecumenismul provine de la diavol și că este o erezie care duce la iad foarte mulți Ortodocși.
Noi suntem BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ și avem dreptul la explicații din partea slujitorilor Bisericii Ortodoxe, dar se pare că ocolesc Adevarul și vor să uităm că au semnat Apostazia lor ca și clerici.
Ei singuri au căzut sub afurisire, caterisire si Anatematizare, prin simplul fapt că au semnat acele documente ERETICE și NEORTODOXE.
Dumnezeu să îi întoarcă la Ortodoxie pe acești lepădați de Botez prin semnarea acelor documente și prin săptămânile ecumeniste (rugăciuni în comun cu sectele) oprite de Sfintele Canoane! – Stefan Stancu la Catedrala Patriarhală Sfinții Constantin și Elena.

Ca sa intelega parintele cam ce reprezinta ecumenismul, il rog sa urmaresca parerea marilor duhovnici romani:

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – BIBLIA explicată foarte pe larg – Capitolele 1-26

Image result for biblia ortodoxa

BIBLIA
sau
SFÂNTA SCRIPTURĂ
EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST – PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

REEDITATĂ CU SCRIS MARE ŞI ADAPTATĂ PE ÎNŢELESUL CITITORILOR DE PREOT PROF. GHEORGHE-RADU SĂLĂGIAN – PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BERCU NOU ŞI ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,AVRAM IANCU’’ SATU-MARE

CUVÂNT LĂMURITOR
ASUPRA SFINTEI SCRIPTURI ŞI
NOTE EXPLICATIVE

Prefaţă scurtă.
Mă numesc Gheorghe-Radu Sălăgian şi sunt preot ortodox, paroh al unei parohii nou-înfiinţate, cu un număr mic de credincioşi (sub 140), cu mulţi sectari, Bercu Nou, jud. Satu-Mare, Protoieria Satu-Mare, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi profesor titular de Religie Ortodoxă cu gradul didactic I la Şcoala Gimnazială ,,Avram Iancu’’ din Satu-Mare, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Universitatea Babeş Bolyai.
Având în vedere faptul că Biblia sau Sfânta Scriptură, pe bună dreptate fiind numită şi Cartea Cărţilor, este foarte grea şi mai ales greu de înţeles, m-am hotărât, ca folosindu-mă de Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, redactată şi adnotată de Î.P.S. părinte Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, mai târziu, Mitropolit al Clujului, Albei, Maramureşului şi Sălajului – din 25 martie 2006, să public pe internet şi când voi avea ocazia şi de tipărit BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ EXPLICATĂ – care să conţină mai multe explicaţii şi care să cuprindă în explicarea ei şi cunoaşterea altor discipline teologice şi cercetări ştiinţifice ulterioare la care cititorul de rând nu prea are acces, care vor fi trecute la Bibliografia de la sfârşit, iar pentru a fi mai uşor de citit, am folosit şi caracterele literelor mai mari.
Este mare nevoie de studiu biblic şi de cunoaşterea cât mai aprofundată a Bibliei. Sectele ,,creştine’’ sunt un semn apocaliptic şi o dovadă a slăbirii credinţei în Dumnezeu. Atât în lume, cât şi la noi se înmulţesc şi se vor înmulţi, din cauza nebăgării noastre de seamă şi din cauza necunoaşterii Sfintelor Scripturi de către cei mulţi din poporul nostru. Pe un bun creştin orientat în Sfânta Scriptură şi în dumnezeieştile dogme ale credinţei ortodoxe, nici un fle de sectă nu-l poate converti şi amăgi. Cei mai mulţi care cad pradă sectelor sunt oamenii nelămuriţi în credinţa ortodoxă şi care nu cunosc Sfânta Scriptură, Dogmele, Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De aceea, preoţii de la oraşe şi sate ar trebui să le facă cunoscute cele de mai sus, în predicile din biserici, spre a-i lumina în această privinţă şi spre a-i avea buni apărători ai credinţei creştine ortodoxe în Biserica lui Hristos cea dreptslăvitoare. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: ,,Viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar neştiinţa este orbirea sufletului’’ [FILOCALIA, vol. II].
Foarte uşor sunt înşelaţi de sectanţi cei ce nu citesc Sfânta Scriptură şi nu cunosc învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Răspândirea sectelor din ţara noastră este cauzată şi de lipsa de preoţi devotaţi şi nu numai de slăbirea credinţei ortodoxe.
Sectele crează şi o mare primejdie pentru etnic-naţională a poporului român, deoarece toate sectele din ţara noastră au venit din alte ţări şi au mare simpatie faţă de ţările de unde s-au născut şi au venit la noi. Inima lor nu este în ţara noastră, nici nu ţin la fiinţa naţională a poporului român, ci se silesc pe cât pot să slăbească unitatea de credinţă şi unitatea naţională a românilor pentru a ne domina. Numai acela este un adevărat creştin şi cetăţean român, care ţine cu tărie la credinţa ortodoxă apostolică a neamului în care s-a născut, credinţă pe care o avem de aproape două mii de ani.
Ne trebuie mai multă catehizare ortodoxă, cărţi şi scrieri de popularizare a credinţei străbune şi slujbe misionare cu ierarhi şi preoţi mai mulţi în toate bisericile ortodoxe, dar mai ales în cele lovite de secte. Ne trebuie şi călugări misionari prin mânăstiri ca să colaboreze cu preoţii de mir şi să facă împreună misiune în parohiile cu grupări sectare. Credincioşii ascultă cu multă încredere de duhovnicii şi preoţii călugări din mânăstiri.
Nădăjduiesc, pe această cale, căci cu ajutorul lui Dumnezeu, în timp îndelungat, voi putea fi de folos cititorului biblic.
Dumnezeu să ne ajute!

BIBLIA sau SFÂNTA
SCRIPTURĂ – explicată
foarte pe larg – de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

Prolog. Biblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată [1] de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi [2].
[1] Întreaga Scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt. Inspiraţia sau insuflarea Duhului Sfânt este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrisului. Această acţiune nu trebuie înţeleasă ca o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfânt i-a dictat autorului sfânt cuvânt de cuvânt cele pe care acesta le-a scris – aşa cum au crezut Filon, Iustin Martirul, Atenagora, Teofil din Antiohia, Ipolit, sau cum cred astăzi în general neoprotestanţii – ci numai că acesta a primit de la Dumnezeu conţinutul de idei al Revelaţiei (Descoperirii) dumnezeieşti, dar nu i-a fost anulată voinţa ori felul în care el a redat cele descoperite.
[2] Ea e Cartea devenită cărţi, deoarece cuprinde în total 80 de cărţi.
Cu omul adamic, Creatorul vorbea într-un singur limbaj; omul căzut n-a mai înţeles graiul îngerilor, şi-ntru târziu s-a pomenit Moise că tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu să le grăiască oamenilor cuvintele Sale, astfel: ,,Atunci Moise a zis către Domnul: ,,Iartă-mă Doamne, dar eu nu-s făcut pentru vorbă – şi asta nu de ieri sau de-alaltăieri, nici de când ai prins Tu să grăieşti cu robul Tău –; gura mi-i gângavă, limba mi-i încâlcită…’’. Dumnezeu însă a zis către Moise: ,,Cine i-a dat omului gură? Şi cine-l face mut sau surd, văzător sau nevăzător? Oare nu Eu, Dumnezeu? Şi acum, du-te: Eu sunt Cel ce-ţi voi deschide gura şi te voi învăţa ce să grăieşti’’. Zis-a Moise: ,,Rogu-mă, Doamne: alege pe un altul, care să poată şi pe care să-l trimiţi!’’ Atunci s-a aprins mânia Domnului asupra lui Moise; şi i-a zis: ,,Oare nu-i pe lume Aaron, fratele tău, levitul? Eu ştiu că el cu grai va grăi în locul tău. Iată el va ieşi în întâmpinare; şi când te va vedea, bucura-se-va el în inima sa; iar tu vei grăi către el şi-i vei pune în gură cuvintele Mele, iar Eu voi deschide gura ta şi voi deschide gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi. El e cel ce va grăi către popor în locul tău, aşa că el va fi gura ta, iar tu vei fi pentru el ceea ce e pentru tine Dumnezeu. Cât despre toiagul acesta care se prefăcuse-n şarpe [3], ia-l în mână; prin el se vor face semnele’’ ’’ [4].
[3] Precizarea ,,care se prefăcuse-n şarpe’’, lipseşte din Textul Ebraic. După o tradiţie rabinică (rabinii fiind învăţătorii poporului ales), n-ar fi vorba de toiagul de la IEŞIRE 4,2, ci de un alt toiag dat anume de Dumnezeu lui Moise, ca să-i scoată pe evrei din robia egipteană.

Continuă lectura