Prima paginăBiserica Ortodoxa

Despre Impartasanie, cea mai inalta dintre Taine, care in aceste zile este atat de hulita!

martie 25, 2020 vt Biserica Ortodoxa, Ortodoxie Sfanta Impartasanie

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie

25 Martie – Buna Vestire

martie 25, 2020martie 25, 2020 vt Biserica Ortodoxa, Maica Domnului, Ortodoxie, Sfintii zilei Buna Vestire, Maica Domnului

Image result for buna vestire

„Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvântul tău!” Şi îndată în sfântul ei pântece, prin lucrarea Sfântului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de îndulcirea cea duhovnicească. dx.ro

6 Ianuarie Botezul Domnului

ianuarie 6, 2020 vt Biserica Ortodoxa, Boboteaza, Ortodoxie Botezul Domnului

Pe 6 ianuarie praznuim Botezul Domnului, cunoscut in popor sub denumirea de Boboteaza. Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de „Epifanie” sau „Teofanie”, termeni care provin din limba greaca si inseamna „aratare”, „descoperire”. De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!” (Matei 3, 17). In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat”.

Boboteaza – scurt istoric

Sarbatoarea Bobotezei este amintita din secolul al II lea, la Sfantul Clement Alexandrinul. Mentionam ca in primele secole, Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului, pe 6 ianuarie. Incepand cu secolul al IV lea, cele doua sarbatori au fost despartite: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului si 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Boboteaza, ziua in care Hristos S-a descoperit lumii

Afara de cele graite de Iisus la varsta de 12 ani in templu, Hristos nu a savarsit nicio minune si nu a rostit niciun cuvant retinut de evanghelisti. Incepand cu Botezul Sau, Hristos iese din umbra si incepe sa propovaduiasca. A primit botezul la 30 de ani, varsta maturitatii la evrei.

Iisus a venit la Ioan si i-a cerut sa-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curatire de pacate, caci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinti creatia. Ca Mantuitorul nu a venit sa primeasca iertare de pacate de la Ioan, reiese si din faptul ca botezul lui Ioan il ajuta pe om sa constientizeze starea pacatoasa, insa, nu oferea iertarea. De aceea se si spune ca era „spre iertarea pacatelor” (Luca 3, 3), pe care avea s-o aduca Hristos.

El primeste botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfant in creatie. Prin caderea in pacat, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum ne marturiseste Sfantul Chiril al Alexandriei. Botezul Mantuitorului reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru intreaga creatie. Prin cuvintele din rugaciunea citita la Boboteaza: „Astazi firea apelor se sfinteste…”, nu trebuie sa intelegem ca harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei peste toata apa care exista in diverse locuri, ci doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru.

In Botezul Domnului stau inceputul si temeiul Sfintei Taine a Botezului crestin

Acceptand sa Se cufunde in Iordan, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce sa curete, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curatit prin cufundarea Sa in Iordan, creatia intinata de caderea omului in pacat si a inlaturat puterea satanei. Astfel, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorat peste creatie.

In rugaciunea de sfintire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curatirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea sa devina, prin pogorarea deplina a Duhului, loc al nasterii omului nou in Hristos.

Astfel, ritualul Botezului crestin repeta aceste momente, care semnifica trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge puterea satanei si se incheie cu primirea darului Sfantului Duh.

Boboteaza – sfintirea apei

In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste Agheasma Mare.

Crestinii ortodocsi pot lua pe nemancate din Agheasma Mare in perioada 5 ianuarie – 14 ianuarie si la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosita in Ajunul Bobotezei la sfintirea casele credinciosilor si locuitorii acestora. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi: binecuvantarea si sfintirea prapurilor, sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir. – crestinortodox.ro

Realizarile din ultimii ani ale Patriarhului Daniel si ale Bisericii Ortodoxe Romane

decembrie 3, 2019 vt Biserica Ortodoxa Biserica Ortodoxa Romana, Patriarhul Daniel

Deși presa mainstream l-a atacat mișelește pe Patriarhul Romaniei și i-a deformat imaginea în spațiul public, realitatea este cu totul alta. De când se afIă la conducerea Bisericii Ortodoxe Române, au fost realizate multe proiecte. Anual, Patriarhia Română cheltuie peste 22 de milioane de euro pentru ajutorarea săracilor, iar alte sume enorme sunt destinate întreținerii și promovării patrimoniului cultural-religios. În cadrul Bisericii, funcționează aprox. 800 de centre sociale; odată la 7-8 zile, este inaugurat câte un centru social. În următorii ani – părintele patriarh Daniel are în vedere, depășirea număruIui de 1000 de centre sociale și bineînțeles, creșterea numărului persoanelor ajutate de către Biserică. În prezent, numărul centrelor și așezămintelor sociale ale Bisericii a crescut la 779, de la 718, câte existau cu un an înainte, arată documentul. Dintre acestea, 40 sunt instituții ce oferă servicii medicale, gratuite sau compensate, după caz și farmacii.

Image result for biserica ortodoxa romana

În Patriarhia Română funcționează în prezent un număr de 194 unități cu activitate în domeniul patrimoniului bisericesc mobil, din care 131 sunt muzee și colecții muzeale, iar 63 sunt centre de ocrotire a patrimoniului.

În raportul de activitate referitor la activităţile eparhiilor din cadrul Patriarhiei Române, aflăm că „În cadrul așezămintelor sociale au primit asistență 93.555 beneficiari, după cum urmează: a) 34.691 copii din așezămintele sociale ale Bisericii, dar mai ales din familii sărace și fără posibilități de întreținere, sau cu părinții aflați la muncă în alte țări; b) 5.918 persoane cu dizabilități, cu deficiențe de vorbire, vedere și auz, consumatori de droguri sau alte tipuri de dependențe, persoane infectate cu HIV/SIDA; c) 22.662 persoane vârstnice din așezămintele de protecție socială bisericești, din centrele sociale de tranzit și adăposturi de noapte, bătrâni singuri, nedeplasabili, abandonați de familie și care prezentau grave probleme de sănătate; d) 29.412 șomeri, adulți în dificultate, victime ale traficului de persoane, victime ale violenței familiale, deținuți eliberați, victime ale calamităților naturale; e) 872 persoane din alte categorii„

De asemenea, Biserica a demarat în ultimii ai programul „Sănătate pentru sate”, de care au beneficiat aprox. 15 000 de români. Totodată anul acesta s-a continuat și campania inițiată în 2013 de către Patriarhia Română, „Donează sânge! Salvează o viață!”, la care au participat mii de persoane. Doar voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului au coordonat 8.850 donatori.

De asememenea, din luna septembrie 2016 până acum, a fost distribuit tratament pentru hepatita C bolnavilor din rândul clerului și monahilor și a rudelor acestora de gradul I. Totodată, menționăm faptul că în ultimii 5 ani, Patriarhia Română a cheltuit în sectorul social peste 100 de milioane de euro, au fost făcute numeroase donații către multe spitale, peste 30 000 de copiii nevoiași ajutați permanent, iar la începutul fiecărui an școlar, alți zeci de mii de copii au primit rechizitele necesare pentru studiu și multe alte lucruri. Bineînțeles, aceste lucruri nu sunt prezentate de presă. – fb.com

ICOANA MAICII DOMNULUI “PANTANASSA”, VINDECATOARE DE CANCER (15 octombrie). MINUNI, RUGACIUNI, PARACLIS SI ACATIST (si audio)

februarie 15, 2019februarie 15, 2019 vt Biserica Ortodoxa, Maica Domnului, Minuni, Ortodoxie Icoana Maicii Domnului Pantanassa, Minuni, Minuni de la Maica Sfanta, Rugaciuni

Vedeti si: Acatistul pentru vindecarea de cancer, către icoana Maicii Domnului „Pantanassa”

Pemptousia:

Icoana Pantanassa (Mărturie athonită în România)

Această icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu este o icoană pe lemn, portabilă, zugrăvită în secolul al XVII-lea şi a fost adusă de către obştea lui Gheronda Iosif Vatopedinul de la Nea Skiti, obşte care s-a închinoviat la Vatopedi, mănăstire care a devenit astfel din nou de obşte în 1990. Icoana se află pe proschinitarul din stânga al bisericii mari. Prima dovadă că această icoană are un har deosebit a fost următoarea întâmplare:

7ut-cr6-o01-t Într-o zi un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheronda Iosif a văzut deodată că faţa Maicii Domnului străluceşte. În acelaşi moment o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce şi-a revenit a mărturisit cu lacrimi părinţilor că era necredincios, dispreţuind poruncile lui Dumnezeu şi se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenţia miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-şi schimbe viaţa şi să devină un bun credincios.

Această icoană are de la Dumnezeu şi harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală a cancerului. Cunoaştem foarte multe cazuri de canceroşi vindecaţi recent, după citirea Acatistului sau a Paraclisului Maicii Domului Pantanassa.

De asemenea, multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia după ce au fost aduse—la cererea Patriarhului Moscovei—trei copii ale icoanei Pantanassa: una la biserica Tuturor Sfinţilor din Crasnoe Selo, Moscova, a doua la Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Novospaski, iar a treia la Mănăstirea Valaam. Iată însă că Maica Domnului are de acum două icoane Pantanassa vindecătoare de cancer şi în România: la biserica Rusă din Bucureşti şi la Sf. Mănăstire Oaşa din judeţul Alba [între timp și în alte locuri – n.n.]. Îi îndemnăm aşadar pe credincioşi să alerge cu credinţă la ajutorul acestor icoane, cerând ulei de la candela Maicii Domnului şi aghiazmă şi citind în faţa icoanei Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului (…).

Minuni

icoana-pantanassa-luton Prezentăm câteva minuni săvârşite de icoana Maicii Domnului Pantanassa culese din bogata arhivă a Mănăstirii Vatopedi.

• Pe data de 30.9.1990 ieromonahul Evdochim, duhovnicul Schitului vatopedin Sf. Dumitru, după ce s-a închinat la icoane împreună cu ceilalţi monahi, în timpul stihoavnei de la Vecernie, s-a aşezat în locul său, în strana aflată în faţa icoanei Pantanassa. Deodată a văzut limpede cum din icoană ies nenumărate raze de lumină. L-a întrebat apoi pe ieromonahul care şedea alături dacă vede şi el lumina şi razele care ies din icoana Maicii Domnului. Acesta îi răspunde că nu vede şi îndată strălucirea razelor a încetat. ”Razele acelea şi lumina care ieşeau din icoana Maicii Domnului Pantanassa mi-au bucurat inima, căci după 60 de ani în Sf. Munte m-a învrednicit Născătoarea de Dumnezeu să văd o asemenea minune” a mărturisit Părintele Evdochim.

• Prezvitera Andrula Papahristodulu din Nicosia, Cipru, ne relatează următoarea întâmplare petrecută către sfârşitul anului 1990. Într-o noapte, pe când dormea, a scos un geamăt puternic, s-a întins şi, cu ochii deschişi, a intrat în comă. Membrii familiei au crezut că a murit. După primul ajutor, a început să dea semne de viaţă. La spital i s-au făcut multe analize, câteva zile în şir şi s-a descoperit astfel că avea tumoră pe creier, trebuind operată de urgenţă. După ce s-a spovedit şi i s-a făcut Sf. Maslu, s-a dus la operaţie cu încredere în Maica Domnului Pantanassa a cărei icoană o avea—chiar şi la spital—mereu cu dânsa. În timpul operaţiei nu s-a reuşit însă extirparea completă a tumorii, rămânând câteva rămăşiţe. Din cauza aceasta avea mari greutăţi (ameţea, nu putea să umble şi să vorbească bine, o deranjau foarte mult zgomotele). A ieşit însă din spital deoarece se apropia sărbătoarea Crăciunului. Într-o zi, pe când se afla întinsă pe pat iar deasupra capului avea icoana Pantanassa, a simţit o bună mireasmă inexplicabilă care a durat în jur de 10 minute, devenind din ce în ce mai puternică. La început membrii familiei nu au simţit nimic. Apoi însă şi-au dat seama şi ei de mireasmă şi au înţeles emoţionaţi că era vorba de cercetarea Maicii Domnului. După câteva zile mireasma s-a repetat, lucru care a convins-o pe bolnavă că Maica Domnului o va vindeca. Mergând din nou la spital pentru examinare, medicul a venit la dânsa cu rezultatul tomografiei şi a întrebat-o mirat: „Aţi urmat vreo terapie în afara spitalului?” „Nu” i-a răspuns bolnava. „Bine, dar pe tomografie nu se vede nimic!” Atunci bolnava i-a mărturisit că se aştepta să nu mai găsească nici o urmă de tumoră şi le-a povestit ce se întâmplase. Medicul i-a răspuns: „Şi eu cred în minunile Maicii Domnului, pentru că mi-a vindecat şi mie fetiţa de 4 ani care suferea de leucemie, iar cum este sănătoasă”. Astăzi prezvitera este complet restabilită şi îi mulţumeşte Maicii Domnului pentru minune.

• La Centrul Oncologic Infantil din Moscova era internat un băieţel de 8 ani pe nume Mihail Iacunin din oraşul Toliati, suferind de cancer la ochi. La capul patului său, în stânga, se afla o iconiţă de hârtie a Maicii Domnului, copie a icoanei Pantanassa. Pe data de 11.11.1991, mama băiatului, care stătea alături şi se ruga Maicii Domnului pentru vindecarea băiatului împreună cu o prietenă pe nume Claudia Ohartina, a văzut cum din icoană ies raze de lumină. Peste câteva zile însă, în timpul nopţii, mama băiatului a constatat cu durere că inima lui Mihail încetase să mai bată. A alergat după infirmieră. Întorcându-se împreună, în timp ce pe culoar şi în salon era întuneric, au văzut cum din icoană două raze de lumină se îndreaptă către trupul copilului mort. Îndată inima băiatului a început din nou să bată. Acest caz a determinat Patriarhia Moscovei să invite o delegaţie vatopedină, în frunte cu Arhimandritul Efrem, pentru a aduce la Moscova două copii ale icoanei Pantanassa (la dimensiunile celor aduse în România). Recent o nouă copie a fost dusă la Mănăstirea Valaam, cu două luni înainte de pelerinajul icoanelor Pantanassa în România.

• Pavel Ipaspistis din Drama, Grecia, scrie: „Am vizitat mănăstirea Vatopedi în vara anului 1994. Ghidul mănăstirii ne-a vorbit despre icoana Pantanassa care vindecă bolile de cancer. Deoarece mama mea avea o astfel de problemă a pielii feţei, m-am rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în genunchi, ca să o vindece, promiţându-i că voi lăsa la icoană cruciuliţa mea de aur. Plecând de la mănăstire am luat cu mine ulei de la candelă pe care l-am dat mamei. După ce s-a uns cu acel ulei, cancerul de piele a cedat. Mergând din nou la spitalul din Drama pentru obişnuita cauterizare, i s-a spus că nu mai este nevoie, pentru că tumora nu mai există. De atunci mama s-a vindecat complet.”

• N. Papaevripidis, refugiat din Morfu, Cipru, scrie: „Mama mea se afla la spitalul „Macarios” din Nicosia, suferind de cancer în regiunea rinofaringiană, cu multiple hemoragii din nas şi din gât. Cancerul a fost certificat şi prin biopsii şi analize. Peste două zile trebuia operată. Seara eram acasă şi mă uitam la televizor. Era o emisiune a canalului „Logos” şi vorbea Egumenul Sf. Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem. La un moment dat a menţionat minunile icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Imediat mi-am făcut cruce, m-am rugat Maicii Domnului şi i-am făcut o făgăduinţă. Toate acestea se petreceau în februarie 1995. A doua zi o echipă de medici a spitalului „Macarios” au venit la patul mamei pentru control. Şeful comisiei de examinare, stupefiat, a strigat către ceilalţi: „Credeţi în minuni? Nu mai are nimic!” Într-adevăr, se vindecase complet, nemaifiind nevoie de operaţie. Mama se numeşte Evdochia Papaevripidis, are 80 de ani şi locuieşte la Limassol, Cipru”.

• Panaghiotis Iconomu din Larisa, Grecia, ne scrie în ziua de 22.12.1995: „Vă scriu despre o minune care mi s-a întâmplat mie, nevrednicului, prin intermediul icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Sufeream de o boală la ambele urechi, din care ieşea un lichid cu miros dezgustător. De asemenea, aveam o mâncărime insuportabilă. Când, cu harul Maicii Domnului, am venit la Mănăstirea Vatopedi în februarie 1995, am auzit de la stareţul mănăstirii o minune a icoanei Pantanassa. În aceeaşi clipă nădejdea mântuirii mele s-a îndreptat către uleiul făcător de minuni de la candela icoanei Pantanassa şi i-am făgăduit Maicii Domnului că dacă mă fac bine voi lăsa la icoană crucea mea de aur de la botez. După un interval de trei luni de zile, mirosul urât din urechi a dispărut, diminuându-se şi mâncărimea. Astăzi când vă scriu sunt complet vindecat şi îi dau slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale”.

• În ziua de 18.3.1996 o femeie i-a povestit protopopului Artemie Vladimirof, proestamenul bisericii Tuturor Sfinţilor din Crasanoe Selo, Moscova—unde a fost adusă una din copiile icoanei Pantanassa—un caz petrecut în familia ei după rugăciuni stăruitoare în faţa icoanei. Fiul său se droga de mulţi ani cu narcotice foarte puternice. Toate încercările de a-l face să renunţe la ele au rămas zadarnice. Într-o zi, când femeia s-a întors acasă după ce se rugase la biserică în faţa icoanei Pantanassa, fiul său i-a cerut să-i dea din aghiazma care tocmai se sfinţise la icoana Maicii Domnului, spunându-i totodată că s-a hotărât să întrerupă definitiv narcoticele şi că vrea să urmeze o profesie prin care să ajute pe cei dependenţi de droguri. De atunci au trecut trei luni. La examenul medical doctorii au constatat absenţa desăvârşită a urmelor a droguri şi regenerarea completă a organismului tânărului. Acum acesta urmează cursuri de calificare la Centrul Oncologic din Moscova. Astfel Maica Domnului l-a salvat pe acest tânăr de la moarte.

• Liudmila avea o tumoră malignă cât o măslină în regiunea feţei care a dispărut complet după ce s-a uns pe faţă cu ulei în timpul săvârşirii Paraclisului icoanei Pantanassa la biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova (martie 1996).

Continuă lectura →

CE SUNT FERICIRILE? – PREDICA DE PE MUNTE

februarie 15, 2019 vt Biserica Ortodoxa, MANTUITORUL IISUS HRISTOS, Ortodoxie Fericirile, Predica de pe Munte

238. Ce sunt Fericirile?

Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa asculte de cele 10 porunci. Potrivit cuvintelor Mantuitorului: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de crestini, intocmai.

Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau porunci, ci in chip de „fericiri”, fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament „Legea cea desavarsita a libertatii” (Iacov 1, 25). Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea arata ca acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a fi desavarsit, iar cel ce cucereste desavarsirea morala dobandeste prin aceasta si fericirea.

De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau indemnul si apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii. Pe scurt, prin „Fericiri” se inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie sa mearga pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin care putem dobandi fericirea.

239. Care este fericirea intai si ce inteles are?

„Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este „saracia cu duhul”.

Dar ce inseamna „saracia cu duhul”?

Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de , cuvintele „saraci cu duhul” inseamna „smeriti de buna voie”, adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt „invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si „fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).

Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.

Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu. Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.

240. Care este fericirea a doua si ce inteles are?

„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plansul, ca si rasul, poate avea diferite cauze. intelesul lui depinde deci de cauza din care porneste. Astfel este o mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun pacat savarsit si plansul unui hot, de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau pentru ca a fost prins si pedepsit.

De aceea, din aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar putea dobandi mangaierea. Aici este vorba numai de cei ce plang din pricina ca se intristeaza si le pare rau pentru pacatele savarsite649 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mahnit pe Dumnezeu si pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel rastignit de-a dreapta Mantuitorului. Aceasta este intristarea despre care Sfantul Apostol Pavel scrie: „Intristarea, cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru, aratand ca ea este pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lamurirea credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru 1,6-7). Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata. Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor ce locuiau in Ierusalim, Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau sa se pocaiasca (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).

Darul lacrimilor aducatoare de bucurie 1-au avut, de asemenea, toti sfintii.

Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange, pentru ca intristarea pentru pacate sa nu duca la deznadejde. Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea harica, adica, pentru viata de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru viata viitoare, imparatia cerurilor, adica.

Despre aceasta rasplata vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, cand infatiseaza rasplata celor ce au ramas credinciosi si statornici in necazul cel mare si pe care „Mielul, Cel ce sta in mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor” (Apoc. 7, 14-17).

241. Care este a treia fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul” (Matei 5, 5).

Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de nimic.

Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: „Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6). Omul bland da cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri.

Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: „Binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44).

Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun.

242. Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?

Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni pamantul. intr-adevar, este firesc ca aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe suparari, necazuri si tulburari pe care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar iubirea celor din jur, o buna inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga mania si ura indreptata impotriva lor. Rasplata ii vine celui bland chiar din practicarea blandetii. Fiind impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare.

243. Care este a patra fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).

Cuvantul „dreptate” are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand „cucernicie”, ca la Sfantul Ioan Gura de Aur, „virtutea in general”, ca la Sfantul Chiril al Alexandriei, „toata virtutea” cum spunea Zigaben; cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.

Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: „Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29). „A fi flamand si insetat de dreptate” mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare.

Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai. In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: „… Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva” (1, 16-17).

Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, „ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca.

244. Care este a cincea fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie. Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40). Dar, „chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt felurite si porunca aceasta este intinsa”654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

245. Care sunt faptele milosteniei trupesti?

Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:

1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.

2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;

3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;

4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;

5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.

6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;

7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.

Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata.

Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

246. Care sunt faptele milosteniei sufletesti?

Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:

1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.

Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: „Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20).

2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);

3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.

4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).

5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;

6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);

7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci „de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

247. Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: „De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator… Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3).

In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4). In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37).

In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: „daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.

248. Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: „Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: „dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8). Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

249. Care este a sasea fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata, neacoperita de ceata pacatului, poate vedea pe Dumnezeu.

Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan 1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte, izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire. Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: „Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de aparare” (Rom. 1, 20). Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste „vazatori de Dumnezeu”.

Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13, 12). De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului. Iar castitatea se pastreaza prin cumpatare si post: „Luati seama la voi insiva – ne porunceste Mantuitorul – sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa…Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa Stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36).

Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.). Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala Vechiului Testament.

In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul: „Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: „Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 21-22).

Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.

250. Care este a saptea fericire si ce inteles are?

„Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).

Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui om si inalta popoarele, aducandu-le propasire si fericire.

Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14). Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste, dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: „Pace va las voua, pacea Mea o dau voua” (Ioan 14, 27).

Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste toti oamenii sa se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filip. 4, 7). Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele.

Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni. Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si vointa, aducand acea impacare a omului cu sine insusi.

Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor impiedica razboaiele intre oameni. Facatorii de pace indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste numele haric de „fii ai lui Dumnezeu”, insotit, fireste, de fericirea vrednica de acest nume. Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in epistola catre evrei: ” Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14).

251. Care este a opta fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 10).

Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul „dreptate” are si aici intelesul de dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care bineinteles este cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii. Vechiul Testament ne vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor impotriva pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata morala.

Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii.

Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Sai ca vor fi prigoniti, ca si El: „Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).

Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a fagaduit Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei lumi noi sa fie acolo unde este si El: „Parinte – S-a rugat Mantuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea” (Ioan 17, 24).

252. Care este fericirea cea noua si ce inteles are?

„Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.

Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).

De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile” (Matei 10, 28-31).

Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta. Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: „… intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi” (I Petru 4, 13-14).

Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:

Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:

Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii. Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi.

Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima. Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.

253. Este nevoie sa mergem intotdeauna de la o fericire la alta, numai in ordinea aratata?

Nu toate virtutile din Fericiri sunt legate unele de altele in asa fel incat sa nu poata fi infaptuite una fara cealalta. Asa, de pilda, milostenia si marturisirea credintei trebuie savarsite in orice prilej nimerit din viata.

254. Ce alte conditii trebuie indeplinite pentru insusirea virtutilor din cele noua Fericiri?

Prima conditie este ca cineva sa-si insuseasca judecata duhovniceasca, ceea ce este tot una cu intelepciunea, pe care o aflam in cartile Sfintilor Parinti, in scrierile duhovnicesti si in sfaturile parintilor duhovnicesti. Crestinii sunt datori sa se conduca dupa intelepciunea Evangheliei.

A doua conditie este fatarnicia. Fatarnicul, gandindu-se numai la rasplata si negandindu-se la dobandirea virtutii, nu foloseste nimic. El nu poate fi fericit niciodata.

A treia si ultima conditie este nadejdea statornica in Dumnezeu, prin care crestinul se intareste in lupta impotriva grijilor pamantesti. Avand nadejde nestramutata in Dumnezeu – Care, dupa invatatura Bisericii noastre, este izvorul binelui si al sfinteniei – credinciosul paseste din virtute in virtute, straduindu-se sa se arate folositor atat pentru sine, cat si pentru obstea din care face parte. El nadajduieste in triumful binelui asupra raului, in triumful vietii asupra mortii si in triumful pacii asupra razboiului, cunoscand ca Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a venit in lume pentru ca lumea „viata sa aiba si din belsug sa aiba” (Ioan 10, 10). – crestinortodox.ro

Alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei, puteti gasi la categoria: Ortodoxie

Intoarcerea la Ortodoxie a unui ratacit neoprotestant

decembrie 26, 2018 vt Biserica Ortodoxa, Ortodoxie Biserica Ortodoxa, Converire la ortodoxie, Ortodoxie

M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, creştini ortodocşi. Bunica a fost cea care m-a învăţat câteva rugăciuni şi să mă închin. De altfel, la insistenţele ei m-au botezat părinţii.

Related image Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereţi, candelele şi veşmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereţi.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinţi şi, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învăţase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat şi eu ateismul părinţilor şi al societăţii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte şi că toate lucrurile din natură au o justificare evoluţionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală şi vacante împreună cu părinţii la munte şi la mare, s-a sfârşit în clasa a şasea, când între părinţi au început să apară neînţelegeri. Au urmat nişte ani dificili, un divorţ şi decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În ţară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat şi eu în posesia unuia şi am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Deşi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârşitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus şi poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau… poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârşea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundaţii şi incendii. Eram chiar în casa în care locuiam şi priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu şi ducea cu ea tot ce lua din casele şi blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu ţineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbuşiseră două laturi ale blocului nostru şi mă aşteptam să cadă din clipă în clipă şi tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu ştiri din întreaga lume despre pagubele umane şi materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păţi nimic. Deşi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas liniştit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Aşa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea şi acum, după atâţia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic şi un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o decepţie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea nişte sfaturi. Numele lui era Ioan Panican şi, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Deşi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discuţiile noastre fiind axate în general pe credinţă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu şi, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timişoara şi acolo, într-o adunare baptistă, în urma „chemării la pocăinţă” lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenţi că îl primesc pe Iisus în inima mea şi că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucureşti, considerând că acum eram creştin şi că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simţeam că am o identitate nouă: eram baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noilor veniţi li se acordă o atenţie aparte.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum şi alte cărţi, şi am aflat de existenţa altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc şi astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinţa manifestărilor neobişnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

„Botezul cu Duhul Sfânt”

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptişti într-o tabără în Munţii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, deşi erau şi ei „născuţi din nou”, aveau o credinţă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulţi, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Am intrat în discuţie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era aşa-numita „vorbire în limbi” şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc şi pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile aşezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat şi eu să mă rog. La un moment dat am simţit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, deşi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe şi engleza a devenit „insuficientă”. Atunci am simţit că porneşte din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (raţional sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoşteam însă „ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobişnuitul situaţiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu toţii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucureşti. Am intrat şi m-am aşezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienţa de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discuţiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înţeles la ce se referă. „Ai… ceva pe faţă, nu ştiu, aşa, o…” Le-am povestit atunci experienţa mea. La sfârşit s-a lăsat linişte. Ei erau baptişti şi, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucureşti şi am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea şi m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală şi, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceuţă, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta (şi reprezintă) în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o „şcoală biblică” înfiinţată de el, ceea ce am şi făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Am decis însă, după câteva luni, să renunţ la acele „studii biblie”. Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului Ceuţă şi, din precauţie, am decis că este bine să nu mă leg prea tare de sistemul creat de el: biserica lui, cultul lui, „facultatea” lui (neacreditată)…

A fost o perioadă frumoasă, cu mulţi prieteni, cu activităţi şi pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim şi cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii de acolo.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceuţă şi am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulaţie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde ştie acele lucruri şi ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că „botezul cu Duhul Sfânt”, căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din „au Duhul” din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel „botez”.

Pentru adevăr, trebuie să spun că acele zvonuri care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârşi membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulaţie de comunişti, ca un mijloc de a discredita acest cult. Tot potrivit comuniştilor, adventiştii răpeau şi sacrificau copii.

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timişoara aprofundasem învăţătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învăţat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturiseşti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăţeşte şi că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-şi facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o soluţie atât de superficială. Deşi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amiciţie cu Iisus nu se potrivea cu ceea ce învăţasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula „1 Ioan 1:9” de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelaşi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai liniştea deloc.

Un capăt de drum: „Părtăşia”

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotestante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credinţei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai puţin extreme, cu martorii lui Iehova şi cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piaţă.

Aveam nevoie de altceva, însă nu ştiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel „adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative şi mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, nişte prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul şi am acceptat să merg unde mergeau ei. Aşa am descoperit Părtăşia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucureşti, cei mai mulţi membri erau proveniţi din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viaţa lui. Această idee a luptei cu păcatul era esenţa predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremişti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante şi faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relaţionare şi comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin „râvna pe cale” şi prin „lupta cu păcatul”.

Am observat de la început diferenţa de învăţătură între ei şi celelalte culte neoprotestante. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi m-am decis să merg în continuare acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învăţături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile – puternic emoţionale şi isterizante în acelaşi timp – abăteau atenţia eventualilor sceptici.

Aceeaşi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice şi a partidelor din România, o mână de tineri au organizat „debarcarea” bătrânilor şi s-au făcut şefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o „lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra „bătrânilor”, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale „din lume” tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunşi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient şi mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronaţi. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive şi cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Împăratul era din nou gol. Deşi eram de acord cu Părtăsia în privinţa luptei cu păcatul, căile lor şi duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe soţia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influenţată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că şi pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăşie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost uşoară. Atunci când eşti învăţat că întâlnirile regulate cu „fraţii”, participarea la adunări şi un anume fel de comportament reprezintă laolaltă „credinţa”, renunţarea la aceste forme exterioare îţi dă sentimentul că-ti pierzi credinţa. Ştiam că ceilalţi spuneau despre mine că „am căzut de la credinţă” şi că „m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, soţia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca şi cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau şi clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă şi să stau singur în picioare. Foarte mulţi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea acţionează ca un „ţarc” care le susţine „credinţa”. Izolându-se de societate şi de ceilalţi oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinţa. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinţa pe sine că sunt credincioşi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înşelare şi în păreri de sine. Acestea şi cu ţarcul adunării în care-şi petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă aşa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbuşirea (la nivel psihologic) a acestui ţarc, au căzut într-un soi de letargie şi stare vegetativă. „Credinţa” lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte paşii unde crede El de cuviinţă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi era complet diferit de ceilalţi colegi, prin răbdare, atitudini şi firea liniştită. Am început să discut cu el despre credinţă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenţie, îmi răspundea şi el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghiţită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanţi), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Diferenţa între cele două cărţi este că prima e o ficţiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viaţa Sfântului Arsenie Capadocianul” şi alte câteva cărţi. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

De fapt, întâlnirea mea cu credinţa ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăşia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus şi compilat nişte materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită „Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase şi pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-şi că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu nu văzusem şi nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea „Evanghelia necunoscută”, scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înţeleg ce este acea Sfântă Tradiţie a ortodocşilor.

Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la uşa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis şi i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt „sectant”. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocşi pentru a-i desemna pe cei de altă credinţă. Mi-a aşa: „Să nu mai spui niciodată că eşti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăţi, nici nu vorbeşti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei şi că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine şi m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind şi discutând cu părintele Dinu – acesta era numele preotului – şi cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogăţia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că creştinii din vechime nu credeau în „răpirea celor credincioşi” sau în „împărăţia de o mie de ani”, doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu înţelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând şi dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie şi mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obişnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai puţin voit. Relaţiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras şi doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărţile menţionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea mulţimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunoşteau între ei şi care aveau felurite inimi şi gânduri. Printre ei însă erau şi Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana şi proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînţeles şi fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le înţelegeau, căci erau „afară”. Atunci când „au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii şi au înţeles.

Întoarcerea

Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Aşa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamţ. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii şi l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credinţă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi şi traducerea ortodoxă, mai duhovnicească şi mai plină de miez, după părerea lui.

Discuţia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el şi i-am spus că am nişte întrebări despre credinţă şi că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu soţia mea, cu el şi cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credinţă am eu; le-am vorbit despre Părtăşie şi despre „lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor „ortodoxia” din opiniile mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie şi părintele Eufrosin, erau nişte persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanţi, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucureşti. Am discutat despre multe – despre icoane şi idoli, despre închinare şi slujbe bisericeşti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de „biblicitatea” răspunsurilor.

Discuţia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere, că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună „lucrurile în ordine”. Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie şi i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însoţit de părintele Vlasie, am mers şi am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că şi el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca naşi i-am avut pe părinţii lui Vlasie, care erau şi ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia şi de ce nu aveam copii. Soţia mea pierduse o sarcină şi fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să aşteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credinţă şi peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului şi al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamţ. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfinţilor şi să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învăţături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeşte.

Astăzi

Întoarcerea mea la Ortodoxie s-a petrecut în anul 2001. Anii petrecuţi la grupările neoprotestante m-au ajutat să învăţ unele lucruri începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos şi mântuire. Acele lucruri îşi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.

Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, mântuirea omului este o luptă şi o transformare. Vremurile pe care le trăim sunt grele iar cel rău se luptă pentru a-l abate pe om de la cele dumnezeieşti. Viaţa omului în veacul XXI este agitată iar el nu mai are timp să se oprească şi să se gândească la cele de Sus. Cine reuşeşte să se oprească şi să-l caute pe Dumnezeu poate descoperi o altă viaţă.

Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinţi de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii. – Bogdan Mateciuc

Urmariti va rog si:

De ce cinstesc ortodocsii Sfintele Icoane si cum sectarii interpreteaza gresit Sfanta Scriptura

decembrie 4, 2018decembrie 5, 2018 vt Biserica Ortodoxa, Icoane, Ortodoxie Ortodoxie, Sfintele Icoane

See the source image

1. Adam a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este “chipul fiintei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat în Trup (I Tim. 3, 16) si cu chip de om (Filip. 2, 7-8).
5. Sfântul Duh S-a aratat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a aratat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Si toate acestea sunt chipuri fara sa fie idolatrie.
7. În Testamentul Vechi icoanele au fost facute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 s.a.).
8. Dumnezeu Însusi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamna ca acesti heruvimi lucrati de mâna de om sunt icoane si nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau “heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele si alte obiecte din biserica veche au fost facute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 si 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).
11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).
12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântari de lauda si de preamarire (Ps. 137, 1).
13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preotii le tamâiau cu mare cinste, dupa porunca lui Dumnezeu si iudeii le venerau si se închinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodata nu a fost dezaprobata de Hristos sau de Sfintii Apostoli.
15. Atât Mântuitorul cât si Sfintii Apostoli au cinstit si s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri facute de mâini omenesti (Marcu 11, 7; Fapte 24, 11 s.a.).
16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprita cu anatema, iar închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o închipuire, a carei cinste trece la chipul cel dintâi, adica la cel zugravit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.
17. Istoria Sfintei Traditii si practica dintotdeauna a Bisericii si pâna azi, sfintele icoane au fost cinstite si venerate.
18. Icoanelor si sfintilor li se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.
19. În fata icoanelor ceri mijlocire si ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rostesti: “Miluieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu.”?

„Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt în cele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti… (Iesirea 20,1;4-5).
Iata, spun protestantii, nici un fel de asemanare, a nici unui lucru, deci nici a lui Hristos sau a sfintilor. Si, pentru a înfricosa si mai tare pe cei pe care îi pacalesc prin acest avocatism, dau nenumarate pilde de condamnare a idolilor si cinstirii lor (din Vechiul Testament mai ales).
Ceea ce nu baga de seama cei astfel înselati este ca, în toate aceste cazuri, e vorba de idoli sau chipuri de zei, adica de draci. Nu exista nici un caz în Sfânta Scriptura în care sa se condamne ca idolatrie cinstirea prin icoane a fapturilor ceresti.

Ce spune Dumnezeu despre idoli?

Pentru a intelege mai bine versetul adus de protestanti, sa ne uitam la Deuteronom 4,16-19:
Sa nu gresiti dar si sa nu va faceti chipuri cioplite, sauînchipuiri ale vreunui idol, care sa înfatiseze barbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pamânt, sau închipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târaste pe pamânt, ori de sub pamânt, sau închipuirea vreunui peste din apa; sau privind la cer si vazând soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te închini lor, nici sa le slujesti, pentru ca Domnul Dumnezeul tau le-a lasat pentru toate popoarele de sub cer.
Dupa cum se poate vedea mai sus, Sfânta Scriptura opreste închinarea la chipuri cioplite si la alte asemanari vazute (les. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreste numai închinarea întemeiata pe socotinta ca însasi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adica opreste închinarea la idoli. Acest lucru se vede si din contextul în care au fost spuse aceste cuvinte de la Iesire 20:2-3 – „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamântul Egiptului si din casa robiei; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!”.
Iata alte cateva exemple din care reiese sensul cuvantului ‘chip cioplit’:Sa dea înapoi si sa se rusineze cei ce îsi pun nadejdea în idoli, cei ce zic chipurilor turnate: „Voi sunteti dumnezeii nostri!” (Is 42:17)
Si acum ei pacatuiesc din nou; si-au facut chipuri turnate din argintul lor dupa felul idolilor – lucru de mâna de mester sunt toti! Si ei le zic: „Acestia sunt dumnezeu!” Ei dau ajutor oamenilor. Pentru aceasta ei se închinasarutând viteii cei de aur. (Os 13:2)
Caci pe toti idolii neamurilor i-au socotit drept dumnezeipe cei care nici cu ochii nu vad, nici cu nasul nu respira, nici cu urechile nu aud, nici cu degetele mâinilor nu pipaie, nici cu picioarele nu umbla. (Int Solomon 15:15)
A facut din ei un vitel turnat si l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iata, Israele, dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului!” (Ies 32:4)
Cu ce mai ramîne însa, face un dumnezeu, idolul lui. ‘Ingenuncheaza înaintea lui, i se închina, îl cheama si striga: ,,Mîntuieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu!“Isaia 44,18
Din cele de mai sus, rezulta ca aceste chipuri cioplite erau idoli, pentru ca oamenii ii socoteau drept dumnezei.?

Paganii se rugau statuii, crezand ca statuia este Dumnezeu.

Crestinul, insa, stie ca icoana e doar o reprezentare a lui Dumnezeu, Care este in Ceruri. Este numai o închipuire, a carei cinste trece la chipul pictat pe ea. Crestinul nu crede ca icoana poate vedea, auzi sau pipai, asa cum ne explica Isaia despre atitudinea paganilor fata de chipurile cioplite. Ortodocsii nu-i cer icoanei mantuire si nu o numesc ‘dumnezeu’! De aici, se vede foarte clar diferenta dintre idol si icoana.
Crestinii se roaga în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.
Icoana este ceea de ne duce cu gândul, credinta si doxologia la Dumnezeu, iar idolul este ceea ce se interpune (ca un zid) între noi si Dumnezeu. În acest sens, chiar si ceea ce numim noi icoana poate fi idol, daca ne oprim gândirea, adorarea si închinarea la lemn, sticla, vopsele si nu mergem mai departe, la persoana pictata. Deci, cel putin în anumite situatii, simplul obiect nu poate fi numit simplu idol sau icoana, caci totul depinde de abordarea noastra asupra respectivului obiect. Obiectele religioase care fac trimitere la Dumnezeu si Sfintenia Sa sunt sau cel putin ar trebui sa fie „ferestre spre Dumnezeu” si „manifestari ale slavei Lui”.
Asadar, Dumnezeu nu opreste cinstirea unor semne si înfatisari ale lui Dumnezeu si ale sfintilor, când aceasta cinstire nu ramâne la materia din care sunt facute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul închipuit prin ele.

Termenii biblici pentru ‘icoana’ si ‘idol’

Sa vedem, insa, ce termeni foloseste, mai exact, Scriptura, cand vorbeste despre „idol” si „icoana”:
Acolo unde, în Biblia româneasca, avem expresia „chip cioplit”, iar în greaca cuvântul „idol”, textul ebraic ne da termenul „pesel”, care înseamna de fiecare data idol sau orice reprezentare a unui (dumne)zeu strain, altul decât Dumnezeul lui Israel.
Analizând toate textele biblice care contin aceste cuvinte vedem ca prin cuvântul idol (pesel – ebr.) este desemnata o zeitate pagâna, iar sintagma „chip cioplit”, de fapt cioplitura / gravura (’elil – ebr.) se refera la reprezentarea idolului si nu la orice fel de reprezentare (comp. cu III Regi 6:29, unde se vorbeste despre imaginile/sculpturile sacre din Templu si se foloseste alt termen).
Pentru notiunea generala de „imagine”, textul biblic foloseste diferiti termeni, dintre care cel mai folosit este „selem”, pentru a reda ideea de imagine sacra; de exemplu: Fac 1:26 ; Col 1:15
Un alt text biblic folosit impotriva icoanelor este cel din Psalmul 96/97:7, care in traducerea lui Cornilescu suna astfel: „Sunt rusinati toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii”. Traducerea Ortodoxa, insa, spune:„Sa se rusineze toti cei ce se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor”.
Cuvantul folosit, aici este ‘pesel’, despre care am vazut ca se refera la idoli, ci nu ‘salem’, care se refera la icoane. Deci, in acest psalm, cuvantul ‘icoana’ nu exista.

Ce mai spune Dumnezeu despre icoane?

Apoi sa faci doi heruvimi de aur; si sa-i faci ca dintr-o bucata, ca si cum ar rasari din cele doua capete ale capacului (Ies 25:18)
Sa faci o perdea de în rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie, rasucita, iar în tesatura ei sa aiba chipuri de heruvimi alese cu iscusinta; (Ies. 26:31)
Pe toate zidurile casei de jur împrejur, în partea din fund si în fata, a pus sa sape chipuri de heruvimi, de finici si de flori deschise. (1 Imparati 6:29)
Heruvimul într-o parte avea o fata de om, întoarsa spre un palmier, si în cealalta parte avea o fata de leu, întoarsa spre alt palmier. Asa erau facute chipuri în tot templul si împrejur. De jos pâna la înaltimea usilor erau sculptati heruvimi si palmieri ca si pe peretii templului. (Iez 41:19)
Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii,Ma voi descoperi tie si îti voi grai de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel. Ies 25:22
Deci, icoanele imprejmuiau si Cortul facut de Moise: le gasim pe capacul chivotului (Exod 25:18), pe covoarele din pereti (Exod 26:1), pe perdeaua care separa Sfanta Sfintelor (Exod 26:31). In Templul lui Solomon le gasim in Sfanta Sfintelor (3 Regi 6:23), pe pereti (3 Regi 6:29), pe usi (3 Regi 6:32), pe coroanele stalpilor din pridvor (3 Regi 7:19), pe postamente si mare (3 Regi 7:39).
Ce gasim aici se afla într-un contrast izbitor cu austeritatea deplina din multe biserici protestante de astazi. In timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lacasul de închinare din Vechiul Legamânt era plin de bogate podoabe vizuale.
Aceasta înseamna ca atunci când Iisus si ucenicii Sai mergeau Sâmbata la sinagoga, nu vedeau niste ziduri goale, ci evocari vizuale ale adevarurilor scripturistice.

Mantuitorul a intrat sa se roage in acest templu si, desi a rasturnat mesele vanzatorilor (Ioan 2:15), nu a spus nimic impotriva icoanelor prezente in templu, asa cum spun protestantii astazi, desi idolatria era aspru pedepsita.
Iata, prin urmare, ca Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca icoane de îngeri, de heruvimi mai exact, desi îi poruncise cu tarie: Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt în cele de sub pamânt!
Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare (Dumnezeu nu se poate contrazice).
De ce însa nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cuchipuri de sfinti, ci doar cu chipuri de îngeri? Oare acesta este un semn ca numai îngerilor le putem face icoane, dar nu si sfintilor?
Nici vorba!?

Trebuie întâi sa ne aducem aminte ca în vremea lui Moise înca nu venise Mesia. Aflati sub robia Satanei, de care Adam si Eva alesesera a asculta, toti se duceau în Iad (Seol), fie drepti, fie nedrepti. De aceea nu existau în ceruri sfinti care sa poata fi zugraviti în icoanele din Cortul Sfânt, pe care apareau doar îngerii! Odata cu Jertfa lui Hristos, cu coborârea Sa la Iad si eliberarea sufletelor care Îl asteptau acolo, Raiul cuprinde si pe sfinti alaturi de îngeri, astfel încât, în mod firesc, si unora si altora le facem icoane, dupa porunca lui Dumnezeu.
Dar, va spune cineva, daca s-a dat porunca a se face icoane de heruvimi, de ce nu s-a dat porunca a se faceicoane si lui Dumnezeu? Ce spune Domnul?

Tineti dar bine minte ca în ziua aceea, când Domnul v-a grait din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-ati vazut nici un chip. Sa nu gresiti dar si sa nu va faceti chipuri cioplite, sau asemanari…(Deuteronom 4, 15 vezi si 4, 12).
Cum s-ar putea reprezenta un chip pe care nu l-a vazut nimeni?

Dar dupa Întrupare lucrurile se schimba! De ce? Deoarece Cuvântul S-a facut trup (Ioan 1, 14), Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul cel Unul-Nascut, Care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut (Ioan 1, 18), El, Care este Chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6). Prin urmare, odata cu Întruparea, se deschide posibilitatea realizarii icoanei Fiului lui Dumnezeu, Care Însusi este Dumnezeu.
Totodata, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea si ridicarea la Rai a dreptilor Vechiului Testament, care asteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15.20; Evrei 6.18-20 scl). Ridicarea lor, început
al Bisericii ceresti, împlinirea cuvântului ce zice Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1), deschide si posibilitatea realizarii de icoane ale sfintilor, alaturi de vechile icoane ale îngerilor.

Cinstirea icoanelor

Cum e cinstirea icoanelor? Sau, altfel spus, ce înseamna cinstirea icoanelor?
Intai de toate, sa vedem ce mentioneaza Sfanta Scriptura, in legatura cu cinstirea locurilor si obiectelor sfinte:
Psalm 131:7: Intra-vom în locasurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui.
Psalm 5:7: Iar eu, întru multimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-ma-voi spre sfânt locasul Tau, întru frica Ta.
Isaia 60:14: Si feciorii asupritorilor tai smeriti la tine vor veni si se vor închina la picioarele tale toti cei ce te-au urât si pe tine te vor numi: cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.

Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste „Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Ce este „asternutul picioarelor Lui”? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt – ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legamântului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!”
Atunci, Iosua si-a sfâsiat vesmintele sale, a cazut cu fata la pamânt înaintea chivotului Domnului si a stat asa pâna seara si el si batrânii lui Israel si si-au presarat pulbere pe capetele lor. (losua 7, 6)
Apoi a pus la slujba înaintea chivotului Domnului din leviti […]Si a lasat David acolo, înaintea chivotului legamântului Domnului, pe Asaf si pe fratii lui, ca sa slujeasca ei înaintea chivotului neîncetat, în fiecare zi (I Cronici 16:4-37)
Jertfelnicul sa-l asezi în fata perdelei, care este dinaintea chivotului legii, unde am sa Ma arat Eu tie. Pe el Aaron va arde tamâie mirositoare în fiecare dimineata, când pregateste candelele. (les. 30, 1, 7, 8)?

Sa ungi cu el cortul adunarii, chivotul legii si toate lucrurile din cort,Si sa le sfintesti pe acestea si va fi sfintenie mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinti.

Profanarea de catre Belsatar a vaselor folosite la Templu a fost pedepsita de Dumnezeu cu moartea imediata(Daniel 5:2-30).
Cei sapte preoti, cari purtau cele sapte trîmbite de corn de berbece înaintea chivotului Domnului, au pornit si au sunat din trîmbite. Barbatii înarmati mergeau înaintea lor, si coada ostirii venea dupa chivotul Domnului; în timpulmersului, preotii sunau din trîmbite. (Ios 6:13)
Atunci S-a mâniat Domnul pe Uza si l-a lovit, pentru ca si-a întins mâna spre chivot; si el a murit acolo pe loc înaintea lui Dumnezeu. (I Cr 13:10)
Vedem, din locurile amintite mai sus, ca heruvimii de pe Chivot si Chivotul erau icoana Tronului lui Dumnezeu.Aceasta icoana a Tronului Ceresc era tamâiata de Marele Preot (Arhiereu) si acolo Se arata Dumnezeu vorbind cu alesii Sai, dupa cum El Însusi hotarâse (Iesirea 25, 22). Dar aceasta cinstire adusa icoanei Tronului Ceresc NU însemna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul. Prin intermediul ei, cinstirea era înaltata catre Dumnezeu si El era Cel care primea de fapt si tamâierea, si rugaciunile.
Ca sa folosim un termen modern, icoana este un fel de „telefon” controlat de Duhul Sfânt. Ne închinam LA icoana lui Dumnezeu, NU icoanei, tot asa cum vorbim LA telefon cu cineva si nu vorbim… telefonului.
Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.
Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceeasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.

Sa luam exemplul unei fotografii care reprezinta pe cineva drag. Când privim chipul din fotografie, ne gândim la persoana respectiva si nicidecum la hârtia din care este confectionata. La fel si cu icoana. Gândul si cinstirea se îndreapta catre Mântuitorul Hristos, Maica Domnului sau Sfântul închipuit în icoana, nicidecum lemnului sau materialului din care este confectionata. Daca Mantuitorul S-ar fi intrupat in zilele noastre, cu siguranta ca si protestantii L-ar fi fotografiat. Si oare nu ar fi pastrat, dupa Inaltare, acele fotografii in casele lor? Oare nu le-ar fi privit si sarutat?

Dupa cum Iacob, inainte de sfirsitul sau, s-a inchinat deasupra toiagului lui Iosif si prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce il tinea, asa si noi credinciosii ne inchinam si sarutam icoanele, nu pentru altceva, decit ca le sarutam ca pe copiii si pe parintii nostri, ca sa le aratam prin aceasta dragostea noastra sufleteasca;dupa cum si iudeii se inchinau Tablelor Legii si celor doi heruvimi turnati din aur, cinstind prin inchinare nu piatra si aurul, ci pe Insusi Dumnezeu care a poruncit sa li se faca acestea. Si dupa cum Iacov, primind haina pestrita insingerata a lui Iosif, de la fratii sai care il vindusera sarutind-o, a udat-o peste tot cu lacrimi si a pus-o inaintea ochilor sai, nu plingea haina, ci isi inchipuia ca el tine in bratele sale si saruta pe insusi Iosif, tot asa si noi crestinii, sarutind cu buzele trupesti chipul lui Hristos sau al martirilor, cu gindul si cu sufletul sarutam pe Insasi Histos sau pe martiri Lui.

Dupa cum a spus Sf. Ioan Damaschinul:
„Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborât sa locuiasca în materie, care mi-a pregatit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a daruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu.„

„Chipurilor icoanelor, chipurilor sfiintilor, nu ne inchinam ca zeilor. Caci daca ne-am inchina lemnului icoanelor ca lui Dumnezu, se intelege ca trebuie sa ne inchinam astfel si la orice lemne si daca chipul care este pictat pe icoana s-ar sterge n-am da-o pe foc cum facem adesea;apoi cit timp lemnele sunt unite in chipul crucii, ne inchinam ei, pentru Hristos, Care s-a rastignit prin ea; iar daca ele vor fi despartite unul de altul, atunci le arunc si le ard. Dupa cum cel ce primeste porunca imparatului sub pecete, daca saruta pecetea, apoi prin aceasta nu cinsteste ceara, nici hirtia si nici plumbul, ci pe insusi imparatul; tot asa si noi crestinii,inchinindu-ne chipului crucii,nu ne inchinam lemnului material, ci vazand prin el pecetea, amanetul si chipul lui Hristos, il sarutam si ne inchinam prin lemn Aceluia, Care s-a rastignit pe el.

(…) Si, dupa cum tu, iudeule, cinstind cartea Legii, nu cinstesti pielea si nici cerneala, ci cuvintul lui Dumnezeu, care este scris in ea, asa si eu inchinindu-ma icoanei lui Hristos, nu ma inchin lemnului si podoabelor, sa nu fie aceasta, ci in aceasta inchipuire neinsufletita a lui Hristos, voiesc sa vad si sa ma inchin lui Hristos. In orice veneratie si inchinare, cum am spus adeseori,trebuie sa se incerce intentia unuia si a altuia(…)Haldeii aveau in Babilon fel de fel de instrumente muzicale pentru slujirea idolilor si fii lui Israel din Ierusalim aveau aceleasi instrumente, pe care le atirnau in salcii.Atit unii, cit si altii aveau chimvale, chitare si cimpoaie, dar unii le intrebuintau intru slava lui Dumnezeu, iar altii in slujirea demonilor. Tot aceasta deosebire, presupune-o si in icoanele crestine si idolii paginesti, adica ca icoanele sunt facute intru slava si amintirea lui Dumnezeu, iar idolii pagini-in cinstea si amintirea diavolului”. Sf. Leonte al Neapolului
De ce, atunci, a fost distrus Sarpele de Arama? Daca ne uitam atent la 2 Împarati 18:4, observam ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl venera, ci pentru ca îl transformasera într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan. – Lucian Ionut

Urmariti va rog si:

Alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei, puteti gasi la categoria: Ortodoxie

6 Ianuarie – Botezul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos

ianuarie 6, 2018 vt Biserica Ortodoxa, MANTUITORUL IISUS HRISTOS, Ortodoxie Boboteaza, Botezul Domnului, MANTUITORUL IISUS HRISTOS

Imagini pentru botezul domnului

Boboteaza – scurt istoric

Boboteaza, ziua in care Hristos S-a descoperit lumii

In Botezul Domnului stau inceputul si temeiul Sfintei Taine a Botezului crestin

Boboteaza – sfintirea apei

In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste Agheasma Mare.

Daca sunt nesocotite canoanele Sfinţilor Părinţi, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră

decembrie 19, 2017 vt Biserica Ortodoxa, Ortodoxie Masonerie, Parintele Justin Parvu

”– Nu vedeţi că acum fac experimente pe noi cu vaccinul Gardasil…, despre care se spune că ar avea drept efect sterilizarea…

– Experienţele care se fac pe noi, încât au ajuns să ucidă şi tineretul şi copiii aceştia, sunt asemenea experimentelor iudaice făcute pe poporul evreu. Nu vedeţi cu câtă ură s-au pornit asupra pruncilor noştri? Întocmai ca la Naşterea Mântuitorului când iudeii căutau să-L ucidă pe Hristos şi au omorât atâţia prunci nevinovaţi; îl luau de la pieptul mamei lor, îl treceau pe sub sabie fără pic de milă, şi asta numai pentru ura şi mânia lor împotriva lui Hristos. Astăzi asistăm la acelaşi fenomen. Distrug viţa română din pântece, să nu cumva să se mai perpetueze ortodoxia în lume. Este aceeaşi metodă dar sub altă formă, cu aceeaşi ură, aceeaşi răutate, sălbăticie şi până azi. Aici se vede cât îi doare sufletul pe cei din guvernul României, că în loc să ofere copiilor din şcolile noastre altfel de bunuri, cărţi, ajutoare materiale, îmbunătăţirea şcolilor, să se ocupe de formarea lor culturală care să fie cât mai aproape de adevărul istoric şi de tradiţia poporului nostru creştin – aşa ca să le dea o mângâiere şi materială şi spirituală – ei îi omoară. Dacă ei nu au avut acest interes până acum, s-au trezit deodată acum mari protectori ai copiilor – că pe de o parte ei apar ca nişte îngeri, dar pe de altă parte sunt nişte demoni împieliţaţi. De ce n-ar veni sub o formă umană în ajutorarea familiilor care au câte 5-6 copii, care suferă în mizerie şi multe lipsuri, că ni s-a dus buhul în toată lumea? Dacă ar face acest lucru, într-adevăr ai crede că urmăresc ceva bun.

– Păi cum să ajute familiile cu copii dacă ei vor să decimeze populaţia?

– Întotdeauna aşa a şi fost, din vremea partidului comunist. Cum se recrutau membrii de partid, de pildă? Într-o şedinţă se discuta despre unele elemente care ar fi foarte potrivite de recrutat în partid, dar dacă erau cumva creştini care merg la biserică… „Cutare membru de partid este bun, dar nu vezi că merge la biserică, îşi botează copiii, îşi cunună feciorii?” – şi nu-l mai puteau înscrie în partid. Pe de altă parte, noaptea, de pe la ora unu, îşi cununau copiii lor în mănăstirea Bistriţa, în paraclisul Sf. Ioan de la Suceava, membrii de partid, şi nu membrii oarecare, erau oameni de elită ai partidului, cu mare răspundere. Se făceau şi cununii, se făceau şi botezuri. Mi-aduc aminte, veneau, erau anumite zile frumoase aşa pe care le sărbătoreau ei şi aveau icoane acasă, sechestrate de la diferite mănăstiri, biserici, muzee, veneau cu nişte cadouri de rămâneai uimit de câte o icoană veche de vreo 5-600 de ani. Printre camerele securităţii era şi un depozit pentru icoane şi obiecte de cult de mare valoare luate de prin mănăstiri.

– Şi ce s-a întâmplat cu aceste obiecte? Au mai fost recuperate?

– Nu, nici vorbă, s-a făcut comerţ cu ele peste hotare. Mi-aduc aminte, într-una din zile, i-au adus unui stareţ de la o mănăstire, cea mai veche şi frumoasă icoană luată de la mănăstirea Putna şi dată acestui stareţ, care era omul de petreceri şi de mese şi omul lor. Ei, securiştii, preferau să se adăpostească şi să se distreze aici, la mănăstiri, unde era totul gratuit şi călugării obişnuiţi cu „duhul ascultării”. În sărbătorile Crăciunului, în mănăstiri, se tăiau câte doi-trei porci, doi mergeau la securitate, şi unul care rămânea pentru zilele în care veneau ei la mănăstire, cu tot cu familii.

Daca sunt nesocotite canoanele Sfinţilor Părinţi, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră

– Părinte, credeţi că Biserica ar trebui să recunoască colaborarea cu comunismul? Ţine de datoria lor morală sau mai multă sminteală s-ar face?

Dar la câtă sminteală au făcut ei până acum, ce-ar mai fi una în plus? La ora actuală este o situaţie cum nu se poate mai degradantă în rândul oamenilor Bisericii. Nu suntem noi în măsură să-i discredităm, dar n-au ştiut decât să se măgulească pe lângă acest regim, condamnat de întreaga umanitate de azi. Şi, pe de altă parte, s-au folosit de popor ca să-i atragă de partea regimului – pentru că intenţia lor era să-i vadă poporul pe capii Bisericii alături de capii comunişti, şi aşa îşi câştigau credibilitatea. Dar toate acestea nu erau decât de faţada lumii.

Dar pe de altă parte unde se pomenea oră de religie în şcoală? Unde să pomeneşti un elev să meargă la biserică, când directorii şcolii stăteau la poarta bisericii să vadă cine intră sau iese din biserică? Asta era de fapt realitatea. Unde erau icoanele în şcoli? Unde erau cărţile de cult bisericesc, că abia găseai o psaltire şi un ceaslov? Mai interesant este că imediat înainte de revoluţie, securistul venea de la Bucureşti şi aducea ceasloave şi psaltiri pe la mănăstiri în ţară. Pe securist nu-l întreba nimeni ce duci acolo? Dar totuşi s-a menţinut practica aceasta ortodoxă în interiorul poporului nostru, nu s-a pierdut. De bine, de rău, copiii nu au rămas nebotezaţi, soţii nu au rămas necununaţi. Dar acum Dumnezeu ştie cât şi în ce măsură e valabilă toată lucrarea aceasta a noastră, ca să stai la o cununie sau la un botez după aceea să stai la o şedinţă bolşevică de partid, să scoţi din guşă ce-ai mai auzit, ce-ai mai văzut, ce se mai spune, ce se mai crede. E greu să spui o predică frumoasă, elegantă, cu atâta patos şi zel, de parcă ies porumbeii din gura predicatorului, iar după aceea s-o amesteci cu apa tulbure a comunismului. E o defăimare a harului lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu cred că a trecut cu vederea greşelile noastre şi a lucrat în neamul acesta, pentru credinţa poporului şi martiriul mucenicilor noştri din închisori şi de prin munţi. Nu ierarhii şi preoţii au ţinut ortodoxia românească, ci mucenicii din închisori şi mamele creştine care şi-au crescut copiii în duhul acesta al adevărului ortodox. Ce se citeşte în Vieţile Sfinţilor, despre mamele, părinţii, care-şi cresc copiii în duhul Evangheliei – astăzi le trăim practic în viaţa de familie a neamului nostru şi ne dăm seama cât de apropiaţi suntem faţă de aceste adevăruri pe care Sfinţii Părinţi ni le-au lăsat nouă ca nişte faruri de lumină spre viitorul neamului nostru.

Ei vor să distrugă copiii noştri, tineretul, să distrugă lumea din rădăcinile ei. Iată, de pildă, mizeria şi criza financiară – mamele n-ar trebui să-şi lase copiii să se ducă de la 16-17 ani prin ţările occidentale să câştige o bucată de pâine, să se ducă să-şi piardă identitatea lor de ortodocşi şi de români. Că vin unii şi-mi spun că nu mai ştiu nimic de copiii lor de vreo 3-4 ani. Chiar astăzi a venit o familie şi plângea cu lacrimi fierbinţi că nu ştie nimic de 7 ani de copilul lor plecat de acasă. Şi, iată, asta este urgia, crima şi pacostea asta venită peste noi – răutatea acestor oameni care oprimă creştinismul de 2000 de ani. Ne confruntăm cu aceeaşi primejdie iudaică, ca de acum 2000 de ani şi până în prezent. Şi cred că în prezent este mai activă ca oricând. De acum înainte nu ştiu încotro mai mergem, pentru că acum nu mai avem justificare că suntem în vreme de prigoană, forţaţi de împrejurări, acum de bună-voie ne vindem ortodoxia ecumenismului.

– Păi, nu vedeţi că ei nu au fost în stare să-şi ţină promisiunile făcute la sinodul din iulie, prin care s-a stabilit să nu se mai facă ierurgii cu eterodocşii…

– Dacă Biserica noastră Ortodoxă îşi va lepăda credinţa strămoşească şi va nesocoti canoanele Sfinţilor Părinţi, atunci, cu durere o spun, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră…

– Am tot auzit în ultima vreme ierarhi spunând că tainele catolicilor ar fi valide sau că oricine este botezat în numele Sfintei Treimi, indiferent de confesiune, se mântuieşte, adică botezul catolicilor ar fi valid.

– Eu aşa cred în botezul lor, dacă au renunţat la primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă Treime şi ce valoare mai are botezul lor? Numai la noi e botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe Sfânta Treime. Şi astfel creştinismul nostru a operat atât de frumos, dar asta numai prin sacrificiile şi jertfele mamelor. Sfintele mame.

– Cu prilejul acestor sărbători doriţi să transmiteţi ceva mamelor?…

– Mamele au fost şi rămân creştinele care au contribuit la realizarea sfinţilor, savanţilor, a oamenilor de creaţie. Ele sunt cele care au umplut bisericile, au umplut mănăstirile cu feciori, cu preoţi care slujesc neîncetat liturghia în bisericile şi mănăstirile noastre. Ele sunt cele care au ostenit zi şi noapte, la pieptul lor au ţinut copiii, acolo i-au întors cu ochii spre Maica Domnului în rugăciune, i-au îndumnezeit şi iau crescut în duhul acesta ortodox, aşa după cum şi creştinismul nostru se naşte astăzi în peştera Betleemului, în sfânta familie a Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif. Ele, mamele, duc mai departe toată frumuseţea, în obiceiurile, colinzile, cântecele lor de doruri, de noapte şi de zi deasupra copilaşului, aşa ca să le cânte tradusă Evanghelia în doinele şi cântările poporului nostru. Mamele care au refuzat să vaccineze copiii, deşi nu au prea multe cunoştinţe medicale, dar prin experienţa lor practică şi bunul lor simţ, şi-au dau seama că tot ceea ce apare aşa deodată nu e lucru curat şi simt că nu e bun pentru copilul lor, pentru că au această experienţă frumoasă de zeci de ani şi se opun la tot ce apare aşa în afara lucrurilor normale cu toată puterea lor, să apere cu tărie sănătatea pruncilor lor, şi sănătatea trupească, şi sănătatea sufletească. Pentru că cine socoteşte să ia viaţa aceasta trupească prin ucidere, prin mizerie, prin lipsuri… sunt dispuşi să ia şi viaţa sufletească. Şi de aceea mamele au acest bun simţ şi intuiţie duhovnicească de a apăra cu toată puterea viaţa şi frumuseţea acestor tineri, lăsaţi de Dumnezeu ca să umple raiul cu ei. Pangarirea pamantului sacru.

– Cum vedeţi întoarcerea tinerilor români în ţară odată cu criza aceasta financiară care a cuprins toată lumea?

– Poporul român poartă azi nişte asemănări cu istoria poporului evreu. Poporul evreu a fost în robia egipteană, a fost în robia babiloniană, a fost în toate greutăţile şi conflictele pentru că este singurul popor din istorie care mereu a arătat o nemulţumire până în zilele noastre. Au cerut la început să li se dea conducători – li s-au dat bătrâni să-i sfătuie. Au cerut după aceea judecători – bătrânii nu sunt buni – le-a dat Dumnezeu judecători. N-au fost buni nici judecătorii – au cerut să aibă prooroci. Le-a dat Dumnezeu prooroci – n-au fost buni nici proorocii. Apoi au cerut să aibă regi. Le-a dat Dumnezeu regi şi împăraţi – dar n-au fost buni nici împăraţii. Au cerut de la Dumnezeu să continue în istorie să stăpânească lumea. Iată că Dumnezeu le-a dat să stăpânească lumea, pentru că unde este un evreu, acolo este şi pofta de stăpânire, pentru că acesta a fost idealul şi în viaţa, şi în visele lor – să stăpânească. Pentru că ei mereu au fost şi sunt într-o nemulţumire continuă.Reluând ideea de mai înainte, tot ei au născut şi revoluţia franceză, ei au născut şi naţionalismul şi ideea de naţiune. Dar pe de altă parte tot ei au născocit şi lupta între naţiuni şi deznaţionalizarea. „Trebuie să le desfiinţăm, trebuie să venim cu revoluţia franceză să spunem omului despre egalitate, fraternitate şi libertate”, aceste principii care nu sunt decât utopie. Sigur că nu se poate vorbi de egalitate, pentru că una este tata, alta este mama, altul este feciorul mai mare. Că stea de stea se deosebeşte în strălucire… alta este slava lunii, alta este slava stelelor, alta este în sfârşit viaţa societăţii din lumea noastră. De aceea ei au venit şi au născocit comunismul, au născocit revoluţia din 1918 din Rusia, au născocit marxismul şi au măcinat creştinismul rusesc. Ortodoxia rusească a fost decimată de această concepţie iudaică, concepţie care vine şi până în zilele noastre.

Acum sigur că tânărului acesta al nostru, scos din rădăcinile fireşti ale credinţei, ale ortodoxiei, punându-i-se la dispoziţie farmecul acesta al televizorului, al calculatorului, aceste tehnici răufăcătoare pentru om, pe lângă binefacerile lor – sigur că a devenit un om răzvrătit, un om dezrădăcinat din ascultare, din dragoste faţă de familie, de părinţi. Iată acum, la 18 ani, copilul, aduce în casă pe iubita lui, mama îl primeşte şi de aici încep căsătoriile acestea dezastruoase, de probă. Trăiesc câte şase-şapte ani, zece ani aproape şi în cele din urmă, poate se iau, se căsătoresc cu mare greu. Şi fac şi ei cununia religioasă datorită presiunii părinteşti. Ce iese din aceşti doi tineri consumaţi, epuizaţi, după o trăire de viaţă de la 15-16 ani? Ce oameni pot să mai iasă din ei? Şi iată-ne, poporul nostru, un popor babilonian. Şi a venit Dumnezeu cu mânia Lui astăzi şi ne-a împrăştiat în toată lumea, ne-a împrăştiat în lumea întreagă şi am ajuns să nu mai trăim nici măcar într-o unitate, cum trăia poporul evreu, – ei erau oarecum într-o conservare permanentă; ei totuşi îşi păstrau identitatea lor religioasă şi naţională. La râul Babilonului, cântarea acesta pe care o avem noi în Biserică, şi plânge foarte frumos înstrăinarea noastră de patria pământească şi cerească. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine“. Ei bine, vedeţi dumneavoastră, acest tineret al nostru a uitat de tot – nu mai are Ierusalim, nu mai are biserică, nu mai are şcoală, nu mai are armată, nu mai are regi, nu mai are împăraţi, nu mai are cărturari, nu mai are învăţători, nu mai avem conducători… Toţi netrebnici ne-am făcut – şi atunci mânia lui Dumnezeu vedeţi cât este de mare! Iar aceste fenomene de acum în care străinii ne iau şi ne aruncă în graniţele noastre poate să fie şi o revenire, şi un început de pocăinţă de toate fărădelegile şi răutăţile pe care le-am făcut şi le facem şi acum.

Păi se vede şi de la distanţă planul acesta diabolic pe care îl fac asupra noastră. Unde s-a mai pomenit ca o ţară ortodoxă ca România să mărşăluiască pe străzile Bucureştiului, capitala noastră curată şi sănătoasă de altă dată, cu obiceiurile şi frumuseţea lui ortodoxă – să găzduiască acum aici toate blestemăţiile pământului, să transformăm pământul acesta de sfinţenii, de rai, în loc de pângărire şi de spurcăciune a fărădelegilor?! Şi faptul că acum vin copiii noştri de dincolo, îi sfătuiesc să vină mai cu grijă, mai cu atenţie, şi să dea cu adevărat cinste şi valoare acestui pământ sacru de unde ne tragem şi hrana noastră şi sănătatea noastră. De aceea socotesc că e o binefacere de la Dumnezeu ca să revenim aici, să ne putem lucra pământul cu mai puţini dolari sau euro şi să ne putem găsi aici în sărăcia noastră, aşa cum au lucrat şi strămoşii şi părinţii noştri de altădată, că nu s-au dus peste hotare să cerşească la unguri, să cerşească la germani, să cerşească în ţările galice existenţa lor. A stat aici, a muncit pământul, a creat doina lui Eminescu, aici a creat poezia lui Alecsandri, amintirile lui Creangă, suferinţa cântată în versuri de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi toţi marii noştri oameni de cultură, toţi cântăreţi ai vieţii noastre creştine ortodoxe. De aici ar fi bine să reînnodăm firul acesta şi să reluăm mai departe viaţa în pregătirea noastră pentru veşnicie. Masoneria stă la pândă să vadă când se prăbuşeşte muntele acesta, bastionul Ortodoxiei – au răbdare. Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”. – stiri-extreme.ro

Extras din interviul cu Părintele Iustin Pârvu, realizat de monahia Fotini
23 decembrie, 2008, publicat in nr. 4 /2009 al revistei ”Atitudini”

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie