Vedenia unui calugar anonim de la Muntele Athos care a văzut pe Domnul Hristos

20525542_1554883904563552_2774258737859154191_n

M-am sculat odată, într-o noapte, pe la miezul nopţii, ca să citesc canonul Sfintei împărtăşanii cu metaniile şi să-mi fac rugăciunile de pregătire pentru Dumnezeiasca Liturghie, după „Ceea ce eşti mai cinstită”. Pentru că în ziua precedentă, seara, mi-am ostenit trupul peste măsură, după care mi-am silit şi inima la rugăciune peste măsură, până la durere, am slăbit atât de mult în starea mea exterioară, ca şi în cea lăuntrică, încât nu am mai putut nici să mănânc ceva de seară, şi am adormit aşa, nemâncat şi slăbit.

Pe la miezul nopţii deci, sculându-mă din somn, slăbiciunea inimii mele şi a trupului era aceeaşi – adică pieptul meu încă nu-şi revenise din durerea pe care o suferise de silirea rugăciunii şi nici trupul meu nu se odihnise de osteneala peste măsură la care fusese supus. De aceea, neputând să stau în picioare, după obicei, am stat jos, îndreptat cu faţa spre răsărit. Şi aşa stând, lucram rugăciunea nu cu multă silire, din pricina pe care tocmai am spus-o, însă nu fără durere înlăuntrul pieptului şi nu fără suspine grele ale inimii. Ci, având dureri, suspinam deseori din adâncul fiinţei mele, amintindu-mi de mult meşteşugită viclenie a demonilor, de nevrednicia mea şi de toate cele-lalte datorii ale mele pe care totdeauna le datorez lui Dumnezeu şi pe care nu le împlinesc niciodată cum trebuie.
Am petrecut astfel aproape o oră şi am adormit aşa cum şedeam. Şi am văzut deodată în vedenie unele lucruri tainice, pe care limba se încurcă şi nu poate a le grăi. Şi unele din acestea au plecat din amintirea mea de îndată ce mi-am venit în fire, pentru că erau prea înalte şi întru totul de neînţeles şi de necuprins cu mintea. Altele însă, cu toate că mintea mea se roteşte în jurul lor şi înfăţişarea lor este întipărită în cugetul meu, limba mea nu le poate povesti cu claritate şi în amănunt aşa cum sunt întipărite în sufletul meu. însă atât cât ajunge cunoaşterea mea scurtă şi cât poate limba mea barbară, vorbesc şi spun.

Am văzut deci, în vedenie, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Arhiereul nostru multdorit şi preadulce, îmbrăcat în veşmânt arhieresc şi slujind după rânduiala Bisericii noastre. Dar şi Hristos însuşi şi veşmântul Lui arhieresc mi se înfăţişau ca ceva cu totul de necuprins cu mintea.

Eu, cel din urmă, şi duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel care, în chip de neînţeles, aducea şi Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însuşi, deşi noi slujeam împreună cu El, cu toate acestea spun, El era săvârşitorul. Slujea împreună cu noi şi un diacon care, atunci când pomenea numele creştinilor, plecându-şi capul spre Hristos, sau mai bine şi mai pe faţă să spun precum proorocul: „Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi”, plecându-Şi Hristos urechea către diacon a spus: „Să aibă şi aceştia parte împreună cu Mine în împărăţia Mea”. Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc cine era.
Din obştea stareţului meu, câţiva erau de faţă la Liturghie, dintre care şi doi fraţi (pe care-i cunoşteam foarte bine) ale căror feţe erau ca feţele îngerilor şi străluceau de harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare şi aurii ieşeau din feţele lor. Schima lor şi crucea pe care o ţineau în mâini erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor nu pot să spun în cuvinte cum era, nici chiar dacă aş avea limba îngerilor. Dar în mintea mea stricată şi în cugetul meu răvăşit este întipărită înfăţişarea slavei şi a frumuseţii acestor veşminte.
Eu, de îndată ce am văzut că veşmintele acestora şi harul şi slava feţelor lor întreceau cu mult orice minte şi orice cugetare omenească, m-am minunat şi sufletul meu a prins mare evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeieştii îngerii şi prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor era de multe ori mai albă decât zăpada.
In timpul Dumnezeieştii Liturghii, stareţul meu era copleşit de o bucurie nespusă şi veselia inimii lui se revărsa pe faţa lui. Insă inima mea fiind cuprinsă de evlavie încă de la începutul Liturghiei, eu plângeam întruna de bucurie şi mă lăsam copleşit de dulceaţa nemăsurată a sufletului. Văzând în faţa mea pe preadulcele Iisus, Cel mai presus de orice dulceaţă, plângeam bucurându-mă şi minunându-mă totodată, deoarece mă învrednicisem să gust din preadulcea vedere şi arătare a lui Iisus, Stăpânul meu şi Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise şi pentru care ardea inima mea, căutându-o cu şuvoi de lacrimi.
Când L-am îmbrăţişat, la preacuratul şi multdoritul Lui piept am simţit în cele dinlăuntru ale mele Duhul cel Sfânt („Şi Duh nou înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”, cum spunea David), care-mi încălzea duhul şi inima şi mai mult în iubirea lui Iisus însuşi şi mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeşte ceara, de evlavia ce eram cuprins, care sălta în inima mea ca ceva viu şi făcea ochii mei să verse lacrimi dulci şi multe în faţa lui Iisus, ca două izvoare răcoroase şi reci.

Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură şi am spus cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul şi decât mierea mai îndulcitoare: „Să fie aşa cum ai spus”. (O, Dumnezeiescul! O, Preaiubitul! O, Preadulcele Tău glas pe care l-a vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!)

Am spus iarăşi, cu toată evlavia către Stăpânul meu Hristos: „Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc puţin în faţa Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ţi le spun”. Şi mi-a spus Mântuitorul: „Vorbeşte cu curaj şi nu te teme de nimic”. Atunci i-am spus cu multă smerenie şi cutremurare: „Spune-mi, Doamne, cărticica aceea a mea smerită, pe care am scris-o despre rugăciunea minţii, am scris-o cu harul Tău sau nu?”Şi Acesta mi-a răspuns: „Da, cu harul Meu a fost scrisă”. Atunci am spus iarăşi: „După ce să înţeleg, Doamne, că a fost scrisă cu harul Tău?” Mi-a spus Mântuitorul: „Din evlavia de care eşti cuprins atunci când scrii”. Iarăşi am spus eu: „Şi cum este aceasta, Doamne? Deoarece uneori când scriam atâta evlavie îmi venea, încât curgeau şuvoi lacrimile din ochii mei Alteori însă eram cuprins de prea putină evlavie, încât numai ce se umezeau un pic de la aceasta”.

Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când, scriind, erai copleşit de evlavie şi de lacrimi, Duhul Meu cel Sfânt era Cel care-ţi vorbea. Când, scriind, erai numai puţin cuprins de evlavie, atunci era cercetarea harului Meu, care atunci când se lua de la tine înceta deodată şi evlavia. De aceea nu mai puteai să scrii cu libertatea minţii, cu toate că doreai. Iar dacă scriai ceva, scriai fără dulceaţa duhovnicească a cugetului, de aceea te şi opreai”. Am spus iarăşi eu: „Spune-mi, Doamne, de ce uneori vedeam cu ochii minţii nenumărate înţelesuri duhovniceşti pe care văzându-le doream nespus să le scriu toate cu multă râvnă, dar nu puteam să le duc toate, ci numai foarte puţine dintre acestea puteam ţine, pe care le şi însemnam? Celelalte, cu toate că le vedeam cu ochii minţii, mintea mea nu putea să le păstreze şi să le pună în scris şi din pricina aceasta aveam mare supărare”. Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când Eu îţi arătam în vedenie nenumăraţi porumbei albi ca zăpada, al căror număr era ca nisipul mării, iar tu prindeai numai puţini, pe cei care zburau în jurul tău, şi te bucurai pentru cei pe care-i prindeai, dar te întristai deoarece nu puteai să prinzi mai mulţi; din porumbeii aceia pe care-i prindeai atât am binevoit Eu să însemnezi despre rugăciunea minţii, cât poate firea omenească să pună în lucrare. Ceilalţi porumbei, pe care numai îi vedeai, dar nu-i puteai prinde, arătau înţelesurile acelea care am binevoit să nu fie însemnate despre rugăciunea minţii, care sunt cu putinţă omului numai să le vadă şi să le dorească, dar nu şi să le împlinească”.

Am spus iarăşi eu: „Şi de ce, Doamne, uneori unele preadulci înţelesuri se roteau în jurul minţii aproape precum se roteşte vulturul deasupra unui loc unde vrea să se aşeze, şi dintr-o dată, când credeam că sunt gata să se lipească de minte, se făceau nevăzute, precum şi vulturul uneori când se pregăteşte să se aşeze se înalţă deodată mult în aer şi zboară unde vrea?” Mi-a spus Mântuitorul: „Nu ştii, atunci când vedeai porumbeii, unii dintre ei, numai ce-i vedeai un pic aproape de tine, se înălţau drept în sus, în aer, şi nu-i mai vedeai, sau nu ştii că judecăţile Mele sunt adânc de nepătruns?”

Am spus iarăşi eu: „Doamne, când îmi arătai acei nenumăraţi porumbei, am văzut şi un râu, care se vedea ca ieşind din mijlocul pământului şi curgea încet-încet, cu o linişte preaminunată. Câţiva porumbei care zburau deasupra râului loveau cu aripile lor apele râului ca şi când se bucurau şi se jucau. Ce însemna, Doamne, acel râu şi ceea ce făceau porumbeii?” Mi-a spus Mântuitorul: „Acel râu înseamnă evlavia veşnică ce izvorăşte din acele inimi care ajung la iubirea Mea. Iar ceea ce făceau porumbeii arată bucuria cu care se bucură harul Meu de inima zdrobită şi copleşită de evlavia sfântă”. Am spus iarăşi eu: „Ce este aceasta, Doamne? Uneori simt că, izvorând din inima mea unele înţelesuri, iese în acelaşi timp de acolo şi o mângâiere foarte vie, care în chip negrăit mângâie cugetul meu, aşa cum îl mângâie pe călătorul ars de arşiţa verii aerul acela răcoros care iese de acolo de unde ies vanele apelor”. Mi-a spus Mântuitorul: „Aceasta este ceea ce am spus Eu în Evanghelia Mea: Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.

Am spus iarăşi eu: „De ce, Doamne, uneori, când dorm, simt în inima mea fierbere şi iarăşi o fierbere, când a numelui Tău dumnezeiesc, pentru că inima mea spune singură:«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»când a preaslăvitului nume al Preacuratei Tale Maici, deoarece spune inima mea singură: «Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea plină de har, Mărie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre»?”

Mi-a spus Mântuitorul: „Când simţi că în somn fierbe de la sine în inima ta şi în gura ta rugăciunea minţii, când a numelui Meu, când a Preacuratei Mele Maici, să ştii că în ceasul acela urmează să fii cercetat de Mine sau de preacurata Mea Maică. Atunci harul Meu, care păzeşte inima ta, îţi mişcă inima pentru a o pregăti să primească cercetarea Mea sau a Maicii Mele. Aşa cum fac oamenii împăratului, care păzesc vreo ţară a împărăţiei şi care, atunci când sunt anunţaţi că urmează să vină împăratul sau împărăteasa în ţara aceea, înştiinţează toată ţara şi îndeamnă pe toţi să se pregătească şi să iasă în întâmpinarea împăratului sau a împărătesei, după cum s-a întâmplat de multe ori şi în inima ta. Şi iarăşi, tot în ţara aceea unde stau oamenii împăratului, atunci când află că duşmani ai împăratului au năvălit asupra ţării aceleia cu multă duşmănie, pe faţă sau în ascuns, voind să supună ţara aceea şi să stăpânească ei peste ea, oamenii împăratului sună alarma şi adună pe toţi cetăţenii ţării să lupte cu toată puterea lor împreună şi să se opună până la moarte trădătorilor şi duşmanilor împăratului, pe unii dintre aceştia ucigându-i, pe alţii pedepsindu-i cu pedepse înfricoşătoare, până când vor reuşi să-i alunge, după cum s-a întâmplat de multe ori şi cu tine, cu harul meu”.

Atunci eu am spus: „Doamne, deoarece din toate acestea am fost încredinţat că cele însemnate în această smerită carte a mea sunt de la harul Tău, te rog, primeşte să Ţi-o închin Ţie, ca fiind a Ta, şi ce vei dori Tu, aceea să faci cu ea”. Mi-a spus atunci Mântuitorul: „Nu te îngriji tu de aceasta, adică acum ascunde-o, şi când voi dori Eu, o voi trimite din muntele acesta.” Acestea spunând, Mântuitorul nu S-a mai arătat, făcându-Se nevăzut din faţa mea.

Şi în timp ce cercetam eu cele spuse, aflându-mă încă în vedenie, iată, aud un glas asemănător la dulceaţă cu un glas de înger, iar la ton şi la tărie ca glasul multor oameni care vorbesc cu putere. întorcându-mă, iată văd pe stareţul meu, care cânta cu glas mare şi cu nemărginită dulceaţă în glas, ca un înger al Domnului: „Bucură-te, uşă a Domnului prin care nu se trece, bucură-te, zid şi acoperământ al celor care aleargă la tine, bucură-te, liman netulburat, cea care ai născut în trup pe Făcătorul tău şi Dumnezeu, nelipsit rugându-te pentru cei care slăvesc şi se închină naşterii Tale”.
Şi cu acest cuvânt mi-am venit şi eu în sinea mea din vedenie şi n-am putut în ziua aceea să opresc inima mea din trezvia sfântă care o copleşea când îşi amintea de vedenia care mi s-a arătat.

Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București 2002, p.253-258.

Vedenie preadulce a scriitorului despre carte, dacă aceasta a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu (Isihast anonim, Vedere duhovnicească). Este vorba de un manuscris descoperit la Sfântul Munte şi datat 1851, al cărui autor nu este cunoscut. A fost publicat pentru prima dată de Editura Orthodoxos Kypseli din Tesalonic în anul 1978. În româneşte a fost publicat de Editura Bizantină în 1999. – ganduridinortodoxie.wordpress.com

Urmariti va rog si:

Anunțuri

Pe Piatra Ungerii s-au aratat urme de sange in Vinerea Mare?

Sa fie oare un mesaj de la Mantuitor pentru ceva ce ar putea sa urmeze?

 

Cuvânt în Miercurea Mare – HRISTOS ne învățâ despre smerenie și răbdare

Related image

Fraţilor şi părinţilor, această zi este sfântă şi cinstită, căci din ea încep sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, Care a suferit pentru mântuirea lumii, precum şi proorocul David a propovăduit în psalmul al doilea zicând:

„Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi noroadele au căutat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pământului şi boierii s-au adunat asupra Domnului şi asupra unsului său”,

căci s-au adunat boierii călcători de lege, evreii, şi sfat rău şi pierzător au sfătuit împotriva lui Hristos Dumnezeul nostru. Şi Iuda ucenicul viclean s-a lepădat de dascălul său şi cu sărutare vicleană L-a vândut vrăjmaşilor evrei. Aceştia L-au legat şi L-au adus înaintea divanului pe Domnul lumii şi l-au întrebat şi L-au cercetat, iar El cu multă smerenie răspunzând (o auzire înfricoşată!) una din slugile ce sta înainte l-a lovit cu palma peste obraz, zicându-i:

„Aşa răspunzi Arhiereului?”

Dar El a suferit, zicând:

„De am vorbit rau, mărturiseşte de rău, iar de am grăit bine de ce mă baţi?”

Apoi a fost necinstit de nelegiuiţi, batjocorit, scuipat, bătut şi apoi, pironit pe cruce. Insă nici atunci nu S-a tulburat asupra ucigaşilor, ci Se ruga pentru ei zicând: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”, însă ei nu s-au îndestulat cu câte necinstiri Ii făcuseră, ci au adăugat şi altele, adică cu fiere şi cu oţet L-au adăpat şi nici cu omorârea Celui fără de moarte n-au încetat mânia ce-I purta, ci L-au împuns în coastă cu suliţa. Acestea sunt, pe scurt, înfricoşatele patimi ale lui Hristos.

Însă cine le ascultă cu luare aminte şi cu tot sufletul, nu se aprinde de mânie, nu se sminteşte, nu se mândreşte, nu pismuieşte, nici vrăjmăşeşte pe fratele său. Nu pofteşte să fie slăvit, ci se smereşte şi se numeşte pe sine pământ şi cenuşă, doreşte să se împărtăşească de patimile lui Hristos, se nevoieşte să moară pentru Hristos, ca să dobândească slava învierii Lui. De aceea şi noi să avem îndrăznire fraţilor, într-un fel ne-am împărtăşit de patimile stăpânului: că vedeţi unde suntem, fiind izgoniţi pentru mărturisirea pravoslavnicei credinţe, iar mai înainte am fost închişi şi a curs sânge din noi din pricina multelor bătăi, şi unii din fraţi au murit cu mucenicie în Domnul. Deci în aceasta să ne lăudăm, în acest dar, al Domnului, însă pentru om fericirea nu este adevărată, fiindcă mintea oamenilor lesne se întoarce şi se preface, şi fiindcă nu ştim ce va fi până mâine, precum zice Solomon. Pentru aceea vă rog ca să staţi neclintiţi şi întăriţi în reaua pătimire pentru credinţa Evangheliei, ca şi cum am avea un duh şi un suflet şi nu vă temeţi de înfricoşările vrăjmaşilor credinţei, nici să fiţi stânjeniţi de la vreo faptă bună.

Ci mai vârtos să fiţi gata şi sârguitori la tot lucrul bun, ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu, în ascultare, în smerenie şi în răbdare, că mult se cade a suferi ca să săvârşiţi voia lui Dumnezeu şi să câştigaţi viaţa de veci. încă puţin, şi vine Domnul să odihnească şi să slăvească pe cei ce s-au ostenit şi au pătimit mult pentru numele Lui cel sfânt. Vine şi nu va zăbovi. De ce ne mâhnim pentru ispitele ce ne vin şi nu ne mâhnim mai degrabă, prin dragoste, pentru Domnul în toate zilele? Că zice Apostolul:

„De vom muri pentru numele Lui, vom vieţui în veci cu El şi de vom suferi, vom împăraţi cu El în veci, iar de ne vom lepăda de El şi El se va lepăda de noi; de ne vom face necredincioşi, El rămâne de-a pururea credincios, căci a se lepăda de Sine, nu poate”.

Să socotim, fraţilor, câtă bucurie vor avea sfinţii, când vor vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos venind din cer cu mulţime de sfinţi şi de îngeri şi-i va chema pe ei şi-i va încununa cu bucurie nespusă, ca să fie împreună cu El în veci. Şi dimpotrivă, câtă ruşine vor avea cei ce n-au ascultat Evanghelia şi cei ce au defăimat sfintele Lui porunci, căci vor fi osândiţi la chinul veşnic împreună cu diavolul.
Deci socotind acestea totdeauna şi încă şi altele multe, cât timp vieţuim aici, să curăţim sufletul nostru şi să-l luminăm cu lacrimile pocăinţii de toată întinăciunea trupului şi a sufletului, făcând sfinţenie în frica lui Dumnezeu, punând silinţă şi la alte fapte bune, urând toată fapta rea şi săvârşind tot lucrul bun.

Să avem între noi dragoste frăţească, unul pe altul cinstind. La săvârşirea pravilei noastre să fim cu osârdie şi după cum grăieşte Apostolul, să petrecem cu râvna Duhului aprinşi fiind, Domnului slujind, cu nădejdea bucurându-ne, scârba suferind, cu rugăciunea îndeletnicindu-ne, ca în această bună alcătuire şi viaţă bine plăcută, să prăznuim şi Paștile de aici şi să ne învrednicim şi bunătăţilor veşnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

din Cuvântări duhovnicești – Sf. Teodor Studitul

Related image

Cuvânt din partea Sfântului Nicolae Velimirovici către minerul Radosava: Despre trădătorul Iuda!

Tu întrebi: „Oare îi va fi iertat lui Iuda păcatul trădării Domnului și învățătorului Său Iisus Hristos?”

Nu știu din ce motiv te interesează acest lucru. Pentru noi cea mai mare grijă n-o constituie să nu-L trădăm pe Hristos cu fărădelegile noastre? Și mai mult de atât, nu trebuie să ne îngrijim cum să ne mântuim sufletele noastre? Pentru că, vezi tu, ceasul vieții noastre măsoară repede zilele și orele, amintindu-ne de ieșirea viitoare din această lume. Toți ne vom găsi în fața Judecătorului veșnic, care va rosti sentința Sa dreaptă pentru toate lucrurile câte le-am săvârșit în viață, în fața tuturor oamenilor din ceruri. Când oamenii merg la judecată, fiecare trebuie să se gândească la propriile sale păcate și fărădelegi și cum se va îndreptăți pe sine înaintea Judecătorului. Nimeni nu are timp și dorința să cugete la păcatele celorlalți, nici să intre în secretele minții Judecătorului care va judeca.

Cine știe modul în care Judecătorul veșnic ne va judeca pe mine și pe tine. Un lucru este sigur, că ne va judeca drept și nu nedrept, în timp ce noi am dori mai mult să nu ne judece după dreptate, ci după milă, însă în zadar! Acela a făgăduit să judece după dreptate, și de aceea ne cuprinde frica și cutremurul. De aceea nu doresc nici pentru tine, nici pentru mine, nici pentru nimeni din această lume, să se găsească în acel loc în care se află Iuda Iscarioteanul. Aceasta pentru că Iuda este trădătorul, și al lui Dumnezeu, și al oamenilor, și al lui însuși ca om. L-a trădat pe Hristos, pe Apostoli și pe sine însuși iudeilor, și pe sine însuși în fața diavolilor. Pentru că este scris: „atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27).

Este greu să măsoare cineva toată mărimea răului pe care l-a făcut Iuda. A fost necredincios și nesătul, fur și iubitor de arginți, egoist și trădător și, în final, un disperat și un ucigaș. Fiul lui Dumnezeu de multe ori l-a înștiințat să lase calea cea rea, dar el a rămas nepocăit. Mântuitorul Iisus Hristos a arătat față de el aceeași grijă și iubire ca și față de ceilalți ucenici, dar el a răspuns la iubire cu ură. Fiul lui Dumnezeu a îngenunchiat și i-a spălat picioarele cu puțin înainte de trădare, și cu mâna Lui i-a oferit o bucată de pâine înmuiată în sare. Cu pâine și sare noi îi primim pe invitații de rang înalt. Mântuitorul nostru, blând și smerit, a vrut să înalțe demnitatea lui Iuda, și de aceea i-a oferit pâine și sare. L-a dăruit cu pâine și sare, chiar înainte de trădare.

Iuda a luat mâna lui cu pâinea și sarea din mâna Fiului lui Dumnezeu, le-a primit cu mâna, dar le-a respins cu inima, disprețuindu-le. Omul muritor a respins iubirea lui Dumnezeu Cel nemuritor. De aceea Dumnezeu l-a respins deplin și, „după ce a luat pâine, atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27). Din acel moment, omul și ucenicul de dinaintea lui Iisus Hristos a fost șters din catastiful oamenilor și trecut în rândul cetelor duhurilor din iad. Tu acum îl ispitești pe Dumnezeu și întrebi dacă El dorește să ierte și să mântuiască duhurile din iad. încerci milostivirea lui Dumnezeu, așa cum au făcut evreii, încercându-i puterea pe Golgota și zicând: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Pentru ispita lor, evreii au primit plată pe măsură în lumea aceasta. Deci, păzește-te și tu, ca să nu primești răsplata celor de aceeași cugetare cu Iuda!

Nu este adevărat că Iuda a fost predestinat de Dumnezeu să devină trădător, așa cum zici tu! Dacă ar fi fost așa, atunci Fiul lui Dumnezeu s-ar fi ostenit să-l facă să se îndepărteze de la fapta lui cea rea? Din ce pricină, înainte de toate, l-a luat ca ucenic și l-a ținut lângă el timp de trei ani? De ce S-a smerit în fața lui și i-a spălat picioarele? De ce cu aceleași mâini sfinte i-a dăruit pâine și sare? Citind înlăuntrul sufletului lui Iuda intențiile lui rele, Domnul a făcut tot ce se putea ca să-l scape de pierzarea veșnică. Și dacă a spus că smintelile trebuie să vină, a mai spus, de asemenea, și acestea, ca o preînștiințare severă: „Vai de omul prin care intră sminteala!” (Matei 18, 7). Ispititorul este însuși satana, care trebuie să-și împlinească lucrarea lui. De aceea este nevoie să vină smintelile (Matei 18, 7), prin el și de la el. Vai de omul care se va lăsa în mâinile satanei, și va deveni instrumentul lui! Vai de cel care, împotrivindu-se iubirii lui Dumnezeu, va arăta iubirea lui potrivnicului lui Dumnezeu! Să te rogi lui Dumnezeu să te păzească de ispititorul pe care l-a ispitit pe Iuda și pe iudei, și să nu devii niciodată slujitor și instrument al ispitirii lui.

6 Ianuarie – Botezul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos

Pe 6 ianuarie praznuim Botezul Domnului, cunoscut in popor sub denumirea de Boboteaza. Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de „Epifanie” sau „Teofanie”, termeni care provin din limba greaca si inseamna „aratare”, „descoperire”. De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!” (Matei 3, 17).  In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat”.

Imagini pentru botezul domnului

Boboteaza – scurt istoric

Sarbatoarea Bobotezei este amintita din secolul al II lea, la Sfantul Clement Alexandrinul. Mentionam ca in primele secole, Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului, pe 6 ianuarie. Incepand cu secolul al IV lea, cele doua sarbatori au fost despartite: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului si 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Boboteaza, ziua in care Hristos S-a descoperit lumii

Afara de cele graite de Iisus la varsta de 12 ani in templu, Hristos nu a savarsit nicio minune si nu a rostit niciun cuvant retinut de evanghelisti. Incepand cu Botezul Sau, Hristos iese din umbra si incepe sa propovaduiasca. A primit botezul la 30 de ani, varsta maturitatii la evrei.

Iisus a venit la Ioan si i-a cerut sa-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curatire de pacate, caci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinti creatia. Ca Mantuitorul nu a venit sa primeasca iertare de pacate de la Ioan, reiese si din faptul ca botezul lui Ioan il ajuta pe om sa constientizeze starea pacatoasa, insa, nu oferea iertarea. De aceea se si spune ca era „spre iertarea pacatelor” (Luca 3, 3), pe care avea s-o aduca Hristos.

El primeste botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfant in creatie. Prin caderea in pacat, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum ne marturiseste Sfantul Chiril al Alexandriei. Botezul Mantuitorului reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru intreaga creatie. Prin cuvintele din rugaciunea citita la Boboteaza: „Astazi firea apelor se sfinteste…”, nu trebuie sa intelegem ca harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei peste toata apa care exista in diverse locuri, ci doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru.

In Botezul Domnului stau inceputul si temeiul Sfintei Taine a Botezului crestin

Acceptand sa Se cufunde in Iordan, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce sa curete, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curatit prin cufundarea Sa in Iordan, creatia intinata de caderea omului in pacat si a inlaturat puterea satanei. Astfel, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorat peste creatie.

In rugaciunea de sfintire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curatirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea sa devina, prin pogorarea deplina a Duhului, loc al nasterii omului nou in Hristos.

Astfel, ritualul Botezului crestin repeta aceste momente, care semnifica trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge puterea satanei si se incheie cu primirea darului Sfantului Duh.

Boboteaza – sfintirea apei

In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste Agheasma Mare.

Crestinii ortodocsi pot lua pe nemancate din Agheasma Mare in perioada 5 ianuarie – 14 ianuarie si la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosita in Ajunul Bobotezei la sfintirea casele credinciosilor si locuitorii acestora. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi: binecuvantarea si sfintirea prapurilor, sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir. – Adrian Cocosila – crestinortodox.ro

Despre Betleem – Oraşul Naşterii Domnului si Manuitorului nostru Iisus Hristos

Betleemul se află la circa 9 kilometri sud de Ierusalim. În evreieşte Bet Lehem înseamnă casa pâinii. Întreaga regiune este denumită Efrata, datorită fertilităţii solului. În Vechiul Testament, oraşul este pomenit sub denumirea de Betleemul Iudaic, întrucât mai exista un Betleem la 12 kilometri vest de Nazaret.

Betleemul devine cunoscut o dată cu naşterea lui David. Cartea lui Rut ne povesteşte istoria strămoşilor lui David. Din căsătoria lui Rut Moabita cu Booz s-a născut Obed, iar din acesta s-a născut Iesei, tatăl lui David (Rut 1, 4). Blândul David, cel mai mic dintre fiii tatălui său este ales de Domnul pentru a-i conduce pe israeliţi la victorie, odată cu uciderea lui Goliat filisteanul (I Regi 17). La moartea lui Saul, bătrânii lui Israel „au uns pe David rege peste tot Israelul” la Betleem (II Regi 5, 3).

Roboam (928-911 î.Hr.), nepotul lui David, a întărit o serie de cetăţi printre care şi Betleemul pentru a proteja latura orientală a regatului său (II Cronici 11, 6).

Betleemul apare în proorocia lui Miheia: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).

La împlinirea timpurilor, Iisus S-a născut la Betleem unde părinţii Lui veniseră pentru recensământul poruncit de Cezar Augustus (Luca 2, 1-7). Ultimul episod biblic în care apare Betleemul este uciderea pruncilor de către Irod (Matei 2, 16).

La mijlocul secolului al doilea, după a doua revoltă a evreilor, Împăratul Adrian i-a izgonit din oraş pe evrei şi a plantat deasupra peşterii din Betleem o pădure sacră închinata lui Adonis-Tamuz. În acelaşi secol primii creştini au început să populeze oraşul.

Soarta Betleemului s-a schimbat în secolul al patrulea, după proclamarea libertăţii cultului. Patriarhul Macarie al Ierusalimului a cerut împăratului restituirea locului sacru, iar Sfânta Elena a construit bazilica Naşterii Domnului, sfinţită la 31 mai 339. Acest eveniment a făcut din Betleem un important loc de pelerinaj creştin, aproape egal ca însemnătate cu Ierusalimul învecinat.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Betleemul devine un important centru al vieţii monahale după ce Fericitul Ieronim se stabileşte aici. Urmează o perioadă prosperă pentru Betleem, se înalță noi biserici, zidurile oraşului sunt fortificate şi se construiesc două tunuri de apărare.

În anul 614, în timpul invaziei persane, din respect pentru străbunii lor – magii, soldaţii lui Cosroe au lăsat intactă Biserica Naşterii. În anul 637, Califul Omar ibn al-Khattab a vizitat şi el Betleemul şi a garantat faptul ca musulmanii se vor ruga în biserică doar ca persoane individuale, fără adunări şi fără muezin.

Sub cruciaţi, între anii 1096-1099, Biserica Naşterii şi Sfânta Peşteră au fost luate de latini şi restaurate.

În 1263, mamelucii conduşi de sultanul Rukn ed-Din Beibars au distrus zidurile şi cele două turnuri de apărare ale oraşului. Biserica a rămas neatinsă, însă creştinii au fost alungaţi din Betleem. Din anul 1515, Palestina a intrat sub dominaţia Imperiului Otoman.

Secolul XX a marcat crearea statului Israel, iar Betleemul mai întâi intră sub mandat britanic în anul 1922, iar apoi din 1948 până în 1967 aparţine Iordaniei, apoi Israelul cucereşte puterea. Din 1995, Betleemul aparţine Autorităţilor Palestiniene. – doxologia.ro

Icoana Mantuitorului de la Celic Dere care se curăţă singură

Icoana Mântuitorului a fost adusă la Celic Dere de un soldat rus pe vremea războiului ruso-turc din anii 1806 – 1812. Era neagră complet, nu se distingea nimic pe suprafaţa ei. După zeci de ani s-a curățat de la sine dezvelind chipul lui Iisus Hristos.

Icoana Mantuitorului Care Se Curata Singura

„Nu se ştie din ce cauză, dar icoana era neagră complet. Acel soldat i-a spus părintelui rus că atunci când va vrea Dumnezeu, icoana se va curăţa. Au trecut multe generaţii. Părintele a lăsat icoana la maicile din Celic împreună cu spusele soldatului, iar fiecare maică a trasmis la ucenica ei ce se va întâmpla“, explică maica Irina, ghidul sfântului lăcaş.

Ochii închiși ai lui Iisus

Cele spuse de soldat s-au adeverit, iar maicile au fost martorele tăcute ale minunii: în timp, pe suprafaţa neagră, a început să apară treptat chipul lui Isus Hristos. La despărţirea de grupul de călugări din care făcea parte şi părintele rus, ostaşul i-a atenţionat: „Prin ea se va săvârşi o mare minune“.

Nimeni nu ştie ce va urma să se petreacă. Un lucru este sigur însă: tot ceea ce a spus el, s-a adeverit. Este o icoană rară pentru că puţine sunt cele în care Mântuitorul apare cu ochii închişi. „Nu se simte când se curăţă. Nu se ştie de când datează. Că se va curăţa, se ştie de la acel soldat. Dar când se va termina, nimeni nu ştie. Semnul că cele spuse de soldat sunt reale este că din nimic a apărut chipul Mântuitorului. Se mai spune că la sfârşit, când va fi curăţată complet, i se vor deschide ochii“, mai spune maica Irina.

Icoana-care-se-curata-singura

Acum, icoana s-a curăţat mai bine de jumătate, de la dreapta spre sânga, chipul lui Iisus fiind luminat până la pometul stâng. Citiţi mai multe în Adevărul de Seară de astăzi!

Sursa: adevarul.ro/locale/constanta