Părintele Moise Aghioritul a trecut la Domnul

După o îndelungată perioadă de suferință, Monahul Moise Aghioritul a plecat ieri, 1 iunie, în Împărăția lui Dumnezeu. Cunoscut ca un adevărat mărturisitor al acestor vremuri, din 62 de ani, părintele a petrecut nu mai puțin de 35 în Sfântul Munte. 

 După o îndelungată perioadă de suferință, Monahul Moise Aghioritul a plecat ieri, 1 iunie, în Împărăția lui Dumnezeu. Cunoscut ca un adevărat mărturisitor al acestor vremuri, din 62 de ani, părintele a petrecut nu mai puțin de 35 în Sfântul Munte. În ultimii 25 de ani, a fost stareţul chiliei Sfântului Ioan Hrisostom, chilie care ține de Schitul Sfântului Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş.

Este considerat cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. Pe lângă aghiografie (vieţile sfinţilor), a mai dedicat timp prețios poeziei, criticii şi scrisului, în general. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole, multe dintre ele traduse în diferite limbi și inclusiv în limba română. La invitația mitropoliilor, a universităților și a diverselor organizații din Grecia și din străinătate, Moise Aghioritul a susţinut numeroase conferinţe. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost, de asemenea, secretar-şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte și redactor-şef al periodicului aghiorit Protaton.

Cititi va rog si un interviu cu Parintele Moise Aghioritul:

K.I.: Părinte Moise, se spune, şi este cunoscut din experienţa Bisericii, faptul că durerea este cel mai bun pedagog. În calitate de scriitor, v-aţi axat pe capitolul durerii (cu toţii suferim în lumea aceasta căzută în care ne aflăm, din cauza neascultării primilor oameni faţă de Dumnezeu şi din cauza lipsei lui Dumnezeu din viaţa noastră). Pentru că v-a preocupat acest important capitol al vieţii omului, aş vrea să vedem cum abordează părinţii subiectul suferinţei.
M.M.: Aşa cum aţi spus, durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Paradis. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţi de care dispunea a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa. Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele. Durerea a fost consecinţa firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-şi revină, să se ajute pe sine, să se smerească şi încet-încet să regăsească Paradisul pierdut. Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor, a sclaviei şi a nenorocirilor din viaţa sa, nu s-a smerit suficient de mult, Însuşi Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească şi, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră, prin jertfa Sa de peCruce, să răstignească durerea şi patimile noastre.
Sensul durerii este redat foarte frumos de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune că plăcerea iraţională a avut ca rezultat durerea, iar acum este nevoie de un alt fel de durere pentru a ajunge la plăcerea adevărată. Plăcerea iraţională este fiecare formă a păcatului. În urma păcatului, omul suferă şi este lipsit de har şi de bucurie. Şi pentru ca acest rău să fie îndreptat, Dumnezeu îngăduie o durere mai mult sau mai puţin intensă, mai scurtă sau mai îndelungată, care este un instrument chirurgical ce scoate afară patimile, îl îndepărtează pe om de păcat şi îl apropie de Dumnezeu, unde este adevărata plăcere, adică fericirea sfinţilor, binecuvântare care se dă la întâlnirea noastră cu Dumnezeul cel viu.

K.I.: Aşadar, cu cât este mai grea crucea pe care o ridicăm, cu atât mai mare este şi sfinţenia pe care o dobândim. În acelaşi timp, Învierea presupune practic crucea. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la fericirea despre care vorbiţi, omul trebuie mai întâi să treacă prin răstignire, alături de Hristos.
M.M.: Cu adevărat, aşa este. În Ortodoxie, lucrurile nu sunt neclare şi aproximative, ci sunt foarte bine trasate şi precizate. Există o etapă premergătoare, o etapă a pregătirii şi o etapă a rezultatelor. Durerea pe care omul o primeşte cu voia sa şi prin libera sa alegere, prin nevoinţele ascetice – nu că am fi masochişti şi am dori durerea în mod bolnăvicios –, este ca un doctor tămăduitor al suferinţelor noastre. Asumându-ne nevoinţele ascetice, ne punem viaţa pe un făgaş normal, ne îndreptăm comportamentul şi ne curăţim de patimile murdare. Această atitudine a omului nu are rolul de a-L linişti pe Dumnezeu, pentru că El nu are nevoie de pocăinţa noastră, nici de priveghere, nici de posturi, nici ca noi să suferim, ci, procedând astfel, ne ajutăm pe noi înşine. Ca să mă exprim mai simplu, dacă o să mănânc mult, atunci o să dorm mult şi o să vorbesc mult. Un compromis atrage altul după sine. Nu că nu pot mânca, dormi sau sta la discuţii, dar le înfrânez cu plăcere, pentru că astfel, îmi sporesc starea de trezvie. Durerea nevoinţei duce la o stare de linişte, de limpezime, de acalmie, de speranţă şi de putere de rezistenţă. Atunci când omul nu-şi asumă acest fel de asceză sau atunci când ea nu joacă în viaţa lui un rol principal, Dumnezeu mai îngăduie să fie supărat de vreo boală, vreo calomnie, vreo acuzaţie sau greutate, toate acestea din dragoste, pentru că este părinte iubitor şi nu vrea să-i chinuiască pe oameni, ci numai să-i ajute, pentru ca, prin greutăţi, să se ridice acolo unde ar fi ajuns dacă şi-ar fi asumat asceza. Iar dacă omul este bun, se foloseşte de greutăţi ca să se cunoască pe sine, să-şi cunoască posibilităţile. Unul ca acesta îi va mulţumi lui Dumnezeu şi va îndura suferinţa, greutăţile şi bolile fără să cârtească.

Continuă lectura

Anunțuri

Preot marturisitor din Rusia

Urmariti si :

https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/05/22/monahul-teodot-de-la-manastirea-petru-voda-marturiseste-adevarul/

https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/05/19/ierom-amfilohie-branza-despre-masonerie/

https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/05/12/parintele-adrian-fageteanu-marturii-universul-credintei-tvr/

https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/05/17/profetia-parintelui-elpidie-despre-noul-papa-antihrist-si-puterea-malefica-a-cipului/

Monahul Teodot de la Manastirea Petru Voda marturiseste adevarul!

 

Vizionati va rog si:

Straini care s-au stabilit in Romania si si-au gasit linistea in sanul Bisericii Ortodoxe

Straini care s-au stabilit in Romania si si-au gasit linistea in sanul Bisericii Ortodoxe, gasind-ul pe Dumnezu dupa indelungi rataciri!

Părintele Stephen Holley

Părintele Stephen Holley nu a vrut, în tinereţe, să audă de credinţă sau de Dumnezeu. Nu era ateu, dar nici nu şi-a plănuit vreodată să intre într-o biserică. Singurul motiv pentru care s-a apropiat de una a fost ca să o invite la o primă întâlnire pe soţia sa, Mary Patty, şi apoi nu s-a mai lăsat scos. Mai apoi, după ce a intrat în pre­oţia de confesiune baptistă, a plănuit să petreacă vreo 10-20 de ani ca preot, apoi să predea. La un moment dat a fost dat afară din biserică, pentru că s-a certat cu conducătorul bisericii.

„Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale“, rosteşte părintele şi apoi râsul îi răsună din piept, apăsat ca o pereche de clopote care vor să alunge ploaia. Stephen Holley este un munte de om, blând, cu chipul cald şi cu o voce atât de groa­să şi de răsunătoare încât, în momentul în care slujeşte, cuvintele par că nu vin dinspre altar, ci se co­boră în trepte de pe buzele icoanelor care împodobesc tavanul bisericii.

„Mi-am jurat că mă voi întoarce“

Preotul american de 65 de ani a venit pentru prima dată în România în urmă cu trei ani, în 2010, timp de şase săptămâni, ca misionar, când a vizitat atât Iaşul cât şi Clujul. A rămas impresionat, povesteşte el, de situaţia copiilor, de rata foarte mare a avorturilor şi de bunătatea oamenilor. „Când a venit momentul ca să plec, după şase săptămâni din Iaşi, am fost atât de îndrăgostit de România şi de oamenii din Iaşi încât am început să plâng ca un copil şi a trebuit, la propriu, să mă ţină ca să nu cad, pentru că eram secătuit emoţional de faptul că am conştientizat că a trebuit să plec. Aşa că mi-am jurat că mă voi întoarce, chiar şi în vacanţă, şi o voi aduce cu mine pe Mary Patty, pentru că voiam să văd frumuseţea oamenilor şi a acestei ţări“, povesteşte pă­rintele.

Aşa că s-a întors o dată, s-a întors de două ori, şi a treia oară a venit în 2012, când a adus-o şi pe soţia sa. După ce au stat trei zile, s-au şi hotărât să se mute aici. Şi-au vândut locuinţa din California, au cumpărat un teren în zona Bucium, cu ajutorul preotului Radu Brânză, parohul Bisericii Sf. Haralambie (lângă Spitalul de Infec­ţioase), unde slujeşte şi părintele Ste­phen Holley, iar acolo mai au puţin şi-şi termină de construit o nouă casă, care ar trebui să fie gata în iulie. Momentan au primit o viză de şedere de cinci ani în România. „Patty mi-a spus, văzând locul unde ne vom construi casa, că dacă aici ne vrea Dom­nul, aici vom locui. Noi am stat câţi­va ani în Pennsylvania şi apoi ne-am mutat 24 de ani în California. La un moment dat i-am spus soţiei mele să ne mutăm din nou în Pennsylvania. «Nu ne mutăm, că nu-mi las nepo­ţii!». Însă acum, când am întrebat-o de nepoţi (cei 4 copii ai fiului lor – n.r.), mi-a spus că dacă poate să-i fie dor de ei de la 150 de mile depărtare, poate să-i fie dor şi de la 8.000 de mile.“ Mary Patty se deplasează cu grijă, cu sprijinul unei cârje, stă mereu în dreapta lui Stephen Holley şi zâmbeşte timid de fiecare dată când preotul face referire la ea. Şi-au construit întreaga viaţă împreună, po­vesteşte părintele, în jurul lor şi a lui Dumnezeu. Dragostea lor pentru copii, unul dintre motivele care i-a împins să vină în România izvorăşte şi din faptul că ei şi l-au pierdut pe-al lor. Băiatul lor, în vârstă de 28 de ani, avea probleme cu inima, beneficiase de un transplant, însă corpul său a respins inima şi a murit. În apartamentul lor din cartierul Alexandru, poza lui e la loc de cinste, în bibliotecă, sub albumul de nuntă al celor doi soţi.

Continuă lectura

Ierom Amfilohie Branza-Despre masonerie

Sa ne dea Dumnezeu la cati mai multi asemenea reprezentanti ai lui Hristos!

Cititi va rog si: