CE SUNT FERICIRILE? – PREDICA DE PE MUNTE

Image result for FERICIRILE - PREDICA DE PE MUNTE

238. Ce sunt Fericirile?

Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa asculte de cele 10 porunci. Potrivit cuvintelor Mantuitorului: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de crestini, intocmai.

Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau porunci, ci in chip de „fericiri”, fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament „Legea cea desavarsita a libertatii” (Iacov 1, 25). Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea arata ca acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a fi desavarsit, iar cel ce cucereste desavarsirea morala dobandeste prin aceasta si fericirea.

De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau indemnul si apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii. Pe scurt, prin „Fericiri” se inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie sa mearga pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin care putem dobandi fericirea.

239. Care este fericirea intai si ce inteles are?

„Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este „saracia cu duhul”.

Dar ce inseamna „saracia cu duhul”?

Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de , cuvintele „saraci cu duhul” inseamna „smeriti de buna voie”, adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt „invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si „fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).

Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.

Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu. Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.

240. Care este fericirea a doua si ce inteles are?

„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plansul, ca si rasul, poate avea diferite cauze. intelesul lui depinde deci de cauza din care porneste. Astfel este o mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun pacat savarsit si plansul unui hot, de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau pentru ca a fost prins si pedepsit.

De aceea, din aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar putea dobandi mangaierea. Aici este vorba numai de cei ce plang din pricina ca se intristeaza si le pare rau pentru pacatele savarsite649 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mahnit pe Dumnezeu si pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel rastignit de-a dreapta Mantuitorului. Aceasta este intristarea despre care Sfantul Apostol Pavel scrie: „Intristarea, cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru, aratand ca ea este pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lamurirea credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru 1,6-7). Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata. Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor ce locuiau in Ierusalim, Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau sa se pocaiasca (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).

Darul lacrimilor aducatoare de bucurie 1-au avut, de asemenea, toti sfintii.

Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange, pentru ca intristarea pentru pacate sa nu duca la deznadejde. Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea harica, adica, pentru viata de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru viata viitoare, imparatia cerurilor, adica.

Despre aceasta rasplata vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, cand infatiseaza rasplata celor ce au ramas credinciosi si statornici in necazul cel mare si pe care „Mielul, Cel ce sta in mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor” (Apoc. 7, 14-17).

241. Care este a treia fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul” (Matei 5, 5).

Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de nimic.

Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: „Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6). Omul bland da cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri.

Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: „Binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44).

Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun.

242. Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?

Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni pamantul. intr-adevar, este firesc ca aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe suparari, necazuri si tulburari pe care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar iubirea celor din jur, o buna inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga mania si ura indreptata impotriva lor. Rasplata ii vine celui bland chiar din practicarea blandetii. Fiind impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare.

243. Care este a patra fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).

Cuvantul „dreptate” are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand „cucernicie”, ca la Sfantul Ioan Gura de Aur, „virtutea in general”, ca la Sfantul Chiril al Alexandriei, „toata virtutea” cum spunea Zigaben; cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.

Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: „Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29). „A fi flamand si insetat de dreptate” mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare.

Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai. In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: „… Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva” (1, 16-17).

Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, „ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca.

244. Care este a cincea fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie. Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40). Dar, „chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt felurite si porunca aceasta este intinsa”654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

245. Care sunt faptele milosteniei trupesti?

Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:

1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.

2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;

3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;

4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;

5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.

6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;

7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.

Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata.

Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

246. Care sunt faptele milosteniei sufletesti?

Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:

1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.

Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: „Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20).

2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);

3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.

4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).

5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;

6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);

7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci „de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

247. Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: „De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator… Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3).

In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4). In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37).

In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: „daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.

248. Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: „Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: „dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8). Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

249. Care este a sasea fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata, neacoperita de ceata pacatului, poate vedea pe Dumnezeu.

Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan 1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte, izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire. Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: „Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de aparare” (Rom. 1, 20). Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste „vazatori de Dumnezeu”.

Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13, 12). De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului. Iar castitatea se pastreaza prin cumpatare si post: „Luati seama la voi insiva – ne porunceste Mantuitorul – sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa…Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa Stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36).

Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.). Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala Vechiului Testament.

In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul: „Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: „Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 21-22).

Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.

250. Care este a saptea fericire si ce inteles are?

„Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).

Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui om si inalta popoarele, aducandu-le propasire si fericire.

Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14). Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste, dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: „Pace va las voua, pacea Mea o dau voua” (Ioan 14, 27).

Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste toti oamenii sa se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filip. 4, 7). Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele.

Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni. Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si vointa, aducand acea impacare a omului cu sine insusi.

Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor impiedica razboaiele intre oameni. Facatorii de pace indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste numele haric de „fii ai lui Dumnezeu”, insotit, fireste, de fericirea vrednica de acest nume. Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in epistola catre evrei: ” Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14).

251. Care este a opta fericire si ce inteles are?

„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 10).

Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul „dreptate” are si aici intelesul de dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care bineinteles este cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii. Vechiul Testament ne vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor impotriva pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata morala.

Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii.

Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Sai ca vor fi prigoniti, ca si El: „Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).

Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a fagaduit Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei lumi noi sa fie acolo unde este si El: „Parinte – S-a rugat Mantuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea” (Ioan 17, 24).

252. Care este fericirea cea noua si ce inteles are?

„Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.

Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).

De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile” (Matei 10, 28-31).

Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta. Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: „… intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi” (I Petru 4, 13-14).

Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:

Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:

Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii. Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi.

Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima. Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.

253. Este nevoie sa mergem intotdeauna de la o fericire la alta, numai in ordinea aratata?

Nu toate virtutile din Fericiri sunt legate unele de altele in asa fel incat sa nu poata fi infaptuite una fara cealalta. Asa, de pilda, milostenia si marturisirea credintei trebuie savarsite in orice prilej nimerit din viata.

254. Ce alte conditii trebuie indeplinite pentru insusirea virtutilor din cele noua Fericiri?

Prima conditie este ca cineva sa-si insuseasca judecata duhovniceasca, ceea ce este tot una cu intelepciunea, pe care o aflam in cartile Sfintilor Parinti, in scrierile duhovnicesti si in sfaturile parintilor duhovnicesti. Crestinii sunt datori sa se conduca dupa intelepciunea Evangheliei.

A doua conditie este fatarnicia. Fatarnicul, gandindu-se numai la rasplata si negandindu-se la dobandirea virtutii, nu foloseste nimic. El nu poate fi fericit niciodata.

A treia si ultima conditie este nadejdea statornica in Dumnezeu, prin care crestinul se intareste in lupta impotriva grijilor pamantesti. Avand nadejde nestramutata in Dumnezeu – Care, dupa invatatura Bisericii noastre, este izvorul binelui si al sfinteniei – credinciosul paseste din virtute in virtute, straduindu-se sa se arate folositor atat pentru sine, cat si pentru obstea din care face parte. El nadajduieste in triumful binelui asupra raului, in triumful vietii asupra mortii si in triumful pacii asupra razboiului, cunoscand ca Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a venit in lume pentru ca lumea „viata sa aiba si din belsug sa aiba” (Ioan 10, 10). – crestinortodox.ro

Alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei, puteti gasi la categoria: Ortodoxie

Reclame

Locul unde a fost botezat Domnul Nostru Iisus Hristos si minunea intoarcerii raului Iordan

Conform tradiţiei, începând cu secolul patru, se consideră ca loc al bote­zului lui Hristos extremitatea nordică a râului Iordan, situată în preajma Ierihonului. Tot aici a avut loc, potrivit tradiţiei creştine pretimpurii, şi înălţarea la cer a prorocului Ilie şi pe aici au trecut cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, pentru a primi drept moştenire pământul făgăduit lor de Iahve. Din această cauză acest loc se numeşte Betabara/Beit-Avara („trecere prin vad” – în ivrit). Identificarea locului botezului cu cel al trecerii prin vad a râului de către israelieni a avut pentru creştini un dublu sens: în primul rând, a unit, din punct de vedere geografic, Vechiul şi Noul Testament, iar în al doilea rând, după cum sensul trecerii a fost popularea Ţării Sfinte, Ia fel şi botezul creştinului a însemnat legătura acestuia cu Hristos şi făgăduinţa dobândirii împărăţiei cereşti. – doxologia.ro

Image result for locul unde a fost botezat iisus

De asemenea in fiecare data de 6 a lunii Ianuarie, de Boboteaza, dupa sfintire, raul Iordan isi schimba cursul, curgand de jos in sus.

Alte lucruri interesante despre Botezul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, puteti afla citind rubrica: Boboteaza

Craciun fericit alaturi de cei dragi! Domnul sa va binecuvanteze!

Image result for nasterea domnului

Hristos s-a inaltat!

Image result for inaltarea domnului

Urmariti va rog si:

Inaltarea Domnului – Ziua Eroilor

Vedenia unui calugar anonim de la Muntele Athos care a văzut pe Domnul Hristos

20525542_1554883904563552_2774258737859154191_n

M-am sculat odată, într-o noapte, pe la miezul nopţii, ca să citesc canonul Sfintei împărtăşanii cu metaniile şi să-mi fac rugăciunile de pregătire pentru Dumnezeiasca Liturghie, după „Ceea ce eşti mai cinstită”. Pentru că în ziua precedentă, seara, mi-am ostenit trupul peste măsură, după care mi-am silit şi inima la rugăciune peste măsură, până la durere, am slăbit atât de mult în starea mea exterioară, ca şi în cea lăuntrică, încât nu am mai putut nici să mănânc ceva de seară, şi am adormit aşa, nemâncat şi slăbit.

Pe la miezul nopţii deci, sculându-mă din somn, slăbiciunea inimii mele şi a trupului era aceeaşi – adică pieptul meu încă nu-şi revenise din durerea pe care o suferise de silirea rugăciunii şi nici trupul meu nu se odihnise de osteneala peste măsură la care fusese supus. De aceea, neputând să stau în picioare, după obicei, am stat jos, îndreptat cu faţa spre răsărit. Şi aşa stând, lucram rugăciunea nu cu multă silire, din pricina pe care tocmai am spus-o, însă nu fără durere înlăuntrul pieptului şi nu fără suspine grele ale inimii. Ci, având dureri, suspinam deseori din adâncul fiinţei mele, amintindu-mi de mult meşteşugită viclenie a demonilor, de nevrednicia mea şi de toate cele-lalte datorii ale mele pe care totdeauna le datorez lui Dumnezeu şi pe care nu le împlinesc niciodată cum trebuie.
Am petrecut astfel aproape o oră şi am adormit aşa cum şedeam. Şi am văzut deodată în vedenie unele lucruri tainice, pe care limba se încurcă şi nu poate a le grăi. Şi unele din acestea au plecat din amintirea mea de îndată ce mi-am venit în fire, pentru că erau prea înalte şi întru totul de neînţeles şi de necuprins cu mintea. Altele însă, cu toate că mintea mea se roteşte în jurul lor şi înfăţişarea lor este întipărită în cugetul meu, limba mea nu le poate povesti cu claritate şi în amănunt aşa cum sunt întipărite în sufletul meu. însă atât cât ajunge cunoaşterea mea scurtă şi cât poate limba mea barbară, vorbesc şi spun.

Am văzut deci, în vedenie, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Arhiereul nostru multdorit şi preadulce, îmbrăcat în veşmânt arhieresc şi slujind după rânduiala Bisericii noastre. Dar şi Hristos însuşi şi veşmântul Lui arhieresc mi se înfăţişau ca ceva cu totul de necuprins cu mintea.

Eu, cel din urmă, şi duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel care, în chip de neînţeles, aducea şi Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însuşi, deşi noi slujeam împreună cu El, cu toate acestea spun, El era săvârşitorul. Slujea împreună cu noi şi un diacon care, atunci când pomenea numele creştinilor, plecându-şi capul spre Hristos, sau mai bine şi mai pe faţă să spun precum proorocul: „Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi”, plecându-Şi Hristos urechea către diacon a spus: „Să aibă şi aceştia parte împreună cu Mine în împărăţia Mea”. Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc cine era.
Din obştea stareţului meu, câţiva erau de faţă la Liturghie, dintre care şi doi fraţi (pe care-i cunoşteam foarte bine) ale căror feţe erau ca feţele îngerilor şi străluceau de harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare şi aurii ieşeau din feţele lor. Schima lor şi crucea pe care o ţineau în mâini erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor nu pot să spun în cuvinte cum era, nici chiar dacă aş avea limba îngerilor. Dar în mintea mea stricată şi în cugetul meu răvăşit este întipărită înfăţişarea slavei şi a frumuseţii acestor veşminte.
Eu, de îndată ce am văzut că veşmintele acestora şi harul şi slava feţelor lor întreceau cu mult orice minte şi orice cugetare omenească, m-am minunat şi sufletul meu a prins mare evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeieştii îngerii şi prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor era de multe ori mai albă decât zăpada.
In timpul Dumnezeieştii Liturghii, stareţul meu era copleşit de o bucurie nespusă şi veselia inimii lui se revărsa pe faţa lui. Insă inima mea fiind cuprinsă de evlavie încă de la începutul Liturghiei, eu plângeam întruna de bucurie şi mă lăsam copleşit de dulceaţa nemăsurată a sufletului. Văzând în faţa mea pe preadulcele Iisus, Cel mai presus de orice dulceaţă, plângeam bucurându-mă şi minunându-mă totodată, deoarece mă învrednicisem să gust din preadulcea vedere şi arătare a lui Iisus, Stăpânul meu şi Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise şi pentru care ardea inima mea, căutându-o cu şuvoi de lacrimi.
Când L-am îmbrăţişat, la preacuratul şi multdoritul Lui piept am simţit în cele dinlăuntru ale mele Duhul cel Sfânt („Şi Duh nou înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”, cum spunea David), care-mi încălzea duhul şi inima şi mai mult în iubirea lui Iisus însuşi şi mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeşte ceara, de evlavia ce eram cuprins, care sălta în inima mea ca ceva viu şi făcea ochii mei să verse lacrimi dulci şi multe în faţa lui Iisus, ca două izvoare răcoroase şi reci.

Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură şi am spus cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul şi decât mierea mai îndulcitoare: „Să fie aşa cum ai spus”. (O, Dumnezeiescul! O, Preaiubitul! O, Preadulcele Tău glas pe care l-a vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!)

Am spus iarăşi, cu toată evlavia către Stăpânul meu Hristos: „Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc puţin în faţa Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ţi le spun”. Şi mi-a spus Mântuitorul: „Vorbeşte cu curaj şi nu te teme de nimic”. Atunci i-am spus cu multă smerenie şi cutremurare: „Spune-mi, Doamne, cărticica aceea a mea smerită, pe care am scris-o despre rugăciunea minţii, am scris-o cu harul Tău sau nu?”Şi Acesta mi-a răspuns: „Da, cu harul Meu a fost scrisă”. Atunci am spus iarăşi: „După ce să înţeleg, Doamne, că a fost scrisă cu harul Tău?” Mi-a spus Mântuitorul: „Din evlavia de care eşti cuprins atunci când scrii”. Iarăşi am spus eu: „Şi cum este aceasta, Doamne? Deoarece uneori când scriam atâta evlavie îmi venea, încât curgeau şuvoi lacrimile din ochii mei Alteori însă eram cuprins de prea putină evlavie, încât numai ce se umezeau un pic de la aceasta”.

Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când, scriind, erai copleşit de evlavie şi de lacrimi, Duhul Meu cel Sfânt era Cel care-ţi vorbea. Când, scriind, erai numai puţin cuprins de evlavie, atunci era cercetarea harului Meu, care atunci când se lua de la tine înceta deodată şi evlavia. De aceea nu mai puteai să scrii cu libertatea minţii, cu toate că doreai. Iar dacă scriai ceva, scriai fără dulceaţa duhovnicească a cugetului, de aceea te şi opreai”. Am spus iarăşi eu: „Spune-mi, Doamne, de ce uneori vedeam cu ochii minţii nenumărate înţelesuri duhovniceşti pe care văzându-le doream nespus să le scriu toate cu multă râvnă, dar nu puteam să le duc toate, ci numai foarte puţine dintre acestea puteam ţine, pe care le şi însemnam? Celelalte, cu toate că le vedeam cu ochii minţii, mintea mea nu putea să le păstreze şi să le pună în scris şi din pricina aceasta aveam mare supărare”. Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când Eu îţi arătam în vedenie nenumăraţi porumbei albi ca zăpada, al căror număr era ca nisipul mării, iar tu prindeai numai puţini, pe cei care zburau în jurul tău, şi te bucurai pentru cei pe care-i prindeai, dar te întristai deoarece nu puteai să prinzi mai mulţi; din porumbeii aceia pe care-i prindeai atât am binevoit Eu să însemnezi despre rugăciunea minţii, cât poate firea omenească să pună în lucrare. Ceilalţi porumbei, pe care numai îi vedeai, dar nu-i puteai prinde, arătau înţelesurile acelea care am binevoit să nu fie însemnate despre rugăciunea minţii, care sunt cu putinţă omului numai să le vadă şi să le dorească, dar nu şi să le împlinească”.

Am spus iarăşi eu: „Şi de ce, Doamne, uneori unele preadulci înţelesuri se roteau în jurul minţii aproape precum se roteşte vulturul deasupra unui loc unde vrea să se aşeze, şi dintr-o dată, când credeam că sunt gata să se lipească de minte, se făceau nevăzute, precum şi vulturul uneori când se pregăteşte să se aşeze se înalţă deodată mult în aer şi zboară unde vrea?” Mi-a spus Mântuitorul: „Nu ştii, atunci când vedeai porumbeii, unii dintre ei, numai ce-i vedeai un pic aproape de tine, se înălţau drept în sus, în aer, şi nu-i mai vedeai, sau nu ştii că judecăţile Mele sunt adânc de nepătruns?”

Am spus iarăşi eu: „Doamne, când îmi arătai acei nenumăraţi porumbei, am văzut şi un râu, care se vedea ca ieşind din mijlocul pământului şi curgea încet-încet, cu o linişte preaminunată. Câţiva porumbei care zburau deasupra râului loveau cu aripile lor apele râului ca şi când se bucurau şi se jucau. Ce însemna, Doamne, acel râu şi ceea ce făceau porumbeii?” Mi-a spus Mântuitorul: „Acel râu înseamnă evlavia veşnică ce izvorăşte din acele inimi care ajung la iubirea Mea. Iar ceea ce făceau porumbeii arată bucuria cu care se bucură harul Meu de inima zdrobită şi copleşită de evlavia sfântă”. Am spus iarăşi eu: „Ce este aceasta, Doamne? Uneori simt că, izvorând din inima mea unele înţelesuri, iese în acelaşi timp de acolo şi o mângâiere foarte vie, care în chip negrăit mângâie cugetul meu, aşa cum îl mângâie pe călătorul ars de arşiţa verii aerul acela răcoros care iese de acolo de unde ies vanele apelor”. Mi-a spus Mântuitorul: „Aceasta este ceea ce am spus Eu în Evanghelia Mea: Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.

Am spus iarăşi eu: „De ce, Doamne, uneori, când dorm, simt în inima mea fierbere şi iarăşi o fierbere, când a numelui Tău dumnezeiesc, pentru că inima mea spune singură:«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»când a preaslăvitului nume al Preacuratei Tale Maici, deoarece spune inima mea singură: «Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea plină de har, Mărie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre»?”

Mi-a spus Mântuitorul: „Când simţi că în somn fierbe de la sine în inima ta şi în gura ta rugăciunea minţii, când a numelui Meu, când a Preacuratei Mele Maici, să ştii că în ceasul acela urmează să fii cercetat de Mine sau de preacurata Mea Maică. Atunci harul Meu, care păzeşte inima ta, îţi mişcă inima pentru a o pregăti să primească cercetarea Mea sau a Maicii Mele. Aşa cum fac oamenii împăratului, care păzesc vreo ţară a împărăţiei şi care, atunci când sunt anunţaţi că urmează să vină împăratul sau împărăteasa în ţara aceea, înştiinţează toată ţara şi îndeamnă pe toţi să se pregătească şi să iasă în întâmpinarea împăratului sau a împărătesei, după cum s-a întâmplat de multe ori şi în inima ta. Şi iarăşi, tot în ţara aceea unde stau oamenii împăratului, atunci când află că duşmani ai împăratului au năvălit asupra ţării aceleia cu multă duşmănie, pe faţă sau în ascuns, voind să supună ţara aceea şi să stăpânească ei peste ea, oamenii împăratului sună alarma şi adună pe toţi cetăţenii ţării să lupte cu toată puterea lor împreună şi să se opună până la moarte trădătorilor şi duşmanilor împăratului, pe unii dintre aceştia ucigându-i, pe alţii pedepsindu-i cu pedepse înfricoşătoare, până când vor reuşi să-i alunge, după cum s-a întâmplat de multe ori şi cu tine, cu harul meu”.

Atunci eu am spus: „Doamne, deoarece din toate acestea am fost încredinţat că cele însemnate în această smerită carte a mea sunt de la harul Tău, te rog, primeşte să Ţi-o închin Ţie, ca fiind a Ta, şi ce vei dori Tu, aceea să faci cu ea”. Mi-a spus atunci Mântuitorul: „Nu te îngriji tu de aceasta, adică acum ascunde-o, şi când voi dori Eu, o voi trimite din muntele acesta.” Acestea spunând, Mântuitorul nu S-a mai arătat, făcându-Se nevăzut din faţa mea.

Şi în timp ce cercetam eu cele spuse, aflându-mă încă în vedenie, iată, aud un glas asemănător la dulceaţă cu un glas de înger, iar la ton şi la tărie ca glasul multor oameni care vorbesc cu putere. întorcându-mă, iată văd pe stareţul meu, care cânta cu glas mare şi cu nemărginită dulceaţă în glas, ca un înger al Domnului: „Bucură-te, uşă a Domnului prin care nu se trece, bucură-te, zid şi acoperământ al celor care aleargă la tine, bucură-te, liman netulburat, cea care ai născut în trup pe Făcătorul tău şi Dumnezeu, nelipsit rugându-te pentru cei care slăvesc şi se închină naşterii Tale”.
Şi cu acest cuvânt mi-am venit şi eu în sinea mea din vedenie şi n-am putut în ziua aceea să opresc inima mea din trezvia sfântă care o copleşea când îşi amintea de vedenia care mi s-a arătat.

Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București 2002, p.253-258.

Vedenie preadulce a scriitorului despre carte, dacă aceasta a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu (Isihast anonim, Vedere duhovnicească). Este vorba de un manuscris descoperit la Sfântul Munte şi datat 1851, al cărui autor nu este cunoscut. A fost publicat pentru prima dată de Editura Orthodoxos Kypseli din Tesalonic în anul 1978. În româneşte a fost publicat de Editura Bizantină în 1999. – ganduridinortodoxie.wordpress.com

Urmariti va rog si:

HRISTOS A INVIAT!

Nici un evanghelist nu descrie Invierea Domnului, deoarece nu au fost martori la aceasta minune. Evanghelistii consemneaza numai ceea ce s-a petrecut dupa ce Hristos a iesit din mormant. Din evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul – ca Hristos a inviat.

Image result for invierea domnului

Pe cand femeile mironosite mergeau catre apostoli sa vesteasca cele intamplate, sunt intampinate de Hristos cu urmatoarele cuvinte: „Bucurati-va” si „Nu va temeti”. El le repeta indemnul dat de inger: „Duceti-va si vestiti fratilor Mei, sa mearga in Galileea si acolo ma vor vedea”.

La mormant ajung si Ioan si Petru. Desi Ioan soseste primul, el intra in mormant dupa Petru. In afara de prezenta giulgiului si a mahramei, care indicau ca Hristos a inviat, apostolii au vazut in mormant ceva minunat. A fost o experienta invaluita in taina, care a constituit o adevarata iluminare. Din aceasta clipa, Ioan a crezut fara sovaiala in Invierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge sa vesteasca si celorlalti Invierea lui Hristos. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: „Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru”.

Desi trupul lui Hristos fusese preamarit, Hristos accepta, in rastimpul celor 40 de zile, sa se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al slavei”, dupa expresia paulina, nu mai este dependent nici de spatiu, nici de timp, caci nu mai face parte din lumea cazuta. Aratarile sunt un pogoramant fata de slabiciunea omeneasca. Domnul se face accesibil simturilor: poate fi vazut, auzit si chiar pipait. Hristos cel inviat este tot atat de real ca si Cel dinainte de Patimi, dar se afla la alt nivel existential, deoarece trupul Sau nu mai este supus mortii, in El straluceste Duhul. Desi trupul a fost indumnezeit, ca si natura Sa omeneasca, firile vor continua sa ramana neschimbate si de sine statatoare pentru vesnicie.

Invierea lui Hristos nu este o simpla revenire la viata pamanteasca, ci inceputul altei vieti: viata vesnica, in care trupul omenesc nu mai este supus stricaciunii. De aceea, Biserica Ortodoxa canta in ziua de Pasti: „Praznuim astazi omorarea mortii si inceputul unei alte vieti, vesnice”.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Mantuitorul a refacut chipul divin din om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura patimitoare. Din momentul mortii si a invierii Domnului, istoria intra in perioada eshatologica, iar Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descopera decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei.

Trebuie sa retinem ca Invierea nu-L indeparteaza pe Hristos de oameni. El continua, chiar sezand de-a dreapta Tatalui, lucrarea de prefacere a lumii.

Cine poate vedea Invierea lui Hristos?

La aceasta intrebare Sfantul Simeon Noul Teolog raspunde: „Cei mai multi oameni cred in Invierea lui Hristos, dar foarte putini sunt cei ce o au si o vad in chip curat; cei ce n-au vazut-o insa nici nu se pot inchina lui Iisus Hristos ca unui Sfant si Domn, caci „nimeni, zice, nu poate sa spuna ca Iisus este Domn decat numai in Duhul Sfant” [1 Co 12,3], si altundeva: „Duh este Dumnezeu si cei ce se inchina Lui trebuie sa I se inchine in Duh si Adevar” [In 4, 24]. Caci nici preasfanta cantare, pe care o avem acum in fiecare zi in gura, nu spune: „Invierea lui Hristos crezand „, ci: „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat”.

Cum deci Duhul Sfant ne indeamna sa zicem acum: „Invierea lui Hristos vazand”, ca unii ce am vazut-o, desi n-am vazut-o, de vreme ce Hristos a inviat o data pentru totdeauna acum o mie de ani, si nici atunci nu L-a vazut cineva Inviind? Oare dumnezeiasca Scriptura vrea ca noi sa mintim? Sa nu fie! Dimpotriva, ea ne indeamna mai degraba sa spunem adevarul: si anume ca in fiecare din noi, cei credinciosi, are loc Invierea lui Hristos, si aceasta nu o data, ci in fiecare ceas, atunci cand, precum spuneam, Insusi Stapanul Hristos invie Intru noi, stralucind si scanteind cu scanteierile nestricaciunii si Dumnezeirii.

Caci venirea [si prezenta] purtatoare de lumina a Duhului ne arata, ca niste zori, Invierea Domnului, sau mai degraba ne da harul de a-L vedea inviind pe El Insusi. De aceea si zice: „Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua” [Ps 117, 27] si, insemnand a doua Lui venire, adaugand, zicem asa: „Binecuvantat Cel ce vine Intru numele Domnului” [Ps 117,26]. Deci cator li Se arata Hristos inviind, li Se arata in chip cu totul duhovnicesc, fiind vazut cu ochii duhovnicesti. Pentru ca atunci cand vine in noi prin Duhul, ne invie din morti, ne face vii si ne da sa-L, vedem intreg si viu intru noi, pe El, Cel nemuritor si nepieritor; dar nu numai aceasta, ci ne daruieste si harul de a-L cunoaste limpede ca pe Unul ce impreuna-invie si este impreuna-preamarit cu noi [Ef 2, 6; Rm 8, 17], precum marturiseste toata Scriptura. – crestinortodox.ro

Pe Piatra Ungerii s-au aratat urme de sange in Vinerea Mare?

Sa fie oare un mesaj de la Mantuitor pentru ceva ce ar putea sa urmeze?

 

Vinerea Mare. Ziua cand Mantuitorul nostru Iisus Hristos si-a dat viata pentru noi

Creștinii ortodocși se află în Sfânta și Marea Vineri, numită în popor și Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă, deoarece mulți credincioși țin post negru.

Conform Sinaxarului în Sfânta și Marea Vineri se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița și înainte de toate Crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

Seara se săvârșește slujba Prohodului. Sfântul Epitaf – care reprezintă în această zi trupul Mântuitorului, trupul mort care este pregătit de ucenicii apropiați împreună cu femeile mironosițe pentru a fi îngropat – rămâne spre închinare în mijlocul bisericii până la sfârșitul slujbei Deniei Prohodului, oficiată în cursul serii zilei de astăzi. În cadrul Deniei Prohodului, preoții și credincioșii vor purta în procesiune Sfântul Epitaf, în jurul bisericii, actualizând evenimentul înmormântării Domnului Nostru Iisus Hristos, după care este dus în Sfântul Altar, fiind așezat pe Sfânta Masă unde rămâne în toată perioada pascală până în ajunul sărbătorii Înălțării Domnului când va fi așezat la locul său în biserică.

Părintele Petroniu Tănase spunea: „Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales isi pierde dreptul de intai-nascut prin nelucrare si necredinta fata de Dumnezeu; Iuda, din ucenic si harazit imparatiei, mosteneste iadul pentru iubirea de arginti; Petru, ucenicul, se leapada de invatatorul dintr-o nesocotita incredere in sine si numai cu amare lacrimi isi va putea spala greseala; pacatoasa cea desfranata devine mironosita si toata lumea va vorbi de umilinta si cainta ei, iar talharul cel ucigas, intra primul in Rai, prin smerenie si credinta.

Toate aceste rasturnari ne umplu de cutremur si de nadejde totodata. Faptele noastre, desi trebuitoare si de mult folos, nu sunt indestulatoare pentru mantuire. Daca ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea si patimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mantui fara El. Pacatul este o rana adanca, nevindecabila; numai Dumnezeu putea s-o vindece si numai „prin rana Lui noi toti ne-am vindecat”. Dar omul trebuie sa-si recunoasca masura neputintei sale si cu inima smerita sa se atarne cu credinta tare de Hristos, stiind ca numai de la El vine izbavirea: „Pomeneste-ma Doamne…” si va auzi ca talharul – „Astazi vei fi cu Mine in rai!”.

Prezentând semnificațiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conținutul celor 12 Evanghelii:

„După ce Domnul a fost vândut de prietenul și ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis la Caiafa, care L-a scuipat și L-a lovit peste față; și pe când își bătea joc și râdea de El, a auzit spunându-I-se: „Profețește-ne, cine Te-a lovit „. Acolo au venit și doi martori mincinoși care au mărturisit că Hristos a spus: „Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”, și că a spus că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul și-a rupt hainele neputând suferi așa-numita de el hulă. Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, „și ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile„. Pilat a ieșit afară și i-a întrebat: „Care este vina Lui?” Și pentru că n-a găsit nici o vină în El, L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci și Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: „Luați-L voi și răstigniți-L și după legea voastră judecați-L”. Ei au spus iarăși: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”. Prin aceste cuvinte au ațâțat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este Împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este Împărat veșnic: „Împărăția Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta”.

Pilat, voind să-L elibereze le-a spus mai întâi că nu găsește nici o vină deosebită în El, apoi le-a propus să elibereze pe unul din cei închiși. Iudeilor însă le-a fost mai drag Varava decât Iisus. În sfârșit Pilat L-a dat iudeilor după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus. Este apoi dus de soldați, îmbrăcat cu o hlamidă roșie, încununat cu o cunună de spini și în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldații care-I spuneau: „Bucură-Te împăratul iudeilor”. După ce L-au batjocorit așa, Pilat a spus din nou: „Nu găsesc în El nici o vină de moarte”. Ei însă au spus: „Noi Îl osândim pentru că S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Pe când spuneau acestea, Iisus tăcea. Mulțimea a strigat lui Pilat: „Răstignește-L, răstignește-L”. Ei voiau să-L dea unei morți necinstite, ca să îndepărteze din mijlocul lor amintirea Lui cea bună. Pilat își bătea joc oarecum de ei zicându-le: „Pe împăratul vostru să-L răstignesc?„. Ei au răspuns: „N-avem alt împărat decât pe Cezarul”.

Iudeii, pentru că n-au reușit nimic cu hulele lor, aduc în discuție pe Cezarul, ca cel puțin așa să-și sature furia lor. Într-adevăr au spus: „Tot cel care se face pe sine împărat se împotrivește Cezarului”. În timpul acesta femeia lui Pilat, înfricoșată de visuri, a trimis la Pilat să-i spună: „Să nu faci nimic dreptului acestuia”. Căci ea, din pricina lui Iisus, suferise mult în timpul nopții. Pilat s-a spălat pe mâini, lepădându-se prin asta de vina sângelui. Iudeii însă au strigat: „Sângele Lui peste noi și peste copiii noștri! Dar dacă-L eliberezipe El nu ești prieten al Cezarului!”.

Așadar Pilat L-a legat, deși știa bine că este nevinovat, L-a osândit la moarte pe cruce, și le-a slobozit pe Baraba. Când a văzut Iuda aceasta, aruncând arginții a plecat și ducându-se a luat o frânghie și s-a spânzurat; pe urmă s-a umflat mult și a crăpat. Ostașii L-au bătut peste față cu trestia și I-au pus în spate Crucea. Apoi au silit pe Simon Cirineanul să-I ducă crucea. Au ajuns pe la ceasul al treilea la locul Căpățânei și acolo L-au răstignit. A fost răstignit împreună cu doi tâlhari ca să fie și El socotit un făcător de rele. Pentru a-L înjosi, soldații au împărțit hainele Lui, iar pentru cămașa Sa, care era făcută dintr-o bucată și nu avea nici o cusătură, au aruncat sorți, săvârșind cea mai mare nelegiuire. Dar nu numai acestea, ci și pe când era pe Cruce își băteau joc de El, zicând: „Tu, Cel ce strici Templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-te pe Tine!”. Și iarăși: „Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să se mântuiască”. Și iarăși: „Dacă ești împăratul lui Israel, coboară-Te acum de pe Cruce și vom crede în Tine!”.

Iudeii, dacă ar fi crezut în cele ce spuneau, ar fi trebuit să se apropie de El fără nici o îndoială, căci într-adevăr Hristos era recunoscut de întreaga fire nu numai ca împărat al lui Israel, ci și al întregii lumi. Ce însemna, oare, întunecarea soarelui în ceasul al treilea și în miezul zilei? Ce însemna cutremurarea pământului? Ce însemna despicarea pietrelor, care au mustrat învârtoșarea inimii iudeilor? Ce însemna învierea multor trupuri, care ne-a învederat credința în învierea obștească și puterea Celui ce-a pătimit? Ce însemna sfâșierea în două a catapetesmei Templului, ca și cum și ea ar fi fost supărată din pricina Celui care a fost slăvit în ea și pătimește acum? Ce însemnau apoi celelalte lucruri descoperite, dar care n-au putut fi văzute? Așadar în ceasul al treilea, după cum spune dumnezeiescul Marcu, a fost răstignit. Din ceasul al șaselea până în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric. Longhin sutașul, când a văzut aceste lucruri minunate și mai cu seamă întunecarea soarelui, a strigat cu voce mare: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”. Unul dintre tâlhari Îl insulta pe Iisus; celălalt însă, mustrându-l cu asprime pe acesta, a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a răsplătit credința lui și i-a făgăduit petrecerea în rai împreună cu El. În sfârșit, după ce a fost insultat din destul, Pilat a scris pe Cruce și cuvintele: „Împăratul iudeilor„. Deși iudeii s-au împotrivit să scrie așa, zicând că El S-a numit împărat al iudeilor, totuși Pilat a spus împotriva lor din nou: „Ce-am scris, am scris!„.

Apoi Mântuitorul a strigat: „Mi-e sete!„. Ei au amestecat oțet cu fiere și I l-au dat să bea. Și spunând: „Săvârșitu-s-a!„. Înclinând capul Și-a dat duhul. Toți s-au îndepărtat de acolo. Lângă Crucea Lui stătea numai Mama Lui și sora ei, Maria lui Cleopa, pe care Ioachim i-o născuse lui Cleopa ce murise fără copil. Mai era încă și Ioan, iubitul Lui ucenic. Nerecunoscătorii iudei, pentru că nu voiau să vadă trupurile pe Cruce au cerut lui Pilat (pentru că era marea zi a Paștelui și era Vineri) ca să sfărâme fluierele picioarelor osândiților spre a muri mai repede. Și au sfărâmat fluierele picioarelor celor doi tâlhari, căci mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus și L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostași, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins sulița și L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă și îndată a ieșit sânge și apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pentru ca să se vadă că era mai presus de om. – activenews.com

Cuvânt în Miercurea Mare – HRISTOS ne învățâ despre smerenie și răbdare

Related image

Fraţilor şi părinţilor, această zi este sfântă şi cinstită, căci din ea încep sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, Care a suferit pentru mântuirea lumii, precum şi proorocul David a propovăduit în psalmul al doilea zicând:

„Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi noroadele au căutat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pământului şi boierii s-au adunat asupra Domnului şi asupra unsului său”,

căci s-au adunat boierii călcători de lege, evreii, şi sfat rău şi pierzător au sfătuit împotriva lui Hristos Dumnezeul nostru. Şi Iuda ucenicul viclean s-a lepădat de dascălul său şi cu sărutare vicleană L-a vândut vrăjmaşilor evrei. Aceştia L-au legat şi L-au adus înaintea divanului pe Domnul lumii şi l-au întrebat şi L-au cercetat, iar El cu multă smerenie răspunzând (o auzire înfricoşată!) una din slugile ce sta înainte l-a lovit cu palma peste obraz, zicându-i:

„Aşa răspunzi Arhiereului?”

Dar El a suferit, zicând:

„De am vorbit rau, mărturiseşte de rău, iar de am grăit bine de ce mă baţi?”

Apoi a fost necinstit de nelegiuiţi, batjocorit, scuipat, bătut şi apoi, pironit pe cruce. Insă nici atunci nu S-a tulburat asupra ucigaşilor, ci Se ruga pentru ei zicând: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”, însă ei nu s-au îndestulat cu câte necinstiri Ii făcuseră, ci au adăugat şi altele, adică cu fiere şi cu oţet L-au adăpat şi nici cu omorârea Celui fără de moarte n-au încetat mânia ce-I purta, ci L-au împuns în coastă cu suliţa. Acestea sunt, pe scurt, înfricoşatele patimi ale lui Hristos.

Însă cine le ascultă cu luare aminte şi cu tot sufletul, nu se aprinde de mânie, nu se sminteşte, nu se mândreşte, nu pismuieşte, nici vrăjmăşeşte pe fratele său. Nu pofteşte să fie slăvit, ci se smereşte şi se numeşte pe sine pământ şi cenuşă, doreşte să se împărtăşească de patimile lui Hristos, se nevoieşte să moară pentru Hristos, ca să dobândească slava învierii Lui. De aceea şi noi să avem îndrăznire fraţilor, într-un fel ne-am împărtăşit de patimile stăpânului: că vedeţi unde suntem, fiind izgoniţi pentru mărturisirea pravoslavnicei credinţe, iar mai înainte am fost închişi şi a curs sânge din noi din pricina multelor bătăi, şi unii din fraţi au murit cu mucenicie în Domnul. Deci în aceasta să ne lăudăm, în acest dar, al Domnului, însă pentru om fericirea nu este adevărată, fiindcă mintea oamenilor lesne se întoarce şi se preface, şi fiindcă nu ştim ce va fi până mâine, precum zice Solomon. Pentru aceea vă rog ca să staţi neclintiţi şi întăriţi în reaua pătimire pentru credinţa Evangheliei, ca şi cum am avea un duh şi un suflet şi nu vă temeţi de înfricoşările vrăjmaşilor credinţei, nici să fiţi stânjeniţi de la vreo faptă bună.

Ci mai vârtos să fiţi gata şi sârguitori la tot lucrul bun, ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu, în ascultare, în smerenie şi în răbdare, că mult se cade a suferi ca să săvârşiţi voia lui Dumnezeu şi să câştigaţi viaţa de veci. încă puţin, şi vine Domnul să odihnească şi să slăvească pe cei ce s-au ostenit şi au pătimit mult pentru numele Lui cel sfânt. Vine şi nu va zăbovi. De ce ne mâhnim pentru ispitele ce ne vin şi nu ne mâhnim mai degrabă, prin dragoste, pentru Domnul în toate zilele? Că zice Apostolul:

„De vom muri pentru numele Lui, vom vieţui în veci cu El şi de vom suferi, vom împăraţi cu El în veci, iar de ne vom lepăda de El şi El se va lepăda de noi; de ne vom face necredincioşi, El rămâne de-a pururea credincios, căci a se lepăda de Sine, nu poate”.

Să socotim, fraţilor, câtă bucurie vor avea sfinţii, când vor vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos venind din cer cu mulţime de sfinţi şi de îngeri şi-i va chema pe ei şi-i va încununa cu bucurie nespusă, ca să fie împreună cu El în veci. Şi dimpotrivă, câtă ruşine vor avea cei ce n-au ascultat Evanghelia şi cei ce au defăimat sfintele Lui porunci, căci vor fi osândiţi la chinul veşnic împreună cu diavolul.
Deci socotind acestea totdeauna şi încă şi altele multe, cât timp vieţuim aici, să curăţim sufletul nostru şi să-l luminăm cu lacrimile pocăinţii de toată întinăciunea trupului şi a sufletului, făcând sfinţenie în frica lui Dumnezeu, punând silinţă şi la alte fapte bune, urând toată fapta rea şi săvârşind tot lucrul bun.

Să avem între noi dragoste frăţească, unul pe altul cinstind. La săvârşirea pravilei noastre să fim cu osârdie şi după cum grăieşte Apostolul, să petrecem cu râvna Duhului aprinşi fiind, Domnului slujind, cu nădejdea bucurându-ne, scârba suferind, cu rugăciunea îndeletnicindu-ne, ca în această bună alcătuire şi viaţă bine plăcută, să prăznuim şi Paștile de aici şi să ne învrednicim şi bunătăţilor veşnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

din Cuvântări duhovnicești – Sf. Teodor Studitul

Related image

Cuvânt din partea Sfântului Nicolae Velimirovici către minerul Radosava: Despre trădătorul Iuda!

Tu întrebi: „Oare îi va fi iertat lui Iuda păcatul trădării Domnului și învățătorului Său Iisus Hristos?”

Nu știu din ce motiv te interesează acest lucru. Pentru noi cea mai mare grijă n-o constituie să nu-L trădăm pe Hristos cu fărădelegile noastre? Și mai mult de atât, nu trebuie să ne îngrijim cum să ne mântuim sufletele noastre? Pentru că, vezi tu, ceasul vieții noastre măsoară repede zilele și orele, amintindu-ne de ieșirea viitoare din această lume. Toți ne vom găsi în fața Judecătorului veșnic, care va rosti sentința Sa dreaptă pentru toate lucrurile câte le-am săvârșit în viață, în fața tuturor oamenilor din ceruri. Când oamenii merg la judecată, fiecare trebuie să se gândească la propriile sale păcate și fărădelegi și cum se va îndreptăți pe sine înaintea Judecătorului. Nimeni nu are timp și dorința să cugete la păcatele celorlalți, nici să intre în secretele minții Judecătorului care va judeca.

Cine știe modul în care Judecătorul veșnic ne va judeca pe mine și pe tine. Un lucru este sigur, că ne va judeca drept și nu nedrept, în timp ce noi am dori mai mult să nu ne judece după dreptate, ci după milă, însă în zadar! Acela a făgăduit să judece după dreptate, și de aceea ne cuprinde frica și cutremurul. De aceea nu doresc nici pentru tine, nici pentru mine, nici pentru nimeni din această lume, să se găsească în acel loc în care se află Iuda Iscarioteanul. Aceasta pentru că Iuda este trădătorul, și al lui Dumnezeu, și al oamenilor, și al lui însuși ca om. L-a trădat pe Hristos, pe Apostoli și pe sine însuși iudeilor, și pe sine însuși în fața diavolilor. Pentru că este scris: „atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27).

Este greu să măsoare cineva toată mărimea răului pe care l-a făcut Iuda. A fost necredincios și nesătul, fur și iubitor de arginți, egoist și trădător și, în final, un disperat și un ucigaș. Fiul lui Dumnezeu de multe ori l-a înștiințat să lase calea cea rea, dar el a rămas nepocăit. Mântuitorul Iisus Hristos a arătat față de el aceeași grijă și iubire ca și față de ceilalți ucenici, dar el a răspuns la iubire cu ură. Fiul lui Dumnezeu a îngenunchiat și i-a spălat picioarele cu puțin înainte de trădare, și cu mâna Lui i-a oferit o bucată de pâine înmuiată în sare. Cu pâine și sare noi îi primim pe invitații de rang înalt. Mântuitorul nostru, blând și smerit, a vrut să înalțe demnitatea lui Iuda, și de aceea i-a oferit pâine și sare. L-a dăruit cu pâine și sare, chiar înainte de trădare.

Iuda a luat mâna lui cu pâinea și sarea din mâna Fiului lui Dumnezeu, le-a primit cu mâna, dar le-a respins cu inima, disprețuindu-le. Omul muritor a respins iubirea lui Dumnezeu Cel nemuritor. De aceea Dumnezeu l-a respins deplin și, „după ce a luat pâine, atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27). Din acel moment, omul și ucenicul de dinaintea lui Iisus Hristos a fost șters din catastiful oamenilor și trecut în rândul cetelor duhurilor din iad. Tu acum îl ispitești pe Dumnezeu și întrebi dacă El dorește să ierte și să mântuiască duhurile din iad. încerci milostivirea lui Dumnezeu, așa cum au făcut evreii, încercându-i puterea pe Golgota și zicând: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Pentru ispita lor, evreii au primit plată pe măsură în lumea aceasta. Deci, păzește-te și tu, ca să nu primești răsplata celor de aceeași cugetare cu Iuda!

Nu este adevărat că Iuda a fost predestinat de Dumnezeu să devină trădător, așa cum zici tu! Dacă ar fi fost așa, atunci Fiul lui Dumnezeu s-ar fi ostenit să-l facă să se îndepărteze de la fapta lui cea rea? Din ce pricină, înainte de toate, l-a luat ca ucenic și l-a ținut lângă el timp de trei ani? De ce S-a smerit în fața lui și i-a spălat picioarele? De ce cu aceleași mâini sfinte i-a dăruit pâine și sare? Citind înlăuntrul sufletului lui Iuda intențiile lui rele, Domnul a făcut tot ce se putea ca să-l scape de pierzarea veșnică. Și dacă a spus că smintelile trebuie să vină, a mai spus, de asemenea, și acestea, ca o preînștiințare severă: „Vai de omul prin care intră sminteala!” (Matei 18, 7). Ispititorul este însuși satana, care trebuie să-și împlinească lucrarea lui. De aceea este nevoie să vină smintelile (Matei 18, 7), prin el și de la el. Vai de omul care se va lăsa în mâinile satanei, și va deveni instrumentul lui! Vai de cel care, împotrivindu-se iubirii lui Dumnezeu, va arăta iubirea lui potrivnicului lui Dumnezeu! Să te rogi lui Dumnezeu să te păzească de ispititorul pe care l-a ispitit pe Iuda și pe iudei, și să nu devii niciodată slujitor și instrument al ispitirii lui.

6 Ianuarie – Botezul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos

Pe 6 ianuarie praznuim Botezul Domnului, cunoscut in popor sub denumirea de Boboteaza. Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de „Epifanie” sau „Teofanie”, termeni care provin din limba greaca si inseamna „aratare”, „descoperire”. De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!” (Matei 3, 17).  In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat”.

Imagini pentru botezul domnului

Boboteaza – scurt istoric

Sarbatoarea Bobotezei este amintita din secolul al II lea, la Sfantul Clement Alexandrinul. Mentionam ca in primele secole, Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului, pe 6 ianuarie. Incepand cu secolul al IV lea, cele doua sarbatori au fost despartite: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului si 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Boboteaza, ziua in care Hristos S-a descoperit lumii

Afara de cele graite de Iisus la varsta de 12 ani in templu, Hristos nu a savarsit nicio minune si nu a rostit niciun cuvant retinut de evanghelisti. Incepand cu Botezul Sau, Hristos iese din umbra si incepe sa propovaduiasca. A primit botezul la 30 de ani, varsta maturitatii la evrei.

Iisus a venit la Ioan si i-a cerut sa-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curatire de pacate, caci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinti creatia. Ca Mantuitorul nu a venit sa primeasca iertare de pacate de la Ioan, reiese si din faptul ca botezul lui Ioan il ajuta pe om sa constientizeze starea pacatoasa, insa, nu oferea iertarea. De aceea se si spune ca era „spre iertarea pacatelor” (Luca 3, 3), pe care avea s-o aduca Hristos.

El primeste botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfant in creatie. Prin caderea in pacat, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum ne marturiseste Sfantul Chiril al Alexandriei. Botezul Mantuitorului reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru intreaga creatie. Prin cuvintele din rugaciunea citita la Boboteaza: „Astazi firea apelor se sfinteste…”, nu trebuie sa intelegem ca harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei peste toata apa care exista in diverse locuri, ci doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru.

In Botezul Domnului stau inceputul si temeiul Sfintei Taine a Botezului crestin

Acceptand sa Se cufunde in Iordan, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce sa curete, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curatit prin cufundarea Sa in Iordan, creatia intinata de caderea omului in pacat si a inlaturat puterea satanei. Astfel, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorat peste creatie.

In rugaciunea de sfintire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curatirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea sa devina, prin pogorarea deplina a Duhului, loc al nasterii omului nou in Hristos.

Astfel, ritualul Botezului crestin repeta aceste momente, care semnifica trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge puterea satanei si se incheie cu primirea darului Sfantului Duh.

Boboteaza – sfintirea apei

In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste Agheasma Mare.

Crestinii ortodocsi pot lua pe nemancate din Agheasma Mare in perioada 5 ianuarie – 14 ianuarie si la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosita in Ajunul Bobotezei la sfintirea casele credinciosilor si locuitorii acestora. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi: binecuvantarea si sfintirea prapurilor, sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir. – Adrian Cocosila – crestinortodox.ro