Unul din punctele de vedere împărtăşit de aceşti sfinţi este că totul se vede la Dumnezeu, totul este proniator şi nimic întâmplător. Asemenea lui David care a fost prigonit de regele Saul şi chiar a vrut să-l ucidă în repetate rânduri, nu a putut Saul să-l urască pe David cât l-a iubit David pe Saul ca rege al său; tot aşa nu au reuşit nici torţionarii regimului comunist să-i extermine pe sfinţii mucenici şi marturisitori, cât au reuşit sfinţii închisorilor să îndeplinească porunca din Evanghelie: ”iubiţi pe vrajmaşii voştri”. Regimul de la Aiud, Gherla, Pitesti, Râmnicu Sărat, Tg. Ocna etc. a fost unul de exterminare, dar toate planurile diabolice din închisorile noastre cu deţinuţi politici până la urmă au fost demascate. Oricât de loviţi şi de torturaţi au fost aceştia, ei se rugau pe ascuns să vadă cele drepte ale lui Dumnezeu, nu judecau fără să nu cerceteze în amănunţime, se rugau să nu cadă întru moartea compromisului reeducării şi oricât de greu şi de imposibil părea totul, vedeau voia lui Dumnezeu în toate, fie că trăiau, fie că mureau, totul era să nu te clatini în credinţa ta, dar pentru acest lucru a fost nevoie de o cernere cumplită.

Iată ce spune Ioan Ianolide, un sfânt mărturisitor în “Întoarcerea la Hristos”: “ Vorbim din plinul vieţii în Hristos, din adâncul celei mai cumplite prigoniri, din experienţa dăruirii până la jertfă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă”. De fapt titlul ”Întoarcerea la Hristos“ vrea să sugereze că numai cu Hristos putem birui până la marginile lumii; sfinţii închisorilor au fost păziţi în timpul cernerii precum David în lupta cu duşmanii lui Israel, primii se rugau neîncetat, al doilea, David, rostea psalmi în mijlocul luptei.

Aceşti sfinţi ai închisorilor comuniste au fost vase alese de Dumnezeu, au iubit necondiţionat pe aproapele său. Aşa au fost Sfântul Valeriu Gafencu, Sfântul Marturisitor Ilie Lăcătuşu, Sfântul Preacuvios Părinte Iustin Pârvu, Sfântul Mărturisitor Părinte Arsenie Papacioc. Mărturisitorii Virgil Maxim, Ioan Ianolide şi mulţi, mulţi alţii.

Există o legătura strânsă între chip- privire şi suflet; literatura de specialitate, psihologia mai ales, delimitează trăsăturile profilului omului pătimaş, omului bolnav, omului însingurat, încât pe drept se mai spune : “faţa spune viaţa“ sau “ochii sunt oglinda sufletului”, iar sufletul nu are preţ de răscumpărare spune psalmistul David, ca să nu mai vorbim de dorul după chipul celor dragi, după privirea lor, după vorbele şi duhul lor.

Tot in Noul Testament Evanghelia dupa Ioan Cap. 9 versetele 1-40, pericopa care mai este cunoscuta si ca “Vindecarea orbului din nastere” din care sintetizăm:

Un orb din naştere Îl întâlneşte pe Iisus şi-I cere ceea ce I-am fi cerut oricare dintre noi: să vadă! Orbul este dus la mai marii sinagogii şi într-un fel le ţine lecţii fariseilor de cum acuma vede şi înainte nu vedea, culminând cu acea remarcă: “Nu cumva voiţi şi voi să va faceţi ucenici ai Lui?”, orbul este batjocorit şi scos afară din sinagogă, apoi face mărturisirea de credinţă în faţa lui Hristos şi iată cum se termină această pericopă evanghelică: “Şi au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi?”

O lume încape în privirea unui om după cum în inima împietrită a unui om nu încape nici cea mai evidentă realitate decât orbirea însăşi. Aceşti sfinţi mucenici trebuiau să rămână orbi ca şi cum nici n-ar fi existat, dar s-au potrivit măsurile vremii cu lucrările lui Dumnezeu, aşa de minunat a lucrat Dumnezeu cu ei, încât s-a vazut cine sunt ucenicii lui Hristos şi cine sunt orbii vremurilor noastre. Tăgăduirea minunii făcută de Hristos se aseamănă cu tăgăduirea recunoaşterii sfinţeniei acestor mucenici şi a faptului că Hristos a lucrat în ei: Hristos le-a uns ochii cu tina din pământul Golgotei pătimirii şi îngropării Sale şi le-a dat acestor sfinţi să vadă în duh şi în adevăr. Mărturisirea lui Hristos a fost proba de rezistenţă, motivul de prigoană, de orbire a unora şi de înveşnicire a altora. Într-un fel mai marii sinagogii adeveresc ce spune psalmistul: “Se cunoaşte Domnul când face judecata! Întru faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul“ (Psalmul 9), adică deşi vedeau evidenţa minunii, se împiedicau în litera legii iar unii farisei sfârşesc prin a spune de fapt o mare problemă a zilelor noastre; frica de mărturisire sau mărturisirea în parte… “oare şi noi suntem orbi”?

Continuă lectura →