INTERESANT SI PUTINI CUNOSC ACESTE INFORMATII!

Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor româneşti.
Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.

INTERESANT SI PUTINI CUNOSC ACESTE INFORMATII!

Problema drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art. 7, următorul text: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.
În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”, din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă”.
Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: “În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
În “problema evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: “N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.
În 1873, Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau “sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.
Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu scria: “Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.
În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole “Evreii şi Conferinţa”, scriind: ” Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.
Episodul legat de “boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.
În 1882, poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În perioada în care Eminescu conducea ziarul “Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: “Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti.
În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise. Astfel, fără voia sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” ( Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.
Să ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler.
Titu Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Precând de la redacţia “Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care în trimite la complicele său Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu.
Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!
Trebuie spus că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”(Decret nr. 1012, art. 8); l-a internat fără “vreun act medical subscris de doi medici”; nu a anunţat Administraţia specială asupra internării; nu a solicitat constituirea unei comisii care sî-l examineze pe Eminescu; nu a întocmir “Buletinul unde va scri cauza admiterii”.
Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei.
Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: ” Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el.” Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!
La 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La 5 februarie 1884 este luat şi primbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.
La sfârşitul anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un important ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus tratamentului medical.
Dr. Tomescu nota: ” articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…”
Eminescu a murit datorită unui…accident: a fost lovit de un nebun, cu o piatră, în zone parietală stângă a capului!
La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr. mai greu decât lobul drept. Nu au fost descoperite elemente de boală patologică. A fost îmbolnăvit datorită tratamentului cu morfină şi mercur! – meritocratia.ro

Urmariti va rog si : Cum l-au “imbolnavit” SERVICIILE SECRETE pe marele POET NATIONAL Mihai Eminescu!

Multe alte lucruri interesante despre marele roman Mihai Eminescu si activitatea sa, puteti gasi la categoria: Mihai Eminescu

Reclame

Acum 126 de ani, pe 17 iunie 1889, poate cel mai mare geniu al Romaniei, Mihai Eminescu se stingea din viata, ucis la comanda

Acum 126 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, era condus pe ultimul său drum. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploiasă şi mohorâtă, unii dintre cei prezenţi având în mână umbrele.

Mihai Eminescu s-a stins din viaţă la vârsta de 39 de ani, fiind înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București

Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle -, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „din partea amicilor”.
Sicriu era acoperit într-o pânză neagră şi purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. – activenews.ro

Urmariti va rog si : Cum l-au “imbolnavit” SERVICIILE SECRETE pe marele POET NATIONAL Mihai Eminescu!

Multe alte lucruri interesante despre marele roman Mihai Eminescu si activitatea sa, puteti gasi la categoria: Mihai Eminescu

Eminescologul Nae Georgescu l-a desfiintat pe pseudo-istoricul Lucian Boia: „Un cenzor comunist îndârjit, un monstru vorbăreţ”

Spun de la început că n-am citit cărțile lui Lucian Boia (cu o excepţie), doar le-am răsfoit și am urmărit, uneori cu încântare, polemicile pe care le-au stârnit. Înțeleg că în programul său de revizuiri trebuia să-și aibă locul și Eminescu, astfel că tema îi era oarecum datoare; mă mir, numai, că tratarea vine atât de târziu [1].

  Lucian Boia, noul detractor al lui Eminescu, desfiinţat de eminescologul Nae Georgescu: „Un cenzor comunist îndârjit, un monstru vorbăreţ”...

Trebuind s-o citesc – de vreme ce mi s-a cumpărat de către prieteni cu bani peșin – nu pot să nu mărturisesc faptul că tratarea triumfalistă a subiectului, informația precară, caricaturizarea unor figuri instalate celebru în „panteon”, stilul redundant conclusiv și dispensarea de întemeiere teoretică mă fac să mă abțin de la o cronică propriuzisă. Prezint doar aceste câteva impresii de lectură, mai mult pentru a aviza publicul cititor că avem de-a face cu un kitsch științific, încă unul, din păcate, venind din zona profesorilor cu zăcășenie ce au stat încordați atâta timp și acum, de când cu democrația, se descordează violent-energic. Un energetism stilat, stilizat chiar – cartea are certe valori literare, se citește ușor, autorul alunecă pe cuvinte ca un virtuoz pe claviatura pianului celui mai bun – ce poate fi semn că, după aceste revizuiri, vor urma construcții proprii cel puțin bine finisate.

Profesorul-Nae-Georgescu-la-Premiile-Eminescu-Ziaristul-Foto-Cristina-Nichitus-Roncea

Nae Georgescu

Încep cu revizuirea amintirilor lui Ioan Russu-Șirianu, publicate de fiul său, Vintilă Russu-Șirianu, în 1969. Lucian Boia le neagă autenticitatea, arătând că a avut această poziție încă din 1971, la doi ani după ce apăruseră aceste amintiri. Își citează acel articol din Magazin istoric (iulie 1971, p. 87), unde arată că Ioan Russu-Șirianu nu putea fi în București, deci alături de M. Eminescu, în 1882-1883, de vreme ce vine aici abia din 1884. Se bazează pe două surse: necrologul lui Ioan Russu-Șirianu. din 1909: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” (p.206). Acest necrolog se completează cu scrisoarea lui Ioan Slavici către Titu Maiorescu din 7 octombrie 1884 prim care-l recomandă pe nepotul său pentru un post: „Tânărul, pe care vi-l trimit cu această scrisoare, e nepotul meu Ioan Russu, fiul răposatei mele surori. El a terminat cursul pedagogic, și-l trimit la București, ca să facă practică la școala de la Sf. Ecaterina, să învețe românește și să mai vază lume…” Scrisoarea a fost publicată încă de Torouțiu. Lucian Boia este circumspect, dar apoi ferm în concluzii la 1971: „Să fi greșit Torouțiu? Nu, nu încape nici o îndoială: scrisoarea lui Slavici poate fi văzută de oricine la Biblioteca Acadenmiei. Atunci? Atunci înseamnă că Ioan Russu-Șirianu a venit la București în 1884 și nu l-a cunoscut defel de Eminescu (care se îmbolnăvise cu un an înainte și părăsise casa lui Slavici). Înseamnă că fiul a inventat de la primul până la ultimul cuvânt 50 de pagini, spre satisfacția istoricilor literari, și mai ales a editurii, care s-a grăbit să publice, fără discernământ, niște simple născociri.”

Continuă lectura

15 Ianuarie 2016 – 166 de ani de la nasterea marelui poet si patriot national Mihai Eminescu

Eminescu

Multe alte lucruri interesante despre marele roman Mihai Eminescu si activitatea sa, puteti gasi la categoria: Mihai Eminescu

Video. Motivele pentru care Mihai Eminescu a fost redus la tacere

Iata ca se implinesc maine, 166 de ani de la nasterea marelui poet si patriot Mihai Eminescu, ocazie cu care am postat un nou film care prezinta motivele pentru care Eminescu a fost asasinat.

Urmariti va rog si:

 

165 ani de la nasterea marelui patriot si poet Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu – „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

eminescu

„Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se va mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!”  Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute  printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”

Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.

La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă. – doxologia.ro

Urmariti va rog si alte subiecte deosebit de interesate despre marele patriot si poet al Romaniei Mihai Eminescu:

Mihai Eminescu: „Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate”

Mihai Eminescu nu a fost doar Luceafărul poeziei românești, ci și un excelent jurnalist, adică unul extrem de INCOMOD. Spre deosebire de ceilalţi, el nu a putut fi cumpărat, nu a fost convins cu niciun chip să renunţe la principiile sale, lucru greu de acceptat și atunci, dar și acum. Iată ce spunea Eminescu despre corupție:

1358248383Mihai Eminescu, fotografie facuta in faimosul studio iesean Heck

„Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.” Mihai Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p.124

„Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură”, Mihai Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, pp.111-120.

Sursa: expresmagazin.ro

Cititi va rog si alte subiecte interesante despre activitatea lui Mihai Eminescu:

Mihai Eminescu, citat despre politica

Cu ocaza implinirii a 150 ani de la infintarea Senatului:

politica

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.

Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.”

„Ţine minte ce-ţi spun eu: dacă poporul ăsta va fi cândva şters de pe hartă, nu va fi nici fiindcă l-ar ocupa ruşii, turcii, americanii, indienii, chinezii; ci din indolenţa, pasivitatea, lipsa de civism, din propria nepăsare şi din complicităţile interne oferite oricărui inamic.“

Cititi va rog si:

Cum l-au “imbolnavit” SERVICIILE SECRETE pe marele POET NATIONAL Mihai Eminescu!

Cum l-au “imbolnavit” SERVICIILE SECRETE pe marele POET NATIONAL Mihai Eminescu!

Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politica romaneasca, marile puteri vecine si, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist in 1876 si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la sfarsitul vietii. Lucreaza la Curierul de Iasi, dupa care ajunge la ziarul Timpul din Bucuresti, publicatie afiliata Partidului Conservator, scrie evz.ro.

1358248383Mihai Eminescu, fotografie facuta in faimosul studio iesean Heck

In 1880 devine redactor-sef, si ia o atitudine dura vizavi de miscarile politice care aveau loc in Romania,prin articole acide la adresa coruptiei si tradarii intereselor nationale de catre clasa “grecoteilor” si “bulgaroilor cu ceafa groasa”. In trei ani, pana in 1883, anul “oficial” al alienarii sale, Eminescu isi facuse deja dusmani interni si internationali.

Problema internationala

Eminescu s-a aratat foarte vehement in ceea ce priveste instrainarea Basarabiei, a politicii interne care urmarea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renuntarea la Ardeal), dar si chestiunea spinoasa a invaziei evreiesti in Moldova. Iata de ce poetul nepereche devenise o problema internationala. In momentul in care va incepe sa atace si conducerea partidului sau, si inclusiv pe Titu Maiorescu, devenisera foarte clare zvonurile ca se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”.

Din cauza spiritului justitiar si critic cu care isi sustinea ideile, Eminescu se cearta cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Bratianu, si multi altii. Titu Maiorescu nota in Jurnalul sau, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. In 1882, poetul ii marturisea Veronicai Micle: “Sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania…Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”.

Societatea secreta

In 1882, Eminescu ia parte la infiintarea unei societati secrete, “Societatea Carpatii”, care va atrage atentia marilor puteri europene prin natura conspirativa a discutiilor ce aveau loc la intruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era sustinerea Ardealului in favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui de tara.

Se pare ca aceasta societate secreta romaneasca crease o retea de depozite cu armament usor la granita cu Transilvania si nu numai. Societatea Carpatii luase legatura cu romani nationalisti din Ardeal si crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherila” impotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizatiei. In toate aceste actiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin si Viena, ci si guvernul de la Bucuresti, care a luat masuri, la presiunea externa, impotriva Societatii Carpatii.

Conducerea a fost arestata si judecata intr-un proces public, iar liderii ei in frunte cu cei doi ziaristi exilata cu vaporul pe Dunare. Pe Eminescu, Guvernul nu-l implica intr-un proces public, deoarece ar fi iesit un scandal national, fiind iubit si recunoscut de romani. Atunci se pare ca s-a pus la cale, prin operatiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viata sociala si publica a Poetului National.

Boala misterioasa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate in cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activitatilor si discutiilor purtate in cadrul intalnirilor. Iata ce continea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor sai: “S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata…

S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari”.

Continuă lectura