În Evanghelia după Sfântul Marcu, Schimbarea la Față a Domnului se află în miezul consemnării vieții și activității Mântuitorului Iisus Hristos, fiind pusă în oglindă cu Învierea Domnului. Alături de tradiția isihastă care își revendică izvorul de la acest eveniment al descoperirii luminii dumnezeiești, Schimbarea la Față a Domnului are și o perspectivă istorică bisericească, însemnând că lumina necreată a Taborului izvorăște din Învierea Domnului Iisus Hristos și ea este semnul prezenței Împărăției Cerurilor de la sfârșitul lumii.

Este cunoscut că, în spiritualitatea ortodoxă, praznicul Schim­bării la Față a Domnului reprezintă culmea spre care toți oamenii trebuie să se avânte, adică împărtășirea de lumina necreată care izvorăște din Ființa dumnezeiască, lumină care s-a manifestat încă de la creație și care susține haric lumea. Această lumină se regăsește în mărturiile duhovnicești ale multor sfinți nevoitori și în ea omul trăiește întâlnirea directă cu Dumnezeu. Tocmai pentru că trimite la o experiență personal-ascetică, evenimentul Schimbării la Față a Domnului este trăit cu multă e­vlavie în Biserică. Această sărbătoare are și un caracter istoric-comunitar, în sensul că orientează întreaga comunitate a Bisericii spre finalul mersului istoric al acesteia, și anume apropierea de Împărăția Cerurilor. În textul de față am ales să evidențiez tocmai acest aspect, istoric-bisericesc sau comunitar, pentru că este evident că în Biserică se reunește într-un tot unitar, trăirea evlavioasă a credinței prin rugăciune, post și nevoință ascetică, cu experiența istorică a Bisericii, adică lupta ei cu toate răutățile și păcatele ce amenință comunitatea celor care cred în Hristos.

„Sunt unii care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu”

La Evanghelistul Marcu, Schimbarea la Față este consemnată în capitolul 9 și episodul petrecut pe Muntele Tabor este introdus prin cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). În prezentarea sa, evanghelistul leagă Împărăția lui Dumnezeu care vine întru putere de evenimentul Schimbării la Față a Domnului. Ceea ce se întâmplă cu Apostolii Petru, Ioan și Iacov pe munte este, într-o formă simplificată și concentrată, manifestarea Împărăției lui Dumnezeu, de aceea ei sunt cei despre care mai înainte s-a spus că nu vor gusta moartea „până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”. Prezența grupului celor trei ucenici apropiați aici ne duce cu gândul și la celelalte instanțe în care ei sunt alături de Domnul Hristos în această formulă. Cei trei sunt luați de Domnul Hristos la casa lui Iair, mai-marele sinagogii, unde sunt martorii învierii fiicei acestuia (Marcu 5, 37). La capitolul 14, acești trei ucenici îl însoțesc pe Mântuitorul Hristos, în ceasul apropiatelor pătimiri, la rugăciunea de taină din adâncul Grădinii Ghetsimani. În aceste trei contexte (învierea fiicei lui Iair; Schimbarea la Față; rugăciunea mai presus de fire din Ghetsimani) vedem că în miezul evenimentului principal se află tema morții și învierii. La Schimbarea la Față, avem o înainte-vedere a Mântuitorului Iisus Hristos Înviat; la capitolul 5, Iisus învie pe fiica lui Iair; iar la capitolul 14, în Grădina Ghetsimani, vedem importanța pătimirilor și morții Domnului care vor conduce în final la Învierea sa din morți. De asemenea, observăm că, în fața acestor evenimente, omul este dominat în general de starea de somnolență, apatie, nedumerire: despre fiica lui Iair, Domnul spune că doarme, nu a murit, iar după ce o învie, apostolii „s-au mirat îndată cu uimire mare”, iar, în Grădina Gheetsimani, apostolii sunt mustrați de Domnul pentru că au adormit. Tema somnului ucenicilor este absentă din consemnarea marcantă a Schimbării la Față, dar ea este prezentă la Luca, unde ni se spune că „Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El” (Luca 9, 32). Aceste consemnări sunt deosebit de importante. Pe de o parte vedem că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care își face simțită prezența prin Înviere, este manifestarea vieții împotriva morții și stricăciunii. Pe de altă parte, vedem că omul este incapabil să se ridice prin propriile puteri la înălțimea momentului crucial al descoperirii Împărăției Cerurilor. El fie este adormit, somnolent sau mut de uimire, neștiind ce să facă sau ce să zică. Din această cauză și evenimentul Schimbării la Față a Domnului a avut un impact foarte mic asupra conștiinței apostolilor, cel puțin la momentul respectiv, pentru că ei nu au înțeles pe deplin cine este Hristos, dar și mai important ce trebuie să facă El, decât numai după Înviere. Totuși, acest eveniment crucial îi va pregăti tainic pentru Învierea Domnului, izvorul luminii negrăite și nematerialnice al întregii umanități.

Mărturie a dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos

Pe Muntele Tabor, Hristos se schimbă la față înaintea ucenicilor, iar lângă el apar Moise și Ilie. Cei doi profeți sunt personalități marcante ale Vechiului Testament, și despre ambii se spune că au vorbit în mod direct cu Dumnezeu (cf. Ieșire 24; 33; 3 Regi 19). La evenimentul de pe Tabor, Moise și Ilie vorbesc față către față cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Marcu nu îl prezintă acum pe Hristos ca învățător, ci ca Dumnezeu desăvârșit. Ilie este numit înaintea lui Moise, fapt care poate stârni curiozitatea cititorului. El este pomenit mai des și în secțiunea 8, 27 – 9, 13 (unii spun Ilie), dar și la 9, 4-5; și mai departe la 9, 11-13 (discuția despre Ilie care trebuie să vină primul). Moise este asimilat aici misiunii profetice, și nu misiunii învățătorești, pentru că și despre Moise se spune la Deuteronom 18, 15 că este profet. Prezența celor doi, Ilie și Moise, este un răspuns direct dat nedumeririi unor contemporani de-ai Domnului care-l considerau a fi Ilie sau unul dintre profeți. Ilie și Moise mărturisesc prin prezența lor că Hristos nu este unul dintre profeți, ci Dumnezeu adevărat.

După evenimentul Schimbării la Față, Hristos le spune ucenicilor să nu povestească nimic celorlalți până ce Fiul va învia din morți. Încă o dată, Marcu leagă Schimbarea la Față de Învierea Domnului. Între cele două evenimente, evanghelistul stabilește o punte de legătură și de identificare reciprocă, în sensul că în semnele unui eveniment se văd lucrările celuilalt. În ambele episoade se găsește motivul comun al fricii discipolilor (9, 6; 16, 8), lucru care îi conduce pe ucenici uneori la acțiuni și cuvinte nepotrivite. Petru îl numește pe Hristos învățător după Schimbarea la Față, deși li se arătase ca Dumnezeu, iar după Înviere, Domnul îi mustră pe ucenici pentru împietrirea inimii lor: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (16, 14). În ambele evenimente, este un grup de trei ucenici de-ai Domnului (9, 2; 16, 1). Veșmintele lui Hristos „s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (9, 3), în timp ce îngerul de la mormântul Domnului era „îmbrăcat în veşmânt alb” (16, 5). Schimbarea la Față a Domnului este precedată nu numai de prima vestire a pătimirilor și morții Domnului, dar și de vestirea Învierii din morți (8, 31).

În lumina acestor evidențe, înțelegem că Schimbarea la Față a Domnului, care se află în mijlocul Evangheliei după Marcu, este cel mai cuprinzător și mărturisitor discurs despre Învierea Domnului. Mântuitorul Iisus Hristos se schimbă la față și devine luminos și transparent harului Duhului Sfânt, pentru a arăta lor că așa va fi și când va Învia din morți. Nouă acest eveniment ne arată că Hristos nu ne-a chemat numai la o învățătură religios-morală foarte înaltă și desăvârșită, la împlinirea revelației despre Dumnezeu, ci ne invită să luăm parte la Învierea Sa din morți, să ne împărtășim de darurile duhov­nicești care s-au revărsat asupra naturii sale umane. Din punct de vedere ascetic-personal acest lucru se realizează printr-o neîntreruptă urcare duhovnicească, purificare trupească și sufletească, sub acțiunea harului dumnezeiesc și pe măsura nevoinței credinciosului. Pentru Biserică, Schimbarea la Față a Domnului este o încurajare de a lupta împotriva vicisitudinilor lumii și a răului care amenință integritatea ei, iar acestei lucrări negative ea nu îi răspunde prin învățături și seturi de norme sau legi, ci, în primul rând, cu lucrarea harică a tainelor și a sfintelor ierurgii prin care ni se revarsă bogăția harului și a luminii dumnezeiești. Marius Nedelcu, 06 August 2016 – napocanews.ro