Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt

Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.

Am citit multe luări de poziţie referitoare la încercarea filistină a celor ce au declarat război lui Dumnezeu în propria viaţă, iar acum caută cu orice preţ să extindă această luptă în întreaga societate românească, de a-L izgoni pe Domnul din educaţia şcolarilor. Nu am crezut niciodată că simpla frustrare a unor români care vieţuiesc în bejenie faţă de valorile spirituale ale neamului lor ar fi capabilă să stârnească atâta polemici. Bag seamă că unii au mocnit revolta împotriva educaţiei religioase mai de demult, iar acum, că tot s-a ivit prilejul, au început a arunca cu tot felul de mizerii în acest drept, obţinut prin lupta şi jertfa atâtor români, în decembrie 1989.

Trecusem în acel an în clasa a VIII-a, dar până atunci nu am trăit bucuria să am în orar şi o oră de religie. Acasă a fost şcoala mea religioasă. Mama, tata, bunicile m-au învăţat cum se trăieşte Ortodoxia. Recunosc, uneori puneam întrebări legate de Dumnezeu, de Biserică, fără să primesc răspunsuri mulţumitoare, pentru că părinţii, la vremea şcolăritului, nu s-au bucurat de ora de religie în programa şcolară, iar bătrânele nu învăţaseră carte de fel. Cu toate acestea, mi-au inspirat dragostea pentru Biserică, pentru valorile sfintei noastre Ortodoxii. De aceea, mergeam adesea în locaşul de cult, aflat chiar lângă şcoală, uneori chiar sărind gardul, furişându-mă la o dumnezeiască liturghie, dacă în cursul săptămânii era o sărbătoare mare. Slavă Domnului că am avut o învăţătoare şi o parte din profesori credincioşi, deşi regimul le impunea manifestări atee. Îmi amintesc câtă bucurie m-a cuprins când, într-o duminică, m-am întâlnit cu învăţătoarea mea la biserică. Se închina atât de frumos, deşi vă închipuiţi că nu putea face aceasta niciodată de faţă cu noi, în condiţiile anilor’ 82, când propaganda ateo-comunistă se înălţase pe „culmile gloriei”.

Pe atunci, nu înţelegeam de ce bunul meu dascăl nu ne vorbea la ore şi despre Dumnezeu. Abia mai târziu am înţeles cât de greu i-a fost să-şi ascundă credinţa. În timpul gimnaziului, mi-am pus în carnetul de note o iconiţă, după cum văzusem una la tata în portmoneu. Cerându-mi carnetul într-una din zile ca să-mi treacă o notă, profesoara a observat-o. M-a ridicat în picioare, dojenindu-mă aspru pentru cutezanţa mea. Am stat supărat toată ziua. Nu izbuteam să accept că dumneaei – de altminteri, un pedagog remarcabil – nu credea în Cerescul Părinte. Vă mărturisesc că Domnul mi-a oferit o bucurie nespusă legată de mărturisirea credinţei acestui cadru didactic. Cutremurul de la sfârşitul lui mai 1990 ne-a surprins în şcoală. Profesoara, deşi în urmă cu un an manifesta un „vizibil” indiferentism religios, acum, cuprinsă de spaimă, se ruga, făcându-şi cruce. Ne spunea că, la Iaşi, copilul dânsei era singur, iar apartamentul se afla undeva pe la etajul şase. A doua zi ne-a împărtăşit bucuria de a fi găsit totul în ordine acasă, iar copilul întreg, sănătos.

Plecând la liceu, am menţinut legătura cu şcoala din sat. Mă cuprinsese un soi de invidie că acum colegii mei mai mici aveau bucuria de a sta de vorbă în mediul şcolar cu preotul din sat, că puteau participa nestingheriţi la slujbe. Ba încă-i văzusem pe elevii din primele clase mergând cu doamna învăţătoare la biserică, în Postul Mare, pentru a se spovedi şi împărtăşi.

Gândindu-mă la ce se întâmplă astăzi, la cei care se arată atât de deranjaţi de prezenţa educaţiei religioase în şcoli, cuget la faptul că, de-a lungul istoriei bimilenare a poporului român, nici măcar în vremuri de mare restrişte nu am îndrăznit să-L izgonim pe Dumnezeu din preocupările şi planurile noastre. Acum de ce-am face-o?  Nu este aceasta o încercare  disperată de a despărţi destinul neamului românesc de Cer?

S-au scris multe despre rolul educaţiei religioase, despre prezenţa preotului în şcoli, despre echilibrul adus în viaţa tinerilor de astăzi de către ora de religie. Nu aş vrea să repet astfel de lucruri. Este atât de evidentă importanţa educaţiei religioase la vârsta şcolară, încât numai cei orbiţi de orgolii, aflaţi ei înşişi într-o degringoladă spirituală, ba chiar morală, nu pot sau nu vor s-o înţeleagă.

Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.

Peste toate, vă îndemn să priviţi în ţările occidentale care L-au izgonit pe Dumnezeu din viaţa lor: or fi ele mai prospere economic, dar, din punct de vedere spiritual, trăiesc o moarte evidentă. Și atunci ne amintim de spusele Mântuitorului Hristos: „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”. De aceea ora de religie în şcoli nu reprezintă o dorinţă utopică a Bisericii, ci o necesitate, nu doar de ordin religios, ci şi social, etic şi chiar istoric. Dacă manifestăm indiferenţă faţă de modul cum cresc duhovniceşte vlăstarele acestei naţii, vom constata că, peste câteva generaţii, se va vorbi despre credinţă la timpul trecut, despre un popor ateu.

Multe persoane publice, artişti ori profesori de renume s-au angajat în sfânta misiune de a arăta poporului necesitatea orei de educaţie religioasă în şcoli. Slavă Domnului că există încă astfel de laici, care înţeleg rostul şi rolul credinţei în viaţa omului, dar şi în existenţa unui popor! Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: ce-ar fi spus oare Eminescu, dacă ar fi fost contemporan cu noi, legat de această problemă? Dar Creangă, care atât de mult s-a trudit să treacă prin şcolile vremii pentru a ajunge sacerdot? M-am întrebat deja acelaşi lucru, căutând un răspuns în ceea ce ne-au lăsat ei ca moştenire, în cugetările lor. Bunăoară, Eminescu, „omul deplin al culturii române”, a recunoscut rolul primordial al Bisericii Ortodoxe în formarea noastră nu doar spirituală, ci şi culturală: „Biserica ortodoxă este păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

Ion Creangă, după nefericitul conflict cu autorităţile eclesiastice de la Iaşi, în urma căruia a fost caterisit, nu şi-a pierdut credinţa, nici nu a renegat importanţa primordială a educaţiei religioase. Iată cum îi îndemna pe preoţii de la sate prin intermediul unui articol emoţionant, scris după anul 1872, deci după depunerea sa din rândul clericilor: „preotul să se concentreze şi asupra şcolii; să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă, să-i înveţe a păstra dragoste şi supunere către toţi oamenii. Copii, la reîntoarcerea acasă, vor spune părinţilor, ce frumos le-a vorbit părintele. Copii la şcoală trebuie să înveţe a ceti, a scrie şi a se ruga lui Dumnezeu. De aceea, părinţilor, nu întârziaţi a-i da la învăţătură, căci prin învăţătură ei se vor face şi mai buni la inimă şi mai luminaţi la minte”. doxologia.ro

Ceea ce urmaresc aceste satane care ataca constant Biserica Ortodoxa si promovarea ortodoxiei in scoli, sunt doar cozile de topor ale lumii, adica cei decazuti din Sfanta Biserica Ortodoxa, cei care au urmat caile apusului si care acum vor sa introduca aceasta decadere spirituala in care se afla vestul si in tarile ortodoxe, singurele stanci ramase in calea vrajmasului care incerca din rasputeri sa acapreze intrega lume.

Cititi cu atentie articolul de mai jos:

Binecuvantarea de a te naste si de a trai intr-o tara ortodoxa

Iar legat de ora de religie, alte subiecte interesante puteti urmari in postarile urmatoare:

Documentar Crestin Ortodox. Cuviosul Paisie Aghioritul – Panaguda

Un nou episod tradus din documentarul rusesc despre Viața Cuviosului Paisie Aghioritul (partea a V-a): Cuviosul Paisie Aghioritul. Panaguda

Pentru traducere apasati va rog pe CC.

Multumesc fratelui evtodiev pentru semnalare.

Alte filme ortodoxe deosebite, puteti urmari la categoria: Filme Ortodoxe

Iar alte subiecte intersante, cat si cateva carti recomandate despre Parinte puteti gasi la categoria: Sfantul Parinte Paisie Aghioritul

Video. De ce isi doreste SUA razboiul cu Rusia?

Poate asa pe imagini spuse de altii o sa intelegeti mai bine ca nu vorbesc in vant, cand va tot spun ca SUA este innebunita sa inceapa razboiul datorita situatiei economice dezastruase in care se afla si din care nu mai exista loc de intoarcere, decat printr-un reset financiar provocat in urma acestui mult dorit razboi cu Rusia.

Urmariti va rog si: Pregatirile de razboi continua. Motivul pentru care acordul de la Minsk este doar o cacealma si nu poate dura prea mult

Iar ca sa intelegeti si mai clar, care este situatia economica actuala a SUA si dezastrul spre care se indreapta, urmariti va rog:

Iar despre faptul ca CIA este unelata prin care mai marii lumii vor sa provoace razboiul mondial, puteti afla totul din articolul: Important jurnalist german: CIA MEDIA face presiuni pentru un RĂZBOI MONDIAL

Arhimandrit Sofian Boghiu despre masonerie si vremurile de pe urma

Parintele Sofian Boghiu

Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci.

Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre. Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni.

Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune. Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!” Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

– “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

– Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

– După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

– Nu! Nu mi se par exagerate! Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă. Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil. S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva. Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

– Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“ – ganduridinierusalim.com

Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002.

Pentru o mai buna intelegere a celor descrise mai sus, urmariti va rog cu atentie categoriile: Vremurile din urma si Masonerie

4 Martie Sfintii zilei de astazi. Viata sfântului preacuviosului părintelui nostru Gherasim, cel de la Iordan.

În această lună, ziua a patra, pomenirea sfântului preacuviosului părintelui nostru Gherasim, cel de la Iordan.

Gherasim de la IordanDeprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Pavel şi Iuliana, sora lui.

Aceştia au trăit pe vremea împăratului Aurelian, în Ptolemaida. Erau fraţi de acelaşi sânge; se trăgeau dintr-un neam ales şi fuseseră crescuţi în chip deosebit de frumos, mai mult cu evlavia, decât cu laptele. Pavel citise cu multă grijă Scripturile cele de Dumnezeu insuflate şi cugetând adânc la înţelesul lor, încă de pe când era tânăr astupa gurile ereticilor cu foarte multă uşurinţă şi era un propovăduitor plin de zel al iconomiei Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la noi. Când împăratul a venit odată în cetatea aceea, Pavel, văzându-l, a îmbărbătat pe sora lui să aibă curaj şi să fie plină de îndrăzneală, de vreme ce o mare ispită se va abate asupra cetăţii lor. Iar el s-a întrarmat cu semnul Crucii. După ce s-a însemnat cu semnul Crucii, neîndoindu-se că este întărit, s-a înfăţişat la împărat şi a dat pe faţă deşertăciunea închinării la idoli. Pentru aceasta a fost prins şi fiind spânzurat a fost strujit cu gheare de fier. Dar sora lui văzându-l aşa, a început să strige împotriva tiranului, că fratele ei este chinuit pe nedrept. Dar, fiind prinsă şi ea, a fost spânzurată şi strujită la fel ca fratele ei; dar sfinţii care din toate aceste chinuri rămăseseră nevătămaţi au fost puşi în lanţuri de fier şi aruncaţi în închisoare. Îngerul Domnului arătându-li-se în închisoare, au fost sloboziţi din lanţuri şi fiind hrăniţi îndeajuns de înger, au adus mulţumiri lui Hristos. Şi, fiind aduşi din nou înaintea împăratului şi nevoind să jertfească idolilor, au fost supuşi la nenumărate chinuri, iar după aceea li s-au tăiat capetele. În felul acesta s-au mutat către Domnul, primind cununa muceniciei sfântul Pavel şi sora lui sfânta Iuliana.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici: Codrat, Acaciu şi Stratonic, cei ce au fost mai înainte chinuitori ai sfinţilor mucenici Pavel şi Iuliana şi care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Grigore episcopul Asului din Anatolia, care a trăit la anul 1150 şi care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie04.htm

Video. Mars pentru sustinerea orei de religie (Suceava, martie 2015)

Urmariti va rog si:

Marturie despre Sfantul Parinte Arsenie Boca: În fiecare noapte, la orele 12.00, se deschideau singure ușile închisorii

inchisoare

Eu am avut un unchi, care in `48 era ofiter de Securitate la Brasov. Eram tanar si mergeam la Brasov unde mai ramaneam la el cate o saptamana, ca asa mai vedeam si eu lumea. Mergeam seara cu el prin oras, pe unde avea el treburi, ma mai lua si la serviciu si asa am aflat ceea ce va povestesc in continuare.

Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In `44, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.

Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau. – ganduridinierusalim.com

Sursa: Mărturia lui Baglazan Dumitru din Porumbacu de Sus – Sfântul părinte Arsenie Boca, pag. 45-46

Alte lucruri minunate despre Sfantul Parinte, puteti gasi la categoria: Sfantul Arsenie Boca

Video. Crimele politistilor americani continua. Un OM AL STRAZII din Los Angeles a fost impuscat mortal de catre un POLITIST de la LAPD

R.I.P. Cameron "Africa" Via Claudia Perez

O camera de securitate apartinand celor de la Union Rescue Mission a filmat evenimentele care au dus la împușcarea fatală a unui om fără adăpost de catre LAPD(Politia din Los Angeles) Duminică pe strada Skid Row.

Membrii comunității s-au intalnit astazi 3 Martie la sediul Union Rescue Mission, pe strada San Pedro la interesectia strazilor 5 și 6 la ora 8:00 pentru a marsalui in semn de protest, pana la sediul central al LAPD.

Image via Lissa Bissa

Rapoartele KTLA5: Ofițerii au fost trimisi către zona de Est, la intersectia dintre starzile Sase si Strada South San Pedro. aproximativ pe la ora 11:36, după un raport al unei altercații între doi oameni, a declarat ofițerul Jack Richter, purtatorul de cuvant al Departamentului de Poliție din Los Angeles.

După ce ofițerii au ajuns la locul faptei,  a urmat o luptă, timp în care poliția a bruscat un om, a declarat purtatorul de cuvant. Bărbatul a fost apoi împușcat de poliție, si a fost declarat mort la locul faptei. – mai multe pe – revolution-news.com

Urmariti va rog mai jos cu mare atentie si alte evenimente tragice care arata de ce sunt in stare acesti criminali care ar trebui sa aibe rolul de a proteja cetatenii:

3 Martie Sfintii zilei de astazi. Pomenirea sfinţilor Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc

În această lună, în ziua a treia, pomenirea sfinţilor Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc.

Sfinţii Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc au fost martirizaţi în oraşul Pontine Amasea (Asia Mică) în anul 308.

Fraţii după sânge Eutropiu şi Cleonic, erau camarazi cu Vasilisc, nepotul Marelui Mucenic Teodor Tiron (prăznuit în 17 februarie). După moartea martirică a Sf. Teodor, ei au ajuns în închisoare, unde, prin predicile lor au întors mulţi prizonieri păgâni la credinţa creştină.

Când l-a torturat pe Sf. Teodor, Publius a pierit ruşinos, lovit de mânia divină. Asclepiodot a fost ales ca următorul conducător al oraşului Amaseea şi s-a dovedit a fi mai crud decât predecesorul său. Ştiind că prietenii Sf. Teodor Tiron se aflau în închisoare, a cerut să fie aduşi în faţa lui. Sfinţii Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc şi-au mărturisit cu tărie credinţa în faţa noului ighemon. Pentru aceasta au fost crunt bătuţi, până li s-a învineţit tot corpul. 

În timpul suferinţelor, Sf. Eutropiu se ruga cu glas tare la Dumnezeu, „Ajută-ne, Doamne să putem îndura aceste răni pentru cununa muceniciei, aşa cum L-ai ajutat pe slujitorul Tău, Teodor.” Ca răspuns, Însuşi Domnul li s-a înfăţişat mucenicilor împreună cu îngerii Săi şi cu Sf. Teodor Tiron, spunându-le: „Priviţi, a venit Mântuitorul să vă ajute, ca să aveţi viaţă veşnică.”

Soldaţii împreună cu alţi martori ai viziunii au fost învredniciţi să vadă şi ei pe Mântuitorul. Aceştia l-au sfătuit pe Asclepiodot să oprească torturile. Văzând că oamenii sunt gata să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu, ighemonul a ordonat ca mucenicii să fie duşi în închisoare, după care l-a invitat pe Sf. Eutropiu la cină, cerându-i să se închine idolilor dar să rămână creştin în suflet, lucru pe care sfântul l-a refuzat.

În ziua următoare, mucenicii au fost duşi la un templu păgân şi puşi să se închine idolilor. Eutropiu s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, fii cu noi şi alungă mânia păgânilor. Primeşte în acest loc sacrificiul nesângeros al creştinilor, în numele Tău, adevăratul Dumnezeu.” Nu bine a terminat rugăciunea şi s-a pornit un cutremur care a năruit pereţii templului şi statuia zeiţei Artemis a fost făcută bucăţi. Toţi au fugit din templu de frică să nu fie prinşi sub dărâmături. În rumoarea cutremurului s-a auzit o voce de sus: „Rugăciunea ta a fost ascultată şi în acest loc se va înălţa un lăcaş de rugăciune al creştinilor.” După cutremur, ighemonul Asclepiodot şi-a revenit greu din şoc şi a dat ordin să se bată stâlpi în pământ, mucenicii să fie legaţi şi să li se toarne pe corp smoală fierbinte. Sfinţii au început să se roage lui Dumnezeu şi Eutropiu striga către păgâni: „Fie ca Domnul să întoarcă faptele voastre împotriva voastră!

Smoala a început să curgă pe lângă corpul sfinţilor ca apa, arzând corpurile torţionarilor. Martorii văzând acestea, au fugit îngroziţi dar ighemonul în răutatea sa a poruncit să rănească corpurile sfinţilor cu gheare de fier şi să presare rănile cu un amestec de muştar, sare şi oţet, chinuri pe care sfinţii le-au îndurat cu deosebită tărie.

În noaptea dinaintea execuţiei lor, sfinţii au petrecut în rugăciune iar Domnul le-a apărut din nou şi i-a îmbărbătat. În dimineaţa de 3 martie, Sf. Eutropiu şi Cleonic au fost crucificaţi dar Vasilisc a fost lăsat în închisoare. 

Sf. Vasilisc a fost executat în 22 mai în oraşul Komana. Mucenicului i s-a tăiat capul şi i-au aruncat corpul în râu dar creştinii au găsit moaştele şi le-au îngropat într-un câmp arat. Mai târziu s-a construit la Komana o biserică cu hramul Sf. Vasilisc.

Vezi ziua de 22 mai pentru detalii despre viaţa Sf. Mucenic Vasilisc.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Teodoret, care a fost preot în Antiohia.

Sfântul sfinţitul mucenic Teodoret, preotul din Antiohia, a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul. Unchiul acestui împărat cu numele tot Iulian, fusese mai întâi creştin şi ajunsese chiar anagnost al Bisericii din Antiohia. Înduplecat de nepotul său, care se găsea pe tronul împărăţiei, s-a lepădat de credinţa în Hristos, a început să se închine idolilor şi a primit de la împărat toată bogăţia, şi sfintele odoare, pe care marele Constantin le dăruise Bisericii Antiohiei şi pe deasupra a mai fost pus şi prigonitor şi judecător al creştinilor din Antiohia. Deci, pornind prigoană împotriva creştinilor şi clerul Bisericii împrăştiindu-se a rămas în Antiohia numai sfântul Teodoret singur cu credincioşii de acolo, propovăduind cu îndrăzneală şi mărturisind credinţa în Hristos. Din porunca lui Iulian a fost însă prins şi adus înaintea judecăţii, după ce mai întâi a fost ţinut câtva vreme în închisoare. La judecată, sfântul Teodoret a fost supus la multe şi îngrozitoare chinuri, încât chiar cei care-l chinuiseră au încetat a mai da ascultare poruncilor de chinuire. De aceea tiranul, înfuriindu-se, a poruncit ca aceştia să fie aruncaţi în adâncul râului Oronte, iar pe când erau duşi la moarte, sfântul le zicea: duceţi-vă, fiii mei, pe calea cea fericită, în pace, căci voi veni şi eu, urmându-vă vouă şi mă voi bucura cu voi de bucuria cea veşnică întru împărăţia cerurilor. Astfel au primit aceştia sfârşitul lor mucenicesc. Iar sfântul Teodoret, fiindcă Iulian Tiranul se năpustise asupra lui şi-l silea să aducă jertfă idolilor, a proorocit sfârşitul cu care aveau să moară şi Iulian împăratul şi unchiul lui, Iulian prigonitorul. Atunci tiranul a poruncit îndată să i se taie capul. Şi în vreme ce-l duceau spre tăiere, sfântul se ruga plin de veselie sufletească, iar tăindu-i-se capul, s-a mutat către Domnul. Sfintele lui oseminte au fost îngropate, cu multă evlavie de nişte creştini, care au pus la inimă cuvintele sfântului şi care au văzut, după câtva vreme, că cei doi Iuliani, atât răucredinciosul unchi, cât şi preaînrăutăţitul nepot, şi-au primit sfârşitul după cum spusese sfântul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Zenon şi Zoil, care în pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei Piamun fecioara, care în pace s-a săvârşit.

Fecioara Piamun a trăit în sfinţenie nu departe de Alexandria, în casa mamei sale, ca şi în pustnicie. Mânca doar la sfârşitul zilei iar după rugăciune torcea fuiorul de in.

Sfânta  Piamun a dobândit darul clarviziunii. Oamenii unui sat foarte populat, orbiţi de lăcomie, au hotărât să distrugă sătucul sfintei fecioarei ca să devieze apele Nilului către pământurile lor, atunci când se revărsau.  Sf. Piamun a ştiut de intenţia lor şi le-a spus şi bătrânilor satului despre ce aveau aceia de gând să facă. Bătrânii miraţi au căzut în genunchi în faţa sfintei, implorând-o să se ducă la acei oameni şi să-i convingă să renunţe la planul lor. Dar monahia nu s-a dus să-i întâlnească pentru că a evitat contactul cu oamenii, în schimb a stat toată noaptea la rugăciune şi, în dimineaţa următoare, când oamenii acelui sat s-au pornit înarmaţi spre distrugerea locaşului sfintei fecioare, aceştia au încremenit pe drum, nemaiputându-se mişca. 

Atunci Dumnezeu le-a descoperit necredincioşilor că rugăciunile Sfintei Piamun i-a oprit din drumul lor. Oamenii şi-au revenit şi s-au căit pentru păcatul lor, trimiţând sol de pace în satul sfintei, cu mesajul „Mulţumim lui Dumnezeu că prin rugăciunile Sfintei Piamun ne-a izbăvit pe noi.”

Sfânta Piamun s-a înălţat în pace la Domnul în anul 337.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie03.htm

O foarte scurta istorioara despre profetia unui monah in legatura cu vremurile de dupa Decembrie 1989

Parintele Paisie Aghioritul

Imediat după Crăciunul însângerat din decembrie 1989, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: ţara-i liberă, comunismul a căzut!

Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: „Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul”. Sfinţii sunt înainte-văzători. – ganduridinierusalim.com

Studiati va rog cu atentie si celelalte progetii de la categoria: Profetii