5 Martie Sfintii zilei de astazi. Pomenirea preacuviosului părintelui Marcu monahul („Ascetul”), făcătorul de minuni si a Sfântul Nou Mucenic Ioan

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Conon, cel din Isauria.

Sfântul Conon a trăit pe vremea sfinţilor apostoli. Era fiul lui Nestor şi al Nadei, dintr-un sat numit Vidani. Părinţii săi, la vremea cuvenită l-au căsătorit, dar el a dorit să trăiască cu femeia lui în feciorie. Se zice că însuşi arhanghelul Mihail l-a învăţat credinţa în Hristos, l-a botezat în numele de viaţă făcătoarei Treimi, l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi i-a dat puterea de a săvârşi lucruri minunate. Drept aceea el a plecat şi pe femeia lui Ana (căci aşa se numea aceasta), să fie de un gând cu dânsul şi să trăiască laolaltă în feciorie şi a botezat şi pe părinţii lui, după ce i-a adus mai întâi la credinţa lui Hristos. Apoi, a înduplecat pe tatăl său Nestor să sufere mucenicia pentru Hristos. Pe închinătorii la idoli care voiau să aducă jertfă unui demon întunecat şi necurat ce se găsea într-o peşteră, i-a făcut să cunoască pe Dumnezeul tuturor.

Sfârşitul său mucenicesc a fost astfel: când ighemonul Magnus a venit în ţinutul acela, aducând cu sine poruncile împărăteşti, sfântul a fost prins şi adus înaintea lui, şi a fost bătut cumplit. Când mulţimea a auzit despre aceasta a alergat ca să scoată pe sfânt din mâinile ighemonului şi să-l pedepsească pe acesta pentru fapta făcută. Ighemonul aflând aceasta, a fugit; iar mulţimea dezlegând pe sfânt şi ştergându-i rănile de sânge, l-a adus la casa lui, unde a mai trăit doi ani, după care s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Conon, grădinarul.

Acest sfânt era din Nazaretul Galileii şi a trăit pe vremea împăratului Decius. Deci, plecând de acolo, a venit în cetatea Pamfiliei, care se chema Mandron şi aici, făcându-şi o grădină în locul ce se zice Carmela, îngrijea de ea, scoţându-şi hrana de care avea nevoie. Şi era atât de cinstit şi de curat cu inima, încât atunci când au venit cei ce căutau să-l prindă, găsindu-l pe câmp şi îndreptându-şi cuvântul către el, li s-a închinat lor din tot sufletul. Când aceştia i-au arătat pricina pentru care au venit la el, cum că ighemonul Publius îl cheamă, el le-a răspuns: dar ce nevoie are el de mine, că eu sunt şi creştin? Să cheme la el pe cei ce sunt de un cuget şi de o credinţă cu el. După ce a fost legat şi a fost adus înaintea ighemonului şi neîmplinind porunca acestuia de a aduce jertfă idolilor, i s-a bătut cuie de fier în picioare şi a fost silit să meargă aşa înaintea unui car. Atunci el, ieşind şi căzând în genunchi şi rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui Marcu monahul („Ascetul”), făcătorul de minuni.

Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, şi cercetării Sfintelor Scripturi şi a ajuns la desăvârşirea cea mai înaltă în sihăstrie şi în virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învăţătură şi de folos; şi lucrarea minunilor i-a fost încredinţată de Mântuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte şi se cerceta pe sine însuşi, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb şi într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea şi să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi şi rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulţumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv faţă de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era faţă de oameni, cărora însăşi părtăşia firii le cere să fie plini de îndurare?

Atât de mare era curăţia sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtăşească, era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ţinând linguriţa, când sfântul se împărtăşea. Sfântul se depărtase de toate grijile şi zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; şi petrecând întru sihăstrie şaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă şi avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Resurse:

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evloghiu din Palestina.

Sf. Mucenic Evloghiu era din Palestina. După moartea părinţilor săi păgâni, el şi-a dat toată moştenirea săracilor, devenind un pelerin prin Palestina şi convertind păgânii la credinţa creştină. În timpul unei persecuţii el a fost arestat, torturat în mod groaznic şi decapitat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evlampiu.

Sf. Mucenic Evlampiu a trăit în Palestina şi i s-a tăiat capul pentru credinţa sa în Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Arhelau şi a celor împreună cu dânsul o sută cincizeci şi doi de mucenici, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ioan Bulgarul, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1784, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Sfântul Nou Mucenic Ioan s-a născut în Bulgaria în anul 1765. Musulmanii, crezând în mod fanatic că dacă vor converti cât mai mulţi creştini la credinţa lor ei vor fi salvaţi şi vor avea în viaţa de dincolo abundenţă de hrană şi desfătări cu fecioare, foloseau toate metodele, bune şi rele de a-i convinge pe creştini.

Pe când era doar un copil, Ioan îşi petrecea mult timp cu musulmanii şi, încet-încet, a renunţat la Hristos, urmând credinţa musulmană. Pe când avea şaisprezece ani, şi-a revenit din rătăcire, căindu-se amarnic pentru greşeala sa. Sf. Ioan a fugit la Muntele Athos, în Marea Lavră, unde a petrecut în pocăinţă, sub ascultarea unui părinte. El a dus o viaţă monahală strictă timp de trei ani şi totuşi, conştiinţa nu-i da pace. Astfel, cu binecuvântare de la duhovnic, el s-a decis să plece la Constantinopol şi să mărturisească public pe Hristos, chiar să-şi verse sângele pentru a spăla păcatul apostaziei de care se simţea vinovat.

Tânărul călugăr s-a îmbrăcat ca un turc, lucru care nu i se permite unui creştin să facă şi, ajungând în Constantinopol, s-a dus direct la biserica Hagia Sophia, care a fost transformată în moschee. În faţa musulmanilor şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să spună rugăciuni creştine. Cu voce tare povestea cum el s-a născut creştin dar a căzut în rătăcire şi s-a depărtat de credinţa lui Hristos. Striga mai departe cum că vrea în acel moment să se lepede de falsa credinţă musulmană şi să se întoarcă din nou la Hristos.

Auzind aceste cuvinte, turcii au înnebunit de mânie, l-au prins şi l-au torturat în felurite chipuri. „Leapădă-te de Hristos,” strigau ei, „şi întoarce-te la credinţa musulmană, altminteri vei muri.”

Sf. Ioan a răspuns: „Fără Hristos, nu există salvare.”

Agarenii  furioşi l-au târât pe sfânt în curte unde i-au tăiat capul. În acest fel, Sf. Ioan a primit coroana muceniciei în 1784, la vârsta de 19 ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie05.htm

Reclame

Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt

Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.

Am citit multe luări de poziţie referitoare la încercarea filistină a celor ce au declarat război lui Dumnezeu în propria viaţă, iar acum caută cu orice preţ să extindă această luptă în întreaga societate românească, de a-L izgoni pe Domnul din educaţia şcolarilor. Nu am crezut niciodată că simpla frustrare a unor români care vieţuiesc în bejenie faţă de valorile spirituale ale neamului lor ar fi capabilă să stârnească atâta polemici. Bag seamă că unii au mocnit revolta împotriva educaţiei religioase mai de demult, iar acum, că tot s-a ivit prilejul, au început a arunca cu tot felul de mizerii în acest drept, obţinut prin lupta şi jertfa atâtor români, în decembrie 1989.

Trecusem în acel an în clasa a VIII-a, dar până atunci nu am trăit bucuria să am în orar şi o oră de religie. Acasă a fost şcoala mea religioasă. Mama, tata, bunicile m-au învăţat cum se trăieşte Ortodoxia. Recunosc, uneori puneam întrebări legate de Dumnezeu, de Biserică, fără să primesc răspunsuri mulţumitoare, pentru că părinţii, la vremea şcolăritului, nu s-au bucurat de ora de religie în programa şcolară, iar bătrânele nu învăţaseră carte de fel. Cu toate acestea, mi-au inspirat dragostea pentru Biserică, pentru valorile sfintei noastre Ortodoxii. De aceea, mergeam adesea în locaşul de cult, aflat chiar lângă şcoală, uneori chiar sărind gardul, furişându-mă la o dumnezeiască liturghie, dacă în cursul săptămânii era o sărbătoare mare. Slavă Domnului că am avut o învăţătoare şi o parte din profesori credincioşi, deşi regimul le impunea manifestări atee. Îmi amintesc câtă bucurie m-a cuprins când, într-o duminică, m-am întâlnit cu învăţătoarea mea la biserică. Se închina atât de frumos, deşi vă închipuiţi că nu putea face aceasta niciodată de faţă cu noi, în condiţiile anilor’ 82, când propaganda ateo-comunistă se înălţase pe „culmile gloriei”.

Pe atunci, nu înţelegeam de ce bunul meu dascăl nu ne vorbea la ore şi despre Dumnezeu. Abia mai târziu am înţeles cât de greu i-a fost să-şi ascundă credinţa. În timpul gimnaziului, mi-am pus în carnetul de note o iconiţă, după cum văzusem una la tata în portmoneu. Cerându-mi carnetul într-una din zile ca să-mi treacă o notă, profesoara a observat-o. M-a ridicat în picioare, dojenindu-mă aspru pentru cutezanţa mea. Am stat supărat toată ziua. Nu izbuteam să accept că dumneaei – de altminteri, un pedagog remarcabil – nu credea în Cerescul Părinte. Vă mărturisesc că Domnul mi-a oferit o bucurie nespusă legată de mărturisirea credinţei acestui cadru didactic. Cutremurul de la sfârşitul lui mai 1990 ne-a surprins în şcoală. Profesoara, deşi în urmă cu un an manifesta un „vizibil” indiferentism religios, acum, cuprinsă de spaimă, se ruga, făcându-şi cruce. Ne spunea că, la Iaşi, copilul dânsei era singur, iar apartamentul se afla undeva pe la etajul şase. A doua zi ne-a împărtăşit bucuria de a fi găsit totul în ordine acasă, iar copilul întreg, sănătos.

Plecând la liceu, am menţinut legătura cu şcoala din sat. Mă cuprinsese un soi de invidie că acum colegii mei mai mici aveau bucuria de a sta de vorbă în mediul şcolar cu preotul din sat, că puteau participa nestingheriţi la slujbe. Ba încă-i văzusem pe elevii din primele clase mergând cu doamna învăţătoare la biserică, în Postul Mare, pentru a se spovedi şi împărtăşi.

Gândindu-mă la ce se întâmplă astăzi, la cei care se arată atât de deranjaţi de prezenţa educaţiei religioase în şcoli, cuget la faptul că, de-a lungul istoriei bimilenare a poporului român, nici măcar în vremuri de mare restrişte nu am îndrăznit să-L izgonim pe Dumnezeu din preocupările şi planurile noastre. Acum de ce-am face-o?  Nu este aceasta o încercare  disperată de a despărţi destinul neamului românesc de Cer?

S-au scris multe despre rolul educaţiei religioase, despre prezenţa preotului în şcoli, despre echilibrul adus în viaţa tinerilor de astăzi de către ora de religie. Nu aş vrea să repet astfel de lucruri. Este atât de evidentă importanţa educaţiei religioase la vârsta şcolară, încât numai cei orbiţi de orgolii, aflaţi ei înşişi într-o degringoladă spirituală, ba chiar morală, nu pot sau nu vor s-o înţeleagă.

Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.

Peste toate, vă îndemn să priviţi în ţările occidentale care L-au izgonit pe Dumnezeu din viaţa lor: or fi ele mai prospere economic, dar, din punct de vedere spiritual, trăiesc o moarte evidentă. Și atunci ne amintim de spusele Mântuitorului Hristos: „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”. De aceea ora de religie în şcoli nu reprezintă o dorinţă utopică a Bisericii, ci o necesitate, nu doar de ordin religios, ci şi social, etic şi chiar istoric. Dacă manifestăm indiferenţă faţă de modul cum cresc duhovniceşte vlăstarele acestei naţii, vom constata că, peste câteva generaţii, se va vorbi despre credinţă la timpul trecut, despre un popor ateu.

Multe persoane publice, artişti ori profesori de renume s-au angajat în sfânta misiune de a arăta poporului necesitatea orei de educaţie religioasă în şcoli. Slavă Domnului că există încă astfel de laici, care înţeleg rostul şi rolul credinţei în viaţa omului, dar şi în existenţa unui popor! Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: ce-ar fi spus oare Eminescu, dacă ar fi fost contemporan cu noi, legat de această problemă? Dar Creangă, care atât de mult s-a trudit să treacă prin şcolile vremii pentru a ajunge sacerdot? M-am întrebat deja acelaşi lucru, căutând un răspuns în ceea ce ne-au lăsat ei ca moştenire, în cugetările lor. Bunăoară, Eminescu, „omul deplin al culturii române”, a recunoscut rolul primordial al Bisericii Ortodoxe în formarea noastră nu doar spirituală, ci şi culturală: „Biserica ortodoxă este păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

Ion Creangă, după nefericitul conflict cu autorităţile eclesiastice de la Iaşi, în urma căruia a fost caterisit, nu şi-a pierdut credinţa, nici nu a renegat importanţa primordială a educaţiei religioase. Iată cum îi îndemna pe preoţii de la sate prin intermediul unui articol emoţionant, scris după anul 1872, deci după depunerea sa din rândul clericilor: „preotul să se concentreze şi asupra şcolii; să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă, să-i înveţe a păstra dragoste şi supunere către toţi oamenii. Copii, la reîntoarcerea acasă, vor spune părinţilor, ce frumos le-a vorbit părintele. Copii la şcoală trebuie să înveţe a ceti, a scrie şi a se ruga lui Dumnezeu. De aceea, părinţilor, nu întârziaţi a-i da la învăţătură, căci prin învăţătură ei se vor face şi mai buni la inimă şi mai luminaţi la minte”. doxologia.ro

Ceea ce urmaresc aceste satane care ataca constant Biserica Ortodoxa si promovarea ortodoxiei in scoli, sunt doar cozile de topor ale lumii, adica cei decazuti din Sfanta Biserica Ortodoxa, cei care au urmat caile apusului si care acum vor sa introduca aceasta decadere spirituala in care se afla vestul si in tarile ortodoxe, singurele stanci ramase in calea vrajmasului care incerca din rasputeri sa acapreze intrega lume.

Cititi cu atentie articolul de mai jos:

Binecuvantarea de a te naste si de a trai intr-o tara ortodoxa

Iar legat de ora de religie, alte subiecte interesante puteti urmari in postarile urmatoare:

Documentar Crestin Ortodox. Cuviosul Paisie Aghioritul – Panaguda

Un nou episod tradus din documentarul rusesc despre Viața Cuviosului Paisie Aghioritul (partea a V-a): Cuviosul Paisie Aghioritul. Panaguda

Pentru traducere apasati va rog pe CC.

Multumesc fratelui evtodiev pentru semnalare.

Alte filme ortodoxe deosebite, puteti urmari la categoria: Filme Ortodoxe

Iar alte subiecte intersante, cat si cateva carti recomandate despre Parinte puteti gasi la categoria: Sfantul Parinte Paisie Aghioritul

Video. De ce isi doreste SUA razboiul cu Rusia?

Poate asa pe imagini spuse de altii o sa intelegeti mai bine ca nu vorbesc in vant, cand va tot spun ca SUA este innebunita sa inceapa razboiul datorita situatiei economice dezastruase in care se afla si din care nu mai exista loc de intoarcere, decat printr-un reset financiar provocat in urma acestui mult dorit razboi cu Rusia.

Urmariti va rog si: Pregatirile de razboi continua. Motivul pentru care acordul de la Minsk este doar o cacealma si nu poate dura prea mult

Iar ca sa intelegeti si mai clar, care este situatia economica actuala a SUA si dezastrul spre care se indreapta, urmariti va rog:

Iar despre faptul ca CIA este unelata prin care mai marii lumii vor sa provoace razboiul mondial, puteti afla totul din articolul: Important jurnalist german: CIA MEDIA face presiuni pentru un RĂZBOI MONDIAL

Arhimandrit Sofian Boghiu despre masonerie si vremurile de pe urma

Parintele Sofian Boghiu

Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci.

Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre. Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni.

Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune. Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!” Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

– “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

– Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

– După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

– Nu! Nu mi se par exagerate! Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă. Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil. S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva. Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

– Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“ – ganduridinierusalim.com

Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002.

Pentru o mai buna intelegere a celor descrise mai sus, urmariti va rog cu atentie categoriile: Vremurile din urma si Masonerie