Dosarele secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

Federalizarea si imparţirea României

Distribuie!by după Dosare secrete privind războiul nevăzut al  sioniştilor cu românii Masoneria, evreii şi „Lojile NATO”. Într-un capitol anterior am arătat acţiunile sionismului mondial, menite a-şi subordona şi controla masoneria. […]

Masoneria, evreii şi „Lojile NATO”. Într-un capitol anterior am arătat acţiunile sionismului mondial, menite a-şi subordona şi controla masoneria. Acesta fapt a ajuns să fie recunoscut făţiş chiar de către masoni. Ritul masonic „scoţian”, rit practicat şi de către sioniştii de la B’nai B’rith, şi de către majoritatea lojilor masonice româneşti de astăzi, nici nu respectă numărarea anilor de la Iisus Hristos, ci a adoptat calendarul ebraic, anul nou îl celebrează la 17 septembrie, iar lunile anului poartă nume evreieşti. În prezent lojile masonice din România numără zeci de mi de membri. Dintre cei mai cunoscuţi politicieni „fraţi” masoni români pot fi enumeraţi Victor Babiuc, Viorel Cataramă, Adrian Năstase, Radu Vasile, Petre Roman, Nicolae Alexandru, Dan Ioan Popescu, Corneliu Ruse ş.a., apartenenţa celor mai mulţi rămânând secretă.

a.pikedupă Dosare secrete privind războiul nevăzut al  sioniştilor cu românii

Cei mai reputaţi istorici ai activităţii masoneriei în România, Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, consideră că anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei colaborări dintre masoneria româna şi regimul comunist, cea mai agreată de masoni fiind conducătoarea comunistă evreică Ana Paucker. Un număr masiv de comunişti sunt iniţiaţi atunci în masonerie, iar masoni de mare prestanţă (Mihail Sadoveanu, Horia Hulubei, Mihai Ralea, N.D. Cocea, Victor Eftimiu şi alţii) colaborează activ cu noul regim politic.( si astazi dealtfel cu GDS-ul)

Istoricii masoni susţin astăzi ideea că odată cu instalarea regimului comunist în România, în anul 1948, activitatea masonică a fost obstrucţionată, astfel încât, în luna iunie, din proprie iniţiativă, masoneria intră în adormire, încetându-şi activitatea Supremul Consiliu de 33 din România (fostul Club 33 Bucuresti Mamaia,.. actualul IAKI)Marea Lojă Naţională şi Ordinul Masonic Român. Masoneria română şi-a continuat apoi activitatea în occident chiar din 1948. O reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române a funcţionat la Paris sub obedienţa Marii Loji din Franţa, sub forma a două ateliere: România Unită (condusă de evreul Jean Pangal, care nu recunoştea autoritatea lui Mihail Sadoveanu) şi La Chaine d’Union(creată de Vintilă Petală). La rândul lor s-au reorganizat în exil Supremul Consiliu de 33 din România şi Ordinul Masonic Român (a cărei conducere a fost preluată de evreul Marcel Shapira), împreună cu câteva loji româneşti.

coperta-scottish-rite-august-2003-masonul-marcel-shapira-si-iliescu

Marcel Shapira

În realitate, aşa cum arată cei doi autori mai sus citaţi: „în iunie 1948 fraţii masoni sunt întrebaţi când iau concediu ca să poată participa la munca patriotică de reconstrucţie a ţării. Perspectiva i-a speriat şi o parte din ei pleacă in străinătate, cu documente şi arhive… Nici o măsură punitivă nu a fost luată de autorităţi contra francmasonilor”.

În perioada 1948-1989, se crede ca a existat un moment când masoneria a fost iarăşi la loc de cinste în România.

Istoricii susţin că Nicolae Ceauşescu a încurajat masoneria până în 1971 şi a tolerat-o până în 1980. Termenul de „epocă de aur” a fost pentru prima dată aplicat domniei lui Ceauşescu de un istoric mason, D.G. Şerbănescu, în volumul III din Histoire de la Franc-Maçonnerie Universelle, încă din 1966.

D.G. Şerbănescu, care l-ar fi sedus pe Nicolae Ceauşescu la cauza masonică, era membru al unei loji româneşti „din emigraţia” de la Paris după 1948, alături de Ion Adlerberg şi alţi româno-evrei conduşi de Marcel Shapira. Aceeaşi autori repetă informaţia lansată de francezul Pierre Cârpit conform cărei Nicolae Ceauşescu ar fi fost membru al lojei masonice „ultrasecretă” Propaganda Due (celebra P2, ce a făcut obiectul anchetei procuraturii italiene, ceea ce până in prezent nu există nicio dovadă că Ceauseascu ar fi participat la vreun ritual). Afirmaţia s-a bazat pe declaraţiile şi însemnările lui Licio Gelli, venerabilul lojii P2, dar a fost ulterior dezminţită de alte loji (!) masonice, precum Marele Orient al Franţei. „Căderea” lojii P2 s-a datorat afilierii cu mafia italiană şi implicării în deturnări de fonduri soldate cu falimentul uneia dintre cele mai mari bănci italiene, dar nu numai. O anchetă a revistei italiene L’Europeo (continuată de anchetele de presă din România) relata că P2 a fost implicată prin anii 70 într-o tentativă de lovitură de stat în Italia, împreună cu membri ai serviciilor secrete italiene.„Condusă de Lucio Gelli, loja a făcut prozeliţi şi în România. Atunci când serviciile secrete italiene au oferit Securităţii, pentru 160.000 de dolari, dosarele a 16 importanţi membrii de partid care aparţineau P2, Elena Ceauşescu s-a opus.)

Licio-Gelli-Propaganda-Due-P2-si-Nestorescu-Balcesti-Ziaristi-Online-ro

Licio Gelli 7  Nestorescu Balcesti

Dincolo de mărturia lui Lucio Gelli, nimic nu mai poate demonstra astăzi faptul că Nicolae Ceauşescu a fost sau nu membru al lojei masonice P2 (Propaganda Due), dar putem considera ca fiind un document probatoriu lucrarea de „istorie” elaborată de lojile din Paris în 1966, loji conduse de Marcel Shapira, lucrare care a declanşat practic ideologia regimului ceauşist, a cultului personalităţii, demarând prin conceptul mason al „epocii de aur”. Faptul că în 1966 a existat sprijinul masonic extern pentru Nicolae Ceauşescu, prelungit până în 1971, face să fie mai mult decât probabil ca Ceauşescu să fie avut şi contacte personale cu Marcel Shapira, liderul masoneriei române din „exil”. Având în vedere valoarea de ipoteză a teoriei lansate de un autor bizar (Marcel Fandarat, Francmasoneria şi clasa politică), care ba laudă, ba condamnă masoneria, suntem nevoiţi să o prezentăm:

Ceausescu2

„Când şi cum a fost exclus Ceauşescu din această loja (P2), nu se poate şti, cert este că el a fost împuşcat în ziua de Crăciun, moartea sa fiind de fapt una simbolică… în timpul pseudo-procesului de la Târgovişte, înainte cu câteva momente de a fi executat, Ceauşescu s-a adresat Elenei Ceauşescu astfel: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?» În ultimele clipe ale vieţii, Ceauşescu realizase că masoneria îi hotărâse soarta: execuţia capitală, numele de cod al masoneriei fiind Marcel, nume pe care îl bănuim a avea legătură cu Marcel Shapira, cel care, la Paris, a fost şeful masoneriei române în exil. Această referire a lui Ceauşescu, prin acest nume de cod, se poate regăsi pe caseta video a asasinării lui la Târgovişte, hotărâtă de acel Tribunal Masonic în data de 25.12.1989.”

p2

Acelaşi autor consideră ca pe o dovadă certă a complotului masonic în asasinarea cuplului Ceauşescu, prezenţa „revoluţionarului” Gelu Voican-Voiculescu ca reprezentant al noii puteri şi membru al tribunalului ad-hoc care i-a judecat şi ucis pe cei doi, devenit mai apoi vice prim-ministru al României (adjunct al prim-ministrului evreu Petre Roman). Voican-Voiculescu fiind la acea dată mason iniţiat în gradul 33 al ritului scoţian antic şi acceptatAcelaşi Gelu Voican-Voiculescu s-a ocupat personal şi de ritualul înhumării şi înmormântării celor doi „dictatori”. Presa a semnalat şi după aceste evenimente că Voican-Voiculescu a continuat să îşi desăvârşească cariera masonică. Astfel, Petre Roman a trimis o scrisoare de recomandare la Cairo, prin care îl autoriza pe ambasadorul României Ion Angelescu să-l asiste pe Gelu Voican-Voiculescu la ceremonia afilierii în loja ritului Memphis-Mishraim din Egipt.

ceausescu 1a

În primăvara anului 1990, în presa românească au fost publicate mai multe articole ale „Grupului de la Paris”, reprezentând 19 masoni din afara obedienţei Supremului Consiliu al Ordinului Masonic Român condus de evreul Shapira, iar în toamnă a fost înfiinţată la Bucureşti loja Concordia, sub obedienţa Marelui Orient al Italiei.

Prima acţiune importantă a avut loc în octombrie 1990, când, prin hotărârea adunării generale a lojilor masonice române „în exil” şi a lojilor de grade superioare (dependente de Supremul Consiliu de 33 al Ordinului Masonic Român) se constituie la Paris Marea Loja Naţională Română, compusă din trei loji de bază: Steaua Dunării, România Unită (România Liberă) şi Solidaritatea (Pax in Deo), mare maestru fiind ales Alexandru Paleologu. În mai 1991 Marele Oriental Franţei a înfiinţat la Bucureşti loja Humanitas.

Soarta masonică (şi nu numai) a României avea să se decidă însă de către evreul Marcel Shapira în perioada 16-21 mai 1992 la Istanbul (Turcia), cu ocazia Conferinţei Internaţionale a Marilor Comandori ai Supremelor Consilii de Rit Scoţian Antic şi Acceptat din Europa, S.U.A. (ambele jurisdicţii: Nord-Washington şi Sud-Boston), Canada, Australia şi Israel. Numit şi „american” (sau „masonerie neagră”), Ritul Scoţian Antic şi Accepta este considerat cel mai puternic pe plan mondial, fiind adoptat, aşa cum am arătat mai sus, şi de puternicul ordin evreiesc sionist B’nai B’rith. Membrii „delegaţiei române” la Istanbul, adică Marcel Shapira şi Al. Chiriceanu au prezentat situaţia din România şi „nevoile ţării după 45 de ani de devastare comunistă”. Cu acest prilej a avut loc importanta întâlnire privată dintre Marcel Shapira şi Marele Comandor al Jurisdicţiei Sud din S.U.A. (Washington), C. Fred Kleinkneght şi ceilalţi mari comandori masoni americani. Este de înţeles că ce avea să se întâmple la Bucureşti cu începere din luna ianuarie a anului următor, sub prezidiul aceluiaşi mare comandor american Kleinkneght, a fost aranjat chiar atunci de către masonul Marcel Shapira. (Ca şi Marcel Shapira, procurorul general al Israelului, şi mai apoi ministru al Justiţiei, Joseph Shapira, celebru pentru deplasarea forţată a palestinienilor şi răpirea teritoriilor acestora, este evreu originar din România.)

Many Sovereign Grand Commanders and Masonic dignitaries from across Europe gathered in Bucharest to celebrate the 10th anniversary of the Scottish Rite in Romania.

Consecinţa aranjamentelor de la Istanbul a fost că cele mai active loji străine în iniţierea noii vieţi masonice din România au fost cele din S.U.A., Franţa şi Italia, care, cu sprijinul B’nai B’rith, în 1993 au organizat mai multe evenimente importante:

La Cercul Militar din Bucureşti, la 24 ianuarie 1993, a avut loc fastuoasa ceremonie de „reaprindere a luminilor” şi instalare în România a Marii Loji Naţionale din România.

Cu ocazia redeşteptării Marii Loji Naţionale din România, în prezenţa multor masoni străini, printre care şi înalte oficialităţi occidentale, s-a stabilit ca destin al României angajarea pe drumul intrării în Alianţa militară atlantică, NATO. Aceasta a fost de fapt chiar semnificaţia desfăşurării ceremonialului, îndeplinit de americanul C. Fred Kleinkneght, la Cercul Militar din Bucureşti în cadrul Casei Centrale a Armatei, redenumită astăzi „Casa NATO”. Din partea masoneriei italiene a participat şi marele maestru Giuliano di Bernardo, dar şi adjunctul lui Kleinkneght, evreul american Arnold Hermann. Printre participanţii români s-a remarcat prezenţa lui Dan Amedeo Lăzărescu şi Nicu Filip, acesta devenind mare maestru, iar Costel Iancu mare maestru adjunct.

romania2

Sefi printre cei ce sărbătoresc a zecea aniversare a Marii Loje de Rit Scoţian în România au fost de la stg. la dr. (L. la r.) Ill Constantin Iancu, 33 °, SGC, Consiliul Suprem de România; Hon. Ion Iliescu, Preşedintele României; Ill C. Fred Kleinknecht, 33 °, SGC, Consiliul Suprem, 33 °, SJ, SUA; şi Ill Earl E. Ihle, Jr., 33 °, Director de Dezvoltare, Consiliul Suprem, 33 °, SJ Foto: Lucian Tudose

În aprilie al aceluiaşi an, 1993, aflăm despre activitatea Ordinului Masonic Român care îl avea în funcţia de mare comandor al Supremului Consiliu al Ordinului pe evreul Marcel Shapira, „aflat în exil la Paris de 45 de ani”.

Marcel Shapira declara presei româneşti că „începerea activităţii, respectiv deschiderea unui sediu la Bucureşti va fi făcuta în toamna”, şi că primul mare comandor, cu caracter provizoriu, va fi domnul Dan Amedeo Lăzărescu. Înregistrarea efectivă a personalităţii juridice a Marii Loji Naţionale s-a efectuat de către Judecătoria Sectorului 3 (la 17 septembrie 1993, dosar 57/PJ/1993), la dosar aflându-se şi „avizul favorabil” (?!) al Ministerului de Externe român. Tot din presa scrisă s-a aflat că „una din Lojile Bazelor NATO şi Supremul Consiliu Mama al Jurisdicţiei de Sud al S.U.A., în 7 mai 1993 şi-au trimis mai mulţi reprezentanţi în România, la Bucureşti, printre care şi pe Fred Klienknecht, Suveranul Mare Comandor al Lumii, deplasându-se în vizită la Bucureşti, unde la Casa Armatei (azi Casa NATO), în ziua următoare, s-au făcut iniţieri şi ridicări în grad.”

„Senatorul mare maestru [mason] Nicolae Alexandru – scria acum câţiva ani tot cotidianul Evenimentul Zilei – va cere sprijinul masonilor din Congresul S.U.A. pentru integrarea României în NATO. Preşedintele Comisiei de Apărare a Senatului, senatorul Nicolae Alexandru, mare maestru mason, ne-a declarat că în perioada următoare va întreprinde o vizita în S.U.A. pentru a solicita masonilor din Congresul american sprijin pentru integrarea României în NATO. După cum a precizat marele maestru, ponderea acestora în politica americană este extrem de însemnată, mai ales că: «toţi preşedinţii americani, cu excepţia lui John K. Kennedy, care a fost ucis, au fost masoni».

Parcă în opoziţie cu preşedintele mason al Comisiei, vicepreşedintele Comisiei de Apărare a Senatului, la acea data Radu Timofte, a declarat la rândul său presei că „tendinţa masoneriei, din ce în ce mai vizibilă, de a acapara toate funcţiile importante în stat reprezintă un pericol pentru România”.

so

Ulterior, la 17 iunie 1993, în prezenţa cancelarului supremului consiliu al Ordinului Masonic Român (Mihai Musceleanu), supremul consiliu l-a înlocuit pe Amedeo Lăzărescu, iar anul 1997 îl găseşte pe funcţia de suprem comandor al Marii Loji Naţionale pe Constantin (Costel) Iancu.

masoni_400x

Planul de dezmembrare a României, ce urma mai apoi să fie încredinţat spre aplicare masoneriei din România, a fost dezvăluit într-un articol din Los Angeles Times încă de la 25 august 1992, articol semnat de William B. Wood, geograf şef al Departamentului de Stat al S.U.A., care propunea o hartă mondială cu jumătatea de nord a Transilvaniei şi cu Bucovina ca făcând parte din Ungaria, iar nordul Moldovei ca fiind parte din Ucraina. Los Angeles Times este unul dintre cele patru ziare mari ale „Stabilimentului” oligarhiei mondiale (C.F.R., Comitetul celor 300, Bilderberg), strict controlate şi cenzurate ca să publice numai linia politică a Noii Ordini Mondiale.

„Dorinţa de anihilare a României pe care o nutresc promotorii Noii Ordini Mondiale este spontană şi nu este răspunsul la nici un fapt sau gest comis de poporul român, ori de către conducătorii acestuia – scrie Traian Golea în Regizarea unei noi condamnări a poporului român, comentând articolul din Los Angeles Times. În primul rând România, care nu avea datorii externe în 1989, s-a îndatorat la Fondul Monetar Internaţional cu câte un miliard de dolari în fiecare an din 1989 încoace, fără ca nivelul de trai sau dezastrul industrial, agrar şi economic să-i fie ameliorate.

 

Acţiunea ofensivă prin masoneria română, dirijată de interesele oculte din afara ţării, iese la iveală de abia în 1997.

Iată cum prezenta această situaţie ziarul Evenimentul Zilei din 4.02.1997, arătând că venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu este supus de peste 7 ani şicanelor permanente din partea unor persoane dubioase, ce au sprijin financiar puternic din afara graniţelor României:

1

Dan Amedeo Lăzărescu

 

„Andre Szakvary doreşte să fie liderul masoneriei româneşti. Sâmbătă, l februarie 1997, la CIuj-Napoca a avut loc o reuniune a separatiştilor din Marea Loja Naţională a României. Liderii acestei mişcări separatiste sunt [evreul] Ernst Schlesinger şi [maghiarul] Andre Szakvary, acesta din urma erijându-se în reprezentant al masoneriei româneşti, deşi nu cunoaşte deloc limba română. Szakvary a dat citire unui anunţ în care se afirma că el este liderul Marii Loji Naţionale a României începând cu 1 februarie 1997, cu sprijinul Supremului Consiliu al Marelui Orient al franţei. Această decizie urmează să fie supusă deciziei Conventului (un fel de conferinţă naţională a masoneriei) la reuniunea de la mijlocul lunii februarie. Lui Dan Amedeo Lăzărescu i s-a reproşat faptul că nu a reuşit, în calitatea sa de lider al masoneriei româneşti, să facă o unificare benefică a tuturor cercurilor masonice din România.”

Andre Szakvary

André Szakvary

Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că principalul obiectiv al mişcării separatiste este crearea unui aşa-numit District Transilvania în cadrul Marii Loji Româneşti. O parte din lojile din Transilvania ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au complotat împotriva caracterului naţional al masoneriei româneşti. Sub bagheta celor doi, Schlesinger şi Szakvary, forţe interesate susţinute financiar foarte puternic din exterior, doresc iniţierea unui proces de secesiune a Transilvaniei de România. Aceasta acţiune se vrea o influenţă asupra legăturilor tradiţionale ale masoneriei: adică cercurile financiare, factorii de decizie politică şi, nu în ultimul rând, serviciile secrete, pentru ca acestea să creeze premisele unei rupturi teritoriale a României.

Dan Amedeo Lăzărescu a declarat:

„Ceea ce se întâmplă de câtva timp în mişcarea masonică românească şi s-a întâmplat şi sâmbătă la Cluj-Napoca este o imensă porcărie. Câţiva parveniţi cu pretenţii de reprezentanţi ai masoneriei creează un periculos curent cu caracter antinaţional, doresc să compromită România cu orice preţ, au legături evident anticonstituţionale în exterior şi aruncă cu noroi într-o instituţie cu un rol deosebit de important în crearea Noii Românii.”

Mai mult, Dan Amedeo Lăzărescu a mai afirmat că liderul ofensivei asupra integrităţii naţionale a României, Marele Orient Francez (din care a făcut parte şi preşedintele Franţei, Françoise Mitterand), este creat de sionişti şi că, după căderea lui Napoleon al III-lea, aceştia au înlăturat din ritualul masonic toate simbolurile creştine, fiind totodată şi membri ai Partidului Republican Francez şi ai Partidului Radical-Socialist. Pe cu totul altă poziţie s-a situat Marea Loja Naţională din Franţă, favorabilă masonilor români.

3547394160_9404bf5c9c

 

1999 este anul declanşării războiului în cadrul masoneriei române.

Anul debutează cu vizita în aprilie a „seniorului” Alfred Koska, mare maestru al Uniunii Marilor Loji din Germania, pentru a recunoaşte oficial Marea Loja Naţională Română şi a semna o declaraţie comună, „România fiind prima ţară din cele rămase în afara Uniunii Europene şi NATO care a intrat, astfel, în marea familie europeană” s-a spus la conferinţa de presă masonică organizată cu acest prilej la Hotelul Hilton din Bucureşti. Masonii români au mulţumit public „fraţilor” germani deoarece şi-au amintit că „România există în sud-estul Europei” şi s-a concluzionat că rezultatul acestei noi „înfrăţiri” va fi „rapida integrare a României în structurile europene şi în NATO”.

Scandalul efectiv a fost declanşat de conferinţa de presă organizată în octombrie 1999, de către acelaşi Andre Szakvary, auto-prezentat ca Mare Comandor pentru România al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, care, invocând şi rezoluţia Conventului de la Viena din 1997, nega astfel autoritatea lui Costel Iancu ca Suprem Comandor al Marii Loji Naţionale din RomâniaSzakvary fiind susţinut făţiş în demersul său delojile masonice franceze şi ungureşti. Motivul public al convocării conferinţei de presă l-a reprezentat „aniversarea a 120 de ani de la fondarea Supremului Consiliu pentru România”, ceea ce era un evident pretext, deoarece în 1879 s-a constituit un auto-intitulat „Comitet Central Masonic” (şi nu un real Suprem Consiliu Masonic), care mai era şi preponderent evreiesc sau cosmopolit: dr. Fialla, dr. Carol Davila, G. Lahovari, Edgar de Herz, dr. Steiner, dr. Blumenfeld, E. Grunwald, C. Bucşean şi alţii.

Costel-Iancu-1

Costel Iancu

Intervenţia în Parlamentul României a omului politic mason Dan Amedeo Lăzărescu a adus în vizorul autorităţilor române adevăratele scopuri ale celor interesaţi de a plasa un ungur în fruntea masoneriei româneşti: dezmembrarea teritorială a ţării. De aceea, supremul comandor al Marii Loje Naţionale, Costel Iancu, a fost audiat de Comisiile de Apărare ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, precum şi de Comisia parlamentară de control asupra S.I.E., unde el a confirmat intenţia unor structuri masonice străine privind federalizarea României.

Concret, Costel Iancu a arătat că, la Bruxelles, reprezentanţii masoneriei europene i-au spus clar că trebuie să se producă o împărţire a României în regiuni autonome, iar Transilvania trebuie să intre sub tutela masoneriei franceze.Evident, Costel Iancu nu şi-a arătat acordul şi, de aici, dorinţa masoneriei franceze de înlocuire a sa din fruntea masoneriei române cu belgianul de origine maghiară A. Szakvary. Ne întrebăm dacă această „schismă” a fost momentul în care evreul Marcel Shapira a scăpat din mână masoneria din România, sau s-a acordat prioritate intereselor lojilor „americane” din Ritul scoţian vechi şi acceptat (care are în spate Lojile NATO şi B’nai B’rith), dar se pare că Tribunalul Masonic (nu cel instituţionalizat în România în 1996, ci cel al „Conventului de la Viena”) a decis înlăturarea lui Costel Iancu pentru vina de a fi dezvăluit organelor statului român discuţiile masonilor purtate la Bruxelles, iar „fratele” Micu Filip, primul mare maestru român după 1989, îl instalează la 13 martie 2002 în demnitatea de mare maestru al Marii Loji Naţionale din România pe maiorul Viorel Danacu, din cadrul Ministerului de Interne (absolvent al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti şi al Colegiului de Apărare Naţională, seria a III-a). Este extrem de curioasă „instalarea” maiorului V. Danacu ca mare maestru mason, căci conform propriei declaraţii (în ziarul Oglinda-OTV din 20.12.2002) prima iniţiere în masonerie, deşi fusese studiat timp de câţiva ani, a avut loc cu numai o lună înainte de preluarea funcţiei supreme: „Prima întâlnire a fost în martie la recomandarea cuiva”. Este de aceea posibil ca dl. maior Danacu să fie o simplă marionetă în mâna „greilor”, a „venerabililor”, care rămân astfel în umbră.

Reinstalarea B’nai B’rith în România. Unul dintre cei mai cunoscuţi agenţi din România ai lojei sioniste mondiale B’nai B’rith, a fost până recent ex-ambasadorul S.U.A., Alfred Moses.

B'nai B'rith

Dacă ne amintim, postul oficial de televiziune român, TVR 1, îl prezenta în 1996 pe preşedintele României, Ion Iliescu, aflat în deplasare în S.U.A., însoţit de ambasadorul evreu al Americii în România, Alfred Moses, vizitând „organizaţia pentru drepturile omului B’nai B’rith” şi Muzeul Holocaustului (înfiinţat tot de B’nai B’rith). Nimic despre caracterul secret al organizaţiei în ştirea televiziunii române. În schimb, din chiar sediul B’nai B’rith, Ion Iliescu a adoptat public o atitudine ostilă şi vehementă la adresa preşedintelui partidului România Mare, ceea ce a condus în acelaşi an la ieşirea de la guvernare a celor trei secretari de stat ai partidului naţionalist.

54962abe682ccf42e0b2f80a

Alfred Moses

Aceeaşi situaţie s-a repetat în 2001, cu ocazia vizitei oficiale în S.U.A. a premierului român Adrian Năstase, vizită organizată de evreul Mark Meyer(consilier totodată al preşedintelui Iliescu şi preşedinte al firmei Herzfeld & Rubin). Momit cu cacealmaua mondială numită Muzeul Holocaustului, primul-ministru Adrian Năstase s-a jurat în faţa liderilor B’nai B’rith că, întors în România, va dărâma statuile mareşalului Mihai Antonescu şi că va distruge naţionalismul român. Lucrurile s-au întâmplat întocmai, deşi pare incredibil. Până în prezent a învins doar statuile şi ne-a impus recunoaşterea Holocaustului (distrugerea totală a evreilor în timpul celui de al doilea război mondial), orice român riscând 5 ani de închisoare dacă nu recunoaşte că neamul său e ucigaş de evrei, ignorându-se faptul că numărul evreilor ucişi de câţiva fanatici simişti şi de către ocupanţii germani a fost de câteva zeci de ori mai mic decât al evreilor refugiaţi în România (protejaţi pe cât posibil de populaţie şi autorităţi) pentru a pleca apoi în Israel. Iată textul legii: „Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.” (Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/ 28.03.2002 semnată de primul-ministru Adrian Năstase). Caracterul de urgenţă al acestei ordonanţe ar fi legat de promisiunea unui rapid sprijin al B’nai B’rith şi al Comitetului Evreiesc American pentru invitarea României, în noiembrie 2002, la aderarea în Alianţă militară NATO. Preţul: participarea românilor la războaie ce nu îi privesc, despăgubiri băneşti de ordinul a miliarde de dolari din partea României către Israel, după recunoaşterea culpabilităţii şi responsabilităţii românilor faţă de moartea a sute de mii de evrei (la cât de ieftin acaparează evreii economia românească, o vor lua pe gratis, de fapt, şi vor mai fi şi răsplătiţi).

Rezidenţa B’nai B’rith a funcţionat neîncetat şi oficial în România până în anul 1948, când aceasta, din respect pentru evreii din fruntea regimul comunist, au considerat necesar să îşi oculteze total activitatea. Practic, toate lojile masonice din România au intrat în „adormire”, mai puţin B’nai B’rith care a activat sub totala acoperire a Federaţiei Comunităţii Evreieşti. Nenumăraţi agenţi de la centru ai B’nai B’rith au vizitat România în perioada 1848-1990 sub acoperirea unor organizaţii evreieşti. Mulţi dintre aceştia au avut chiar contacte cu oficialităţile române.

În primele zile ale anului 1990, la Bucureşti a luat naştere o mişcare neoficială (secretă) ce reunea cercetători în ştiinţele politice şi istorice, studenţi şi tineri „revoluţionari”,

organizaţie al cărui nume nu-l putem numi, şi nici numele membrilor săi, deoarece nu vrem să le afectăm siguranţa personală. Scopul principal al acestei mişcări de rezistenţă era îngreunarea acţiunii B’nai B’rith de a menţine conducerea ţării pe care o instalase prin „revoluţia” din decembrie 1989. Grupul şi-a încetat rapid activitatea organizată datorită eşecurilor manifestaţiilor de tineret din ianuarie-februarie 1990 din Piaţa Victoriei îndreptate împotriva „confiscării revoluţiei” de către „foştii comunişti” (a se citi de către Oculta Sionistă-Mondială prin evreii Petre Roman, Voican-Voiculescu, Silviu Brucan şi acoliţii lor), ca şi datorită dispariţiei liderului grupului. Vom relata pe scurt cele cinci teze ale grupului, care beneficia de informaţii secrete:

 

– „Revoluţia” din România a fost planificată ca lovitură de stat de la Moscova, printr-un pact realizat de Gorbaciov cu forţele occidentale, concretizarea fiind pusă la punct în cadrul întâlnirilor cu reprezentanţii americani ai B’nai B’rith la începutul anului 1989; România fusese penetrată în acest scop, în decembrie 1989, cu zeci de maşini Lada (de producţie sovietică) ticsite cu „turişti ruşi”, în realitate agenţi secreţi ai K.G.B.

 Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu (mason iniţiat în Ritul Scoţian, grad 33), Victor-Athanasie Stănculescu şi Silviu Brucan făceau parte din planul B’nai B’rith şi al Grupului Bilderberg, de preluare a puterii de stat, ca: preşedinte al ţării, prim ministru, vice-preşedinte ş.a.m.d. Rolul lui Iliescu era acela de a atrage lângă sine cât mai mulţi nomenclaturişti din puterea comunistă, care să asigure succesul acţiunii, şi de a-l promova pe necunoscutul evreu Petre Roman la conducerea supremă executivă a ţării.În acest scop, rolul lui Iliescu a fost pregătit mediatic cu zece ani mai devreme de către evreii din Statele Unite, care au făcut să se publice într-o revistă de limba română din S.U.A. „prevestirea magică” sau „premoniţia” că Ion Iliescu va fi preşedintele României;

– Ura sionistilor asupra României provine în primul rând de la faptul că Ceauşescu a scos ţara din datorii, România devenind astfel independentă faţă de organismele internaţionale şi băncile controlate de sionisti. Rolul evreului Petre Roman era acela de a arunca ţara într-o cursă fără precedent a îndatorării României;

– Va urma distrugerea sistemului bancar românesc (mai ales băncile prin care s-au achitat datoriile României) şi aservirea economică a României intereselor B’nai B’rith.

– Odată introdusă „democraţia”, în câţiva ani România va efectua masive „retrocedări” (clădiri, terenuri etc.) sau „despăgubiri băneşti” către sioniştii kazari evrei  din toată lumea.

 

Deşi B’nai B’rith-ul a fost nevoit în 1953, în cadrul unei reuniuni din S.U.A. a American Jewish Committee, să se delimiteze de comunismul din Uniunea Sovietică, datorită atmosferei generale de atunci din Statele Unite (perioadă în care s-a fost dovedit că mai mulţi evrei americani spionaseră S.U.A. în favoarea sovieticilor/ruşilor), într-un raport „confidenţial” acelaşi American Jewish Committee arăta că evreii americani nu pot nutri resentimente la adresa comunismului, deoarece acesta se pronunţă deschis împotriva antisemitismului.

Mai mult, după o perioadă în care relaţiile Sionismului cu Uniunea Sovietică păreau neinstituţionalizate, între 12-19 decembrie 1988 reprezentanţii B’nai B’rith, conduşi de Seymour D. Reich (preşedinte general al ordinului, ce fusese recent ales şi în fruntea Conferinţei Preşedinţilor Marilor Organizaţii ale Evreilor Americani), au avut convorbiri secrete la Moscova cu autorităţile sovietice. Pentru public aceste convorbiri s-au axat pe probleme de afaceri externe, cultură şi culte, încheindu-se anumite acorduri, ceea ce a făcut ca în exact acelaşi moment Departamentul de Stat al S.U.A. să declare că „este de acord” să se desfăsoare la Moscova Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului. În acelaşi moment, România era acuzată cu rea voinţă că nu respectă drepturile omului în privinţa drepturilor acordate minorităţii maghiare.

S-a aflat ulterior că în tot cursul anului 1989 B’nai B’rith-ul a avut o activitate deosebit de febrilă la Moscova, prin filiera creată acolo, inaugurând o politică „amicală” cu Gorbaciov şi cu oamenii din jurul său. Cotidianul L’Humanite din 20 ianuarie 1989 dădea ştirea întâlnirii la Moscova dintre delegaţia Comisiei Trilaterale (braţul mai lung al Grupului Bilderberg), condusă de evreii Rockefeller şi Kissinger, şi autorităţile sovietice, reprezentate la vârf de Gorbaciov şi Primakov (Primakov s-a remarcat ca un susţinător al emigraţiei evreieşti).

Publicaţia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, respectiv periodicul Realitatea Evreiască, în numărul său din martie 1998, anunţa că Forumului B’nai B’rith din România condus de evreul vienez Siegfried Schieber, şi „reînfiinţat după 50 de ani de la interzicerea sa, în totalitarism”, i se completează numele cu cel al fostului rabin-şef al României, Moses Rosen, în fapt o recunoaştere a meritelor rabinului de a fi asigurat timp de 50 de ani funcţionarea B’nai B’rith în clandestinitate.

moses2008120813

Moses Rosen

În acelaşi an, 1998, prin intermediul lui Alfred Moses, Tommy Baer Percy, şeful suprem al B’nai B’rith, intră pe rând la autorităţile române pentru a le impune condiţii şi afaceri (Bell Helicopters, Hotelul Bucureşti etc.) Familia evreilor americani Baer este descendentă directă a familiei bancherilor evrei Rothschild; a se vedea rarisima lucrare a lui W. Brewitz, Familia Rothschild, publicată în germană la Berlin în 1939 şi în româneşte în 1941, în timpul regimului mareşalului Antonescu. Iată una din ştirile cotidiene ale vremii:

„Premierul Radu Vasile a primit, luni seara [19.03.1998], la Palatul Victoria, delegaţia organizaţiei B’nai B’rith, condusă de preşedintele internaţional al organizaţiei, Tommy Baer Percy. Pe parcursul întâlnirii au fost abordate relaţiile româno-americane şi s-au făcut referiri la apropiata vizită a preşedintelui Emil Constantinescu în S.U.A., precum şi la posibilitatea elaborării unor programe culturale româno-americane cu participarea B’nai B’rith şi colaborarea Muzeului Holocaustului din Washington în Arhivele Naţionale ale României. Tommy Baer Percy a evidenţiat bunele relaţii ale organizaţiei B’nai B’rith cu instituţiile româneşti, arătând în context că ar fi posibilă organizarea la Washington a unei expoziţii privind contribuţia evreilor la cultura română. Domnia sa a mai ridicat chestiunea restituirii proprietăţilor evreieşti, şi a făcut referire la unele manifestări rasiste, antisemite şi xenofobe din unele publicaţii…”.

În numărul din 24 Iunie 1998, săptămânalul Ultima Oră scria:

„Recent numitul Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, Sorin Moisescu, a stat trei săptămâni în S.U.A., invitat de B’nai B’rithl Motivul? S-a ordonat renunţarea la ideea reabilitării grupului Mareşalului Antonescu (ceea ce s-a şi întâmplat!!!), iar Partidul România Mare, sau cel puţin senatorul Corneliu Vadim Tudor, să fie scoşi, prin orice mijloace, în afara Legii! De unde şi campania lansată împotriva acestuia, în cadrul Lojii în discuţie, Alfred Moses este unul dintre vârfuri, fiind la nivelul doi ca grad de conducere… Sub primul său mandat [de ambasador al S.U.A. în România], Alfred Moses, ca reprezentant al B’nai B’rith, l-a decorat pe Ceauşescu pentru «merite deosebite faţă de evrei!». Revenirea lui Alfred Moses ca ambasador în România după 1990, a stârnit reacţii deosebit de dure din partea unor partide.”

 

De câţiva ani, prim-miniştrii României ne fac surpriză peste surpriză, demonstrându-ne afilierea lor la diverse organizaţii mondialiste.

Dacă în 2000, primul ministru Mugur Isărescu (guvernator al Băncii Naţionale a României) era prezentat public la ştirile televizate ca preşedinte pe România al Clubului de Roma (obedient al Consiliului Afacerilor Externe din S.U.A., la rândul său asociat cu B’nai B’rith), în anul 2001 presa românească ni-l înfăţişează pe cel ce îl ştiam deja membru al ordinului masonic al Cavalerilor de Malta, primul ministruAdrian Năstase, prezidând filiala din România a clubului Rotary International, club înfiinţat în 1905 la Chicago de marele mason Paul Harris la cerinţa lojei B’nai B’rith. Suntem convinşi că aşa zisa „performanţă” a premierului Năstase cu ocazia vizitei în S.U.A. se datorează mai degrabă relaţiei cu B’nai B’rith şi cu Mark Meyer,decât calităţilor sale native (aşa cum şi intrarea în politică i-o datorează nevestei, fiica unui fost ministru comunist).

isarescu_mason

 

După cum am mai arătat, în februarie 1997, titlurile din presa cotidiană românească anunţau: „Masonii români afirmă ca au intrat în lojile masonice ale bazelor NATO, încă din 1993!”.

Trebuie arătat că această afirmaţie nu se poate baza decât pe faptul că blocul NATO (care reuneşte în general statele capitaliste de tip occidental) este format din două structuri: una strict militară şi alta politică, cea politică fiind coordonată din loji masonice cu obedienţă faţă de B’nai B’rithlegătura dintre cele două realizându-se prin înalţii ofiţeri americani, masoni cu toţii, aşa cum au fost şi generalii întemeietori ai NATO (a se vedea capitolul B’nai B’rith). Legăturile directe ale B’nai B’rith cu Lojile Bazelor NATO, sunt evidenţiate de faptul că baza militară NATO din Frankfurt găzduieşte sediul central al Lojilor europeane ale B’nai B’rith. Agenţii acestor loji din Frankfurt au avut dese întâlniri secrete în perioada 1990-1993 în România, acestea fiind găzduite de Cercul Militar din cadrul Casei Centrale a Armatei de la Bucureşti (numită azi Casa NATO), într-o perioadă când prim-miniştri ai României au fost un evreu, Petre Roman, şi recrutul ocultei financiare mondiale, Theodor Stolojan. Faptul că oraşul german Frankfurt se configurează ca o nouă capitală a „Statelor Unite ale Europei”, ideal masonic, este dovedit nu numai de faptul că iudeo-masoneria l-a ales ca sediu central al B’nai B’rith pe Europa, ca sediu al bazelor militare NATO, dar recent este şi sediul Băncii Centrale de Emisie Europeană, ce controlează noua monedă a „comunităţii europene”, Euro.

În privinţa lui Adrian Năstase, concomitent prim-ministru al României şi preşedinte al unei organizaţii obediente faţă de B’nai B’rith, este remarcabilă „gafa” intenţionată ce a făcut-o cu ocazia vizitei oficiale din 2001 în Israel. El a cerut sprijinul pentru acceptarea ca membru în NATO a României, iar acest sprijin a fost cerut… „Confederaţiei Rabinilor”, practic B’nai B’rith-ului. Mulţi analişti politici români, neiniţiaţi, au considerat penibil gestul premierului Năstase: cum să ceri sprijinul unor popi evrei pentru a intra într-o Alianţa militară!? Noi credem că premierul Năstase ştia foarte bine ce face. Mai mult, pentru a-şi cumpăra favorul solicitat, a promovat ideea unor noi afaceri în domeniul militar cu firmele israeliene, în primul rând cu firma românească Romaero de la Băneasa, unde tocmai instalase ca director general un intim de al său, Francisc Tobă, fost ofiţer în serviciile secrete româneşti.

Românii, „cei mai mari asasini ai evreilor”. Evreul american Norman G. Finkelstein,în lucrarea sa Industria Holocaustului, demonstrează că evreii sionişti au dezvoltat mitologia decimării evreilor de către popoarele europene în timpul celui de-al doilea război mondial („Holocaustul”), în scopul precis de a stoarce mari sume statelor europene culpabilizate, astfel încât să fie finanţată cauza sionistă. Dacă ar fi scris în România de azi aceste pagini, Finkelstein risca 5 ani de închisoare (conform Ordonanţei „de Urgenţă” emisă de guvernul Adrian Năstase, după întoarcerea acestuia din S.U.A.), deoarece el pare să nege amploarea sau chiar existenţa Holocaustului, arătând că avem de a face cu o veritabilă „industrie” sionistă de fabricare a unei istorii rentabile, în ceea ce ne priveşte, el spune:

„Zguduirea Elveţiei şi a Germaniei a reprezentat doar preludiul finalului grandios: zguduirea Europei de Est. O dată cu prăbuşirea blocului sovietic, în fostul leagăn al evreimii europene s-au deschis perspective ispititoare. Inveşmântându-se cu evlavie prefăcută în mantia «victimelor nevoiaşe ale Holocaustului», industria Holocaustului a încercat să stoarcă miliarde de dolari de la aceste ţări deja sărăcite. Promovându-şi ţelul cu insolenţă, neîndurător, a devenit principala instigatoare a antisemitismului din Europa… Folosindu-se de acest «mandat», industria Holocaustului a cerut ţărilor din fostul bloc sovietic să predea toate proprietăţile deţinute de evrei înainte de război sau să ofere compensaţii pecuniare. Totuşi, spre deosebire de cazurile Elveţiei şi Germaniei, a adresat aceste solicitări departe de ochii presei. Până acum, opinia publică nu s-a opus şantajării bancherilor şi industriaşilor germani, dar s-ar putea să fie mai puţin îngăduitoare faţă de şantajarea ţăranilor polonezi înfometaţi”.

În anul 2002, în prezenţa preşedintelui României, Ion Iliescu, după ce a fost decorat, înfocatul sionist Elie Wiesel, în plenul Academiei Române, în rândurile cărei era primit ca doctor, lansează afirmaţia: «România a participat la Holocaust. România a ucis, a ucis, a ucis. România trebuie să răspundă pentru faptele sale». Wiesel fusese primit de oficialităţile române cu toate onorurile, cu protocol la nivel de grad I. Şi asta după ce, la Muzeul satului din Sighetul Marmaţiei, Wiesel a încins o învârtită împreună cu preşedintele Ion Iliescu, cu ambasadorul S.U.A., M. Guest, şi cu ministrul apărării, Ioan Mircea Paşcu.

Invocând Holocaustul din timpul Germaniei hitleriste, la începutul anului 1951, Israelul s-a adresat celor patru aliaţi, în frunte cu S.U.A., pentru a obţine sprijinul în vederea obţinerii de despăgubiri de la Germania (de vest şi de est) de 1,5 miliarde USD. Suma a fost obţinută în proporţie de 75%. „Nu ştiu care ar fi fost soarta Israelului în anumit momente critice ale economiei sale, dacă Germania nu şi-ar fi ţinut angajamentele. Căile ferate, telefoanele, instalaţiile portuare, sistemele de irigaţie, ramuri întregi ale industriei şi ale agriculturii nu ar fi fost în starea lor actuală fără despăgubirile germane”, scria în memoriile sale Nahum Goldman, negociatorul guvernului israelian. A urmat rândul Austriei să fie stoarsă de fonduri, ceea ce s-a şi întâmplat. Apoi al Elveţiei, mai recent, în prezent, la rând vine România!

Demersul lui Wiesel & Comp nu este întâmplător şi nici singular. El face parte dintr-un plan pragmatic evreiesc. Astfel, la începutul anilor ’90, rabinul-şef din România, Moses Rosen, minţind ca un escroc ordinar, a declarat că cei 400.000 de evrei în minus în România anului 1945, faţă de România antebelică, ar fi fost omorâţi de statul român. În realitate, din cei 800.000 de evrei, câţi avea România înainte de război, 161.200 de evrei din Transilvania au fost deportaţi în lagărele germane de către ungurii hortyşti, după ce în 1940 Transilvania a revenit Ungariei, iar alţi circa 250.000 de evrei au fost desprinşi de România, odată cu cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Evrei au murit în război, ca şi români, sau ruşi sau germani, mai ales că se străduiau din răsputeri să se implice în acest război, în defavoarea românilor.

Miza jocului lui Moses Rosen a ieşit curând la ivelă. Banii! În iunie 1991, în Kneset, parlamentul israelian, s-a propus să se ceară României câte 50.000 de dolari despăgubiri pentru fiecare din cei 400.000 de evrei „omorâţi” de către România. „Din acel moment – arată Petre Ţurlea – o întreagă campanie s-a dus pentru a implanta în conştiinţa lumii, şi a românilor, ideea participării la Holocaust”In planul sionist, compensaţiile ce urmează să fie plătite de România vor fi, de fapt, foarte mari. O demonstrează „Memorandumul Intern” al Ministerului Afacerilor Externe, înregistrat cu nr. A5406 din 26.06.1995, ce se referă la întâlnirile dintre diplomaţii români şi oficiali ai statului Israel din ziua de 26 iunie 1995. Pe acest document ministrul de externe Meleşcanu a scris «Rog discreţie». Iată conţinutul Memorandumului:

„La ultima reuniune (de la Madrid) s-a constituit Organizaţia Mondială a Evreilor pentru Restituirea Averilor. Din această organizaţie fac parte: reprezentanţi ai Congresului Mondial Evreiesc, ai Agenţiei Evreieşti pentru Israel, ai Organizaţiei Claims Conference (ce s-a ocupat de problema despăgubirilor plătite de Germania evreilor), ai organizaţiilor reprezentative ale evreilor originari din fiecare ţară a fostului bloc comunist. Obiectivele principale ale acestei organizaţii sunt: identificarea averilor şi întocmirea dosarelor respective; exercitarea de influenţe şi presiuni din exterior, pentru ca parlamentele statelor vizate să adopte cadrul legislativ necesar recuperării averilor de către toţi evreii, indiferent dacă trăiesc sau nu în ţările respective, ori dacă mai sunt sau nu cetăţeni ai statului respectiv… în 1992 s-a constituit în Israel, sub lozinca «timpul acţiunii a sosit», Comitetul de iniţiativă al organizaţiei Uniunea Evreilor din România, care are ca obiectiv «recuperarea drepturilor şi bunurilor evreilor originari din România, dobândite ilegal şi confiscate abuziv de autorităţile româneşti de la instalarea guvernului Goga-Cuza până în prezent». Se publică numeroase materiale de prezentare a problemei, iar în Israel au apărut birouri de avocatura care se ocupă de strângerea de documente pentru a fi folosite ca probe, inclusiv în Justiţie, pentru recuperarea averilor din România. Avocatul Paul Feher are un astfel de birou în funcţiune în Israel şi a mai înfiinţat asemenea birouri de avocatură la Paris, Bonn şi Budapesta, dar are intenţia să deschidă unul şi la Bucureşti. Se estimează că vor fi cea 50.000-80.000 de cazuri… Este vorba de o acţiune de amploare, care se desfăşoară la scară mondială; s-a creat un mecanism care dispune de mijloacele necesare (organizatoric, financiar, presă ş.a.) şi este sprijinit în modul cel mai evident de S.U.A. şi de cercurile influente, în aceste condiţii, statele avute în vedere nu vor putea rezista multă vreme presiunilor de tot delul la care vor fi supuse şi vor trebui să dea urmare cererilor”. Documentul este semnat de ambasadorul român Ion Maxim şi de directorul Dumitru Ceauşu (şeful Direcţiei Juridice şi a Tratatelor din cadrul M.A.E., la acea dată).

Curând după primirea Memorandumului, la 10 august 1995, secretarul de stat al Ministerul Afacerilor Externe îl primeşte în audienţă pe Avshalom Meghidon, ambasadorul Israelului la Bucureşti. Acesta prezintă dimensiunea revendicărilor evreilor din Israel asupra României: 400.000 de proprietăţi imobiliare, revendicare ce face curând obiectul notei „Problema bunurilor evreieşti din România” vizată de directorul general Mircea Geoană şi adresată ministrului de externe de la acea dată, Teodor Meleşcanu.

În tot acest timp, omul politic Teodor Meleşcanu era intens curtat şi susţinut financiar de evreul parizian Adrian Costea, care, ulterior, i-a înfiinţat şi un partid, Alianţa pentru România. În ciuda acestei campanii, se pare că evreii au fost deja despăgubiţi încă din anul 1946, printr-o lege emisă de ministrul justiţiei de atunci, Lucreţiu Pătrăşcanu (căsătorit cu o evreică) şi promulgată de regele Mihai I.

Faţă de ofensiva sionistă a lui Wiesel din 2002, ziarul Adevărul, prin vocea redactorului-şef Cristian Tudor Popescu, reacţionează la 3 august:

„Acuzaţi de crimă sunt toţi românii, foşti şi viitori. A făcut-o acum laureatul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel: «România a ucis, a ucis, a ucis»… Dar acelaşi lucru l-a spus cu o lună în urmă ambasadorul S.U.A., Michael Guest, care nu e bătrân, nu e evreu şi reprezintă poziţia politică a Americii: «România a participat la Holocaust nu doar prin deciziile şi acţiunile lui Antonescu şi Gărzii de Fier, ci şi prin cetăţenii care au sprijinit acele evenimente în mod deschis, sau prin tăcerea lor». Oare intrarea în NATO înseamnă să trăim şi cu ochii în pământ şi noi, şi copiii noştri? Se pare că nu. America ne pune în genunchi şi cu fruntea în ţărână. Alaltăieri, România a semnat cu S.U.A. un tratat prin care militarii americani aflaţi pe teritoriul românesc sunt scoşi de sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale. Prin urmare, dacă un militar american din trupele deplasate în România îşi pierde controlul şi porneşte cu tancul prin Ţăndărei, trăgând în stânga şi în dreapta, România nu va face apel la C.P.I. fără acordul S.U.A.. Americanii au încercat să impună acest tratat Uniunii Europene şi au fost refuzaţi, chiar şi de aliaţii tradiţionali… Un astfel de tratat consfinţeşte, de fapt, punerea militarului american deasupra tuturor celorlalte fiinţe omeneşti de pe continentul european. S.U.A. fac astfel dovadă unei mentalităţi de ocupant imperial, binecunoscută de-a lungul veacurilor: justiţii locale şi internaţionale. America poate să acuze o ţară întreagă, România, de crime de război, dar nici ultimul soldat american nu poate fi judecat de comunitatea internaţioanală…”.

Pentru că trebuie să fim îndoctrinaţi cu ideea Holocaustului, istoricii români trebuie opriţi a spune adevărul, prin ameninţarea cu închisoarea. Iată ce se publica în anul 2001 pentru publicul român de către editura Hasefer, editură subvenţionată de către statul român:

„Austriecii au fost mai răi decât germanii. Rolul pe care l-au jucat în Holocaust a depăşit orice proporţii raportat la numărul populaţiei… Românii, cu deosebire militarii ajunşi dincolo de Prut şi Nistru, nu s-au dovedit mai buni decât austriecii; chiar mai răi în anumite privinţe… Au avut loc pogromuri… Românii au jucat un rol major în invadarea Rusiei care, pentru ei, era deasemenea un război împotriva evreilor. În Basarabia şi Ucraina au omorât 200.000 evrei. Evreii erau îngrămădiţi în camioane pentru vite, fără mâncare sau apă şi erau mutaţi dintr-un loc în altul, fără vreo destinaţie anume… După Germania şi Austria, românii au fost, în Transilvania şi Ucraina, cei mai mari ucigaşi de evrei. Erau mai degrabă înclinaţi să folosească bătaia şi tortura, sau să violeze, ofiţerii fiind mai cumpliţi decât bărbaţii simpli, ei alegându-le pe cele mai drăguţe evreice tinere pentru orgii”

Minciuna este la ea acasă. Teritoriul României în timpul celui de-al doilea război mondial nu conţinea Transilvania, ea aparţinând din 1940 Ungariei hortiste.Războiul României împotriva Rusiei nu era unul împotriva evreilor, ci avea ca miză deţinerea Basarabiei, răpită de către ruşi tot în 1940, iar deportările evreieşti din Ucraina vizau o populaţie ostilă armatei şi administraţiei româneşti. Nu vom insista asupra acestei conspiraţii sioniste de culpabilizare a poporului român, vrem însă să amintim că principalul substrat al acesteia are două filoane centrale: ura evreiască tradiţională împotriva românilor (care au încercat să se opună dominaţiei economice şi sociale) şi revendicarea de despăgubiri băneşti sau imobiliare.

Citatele de mai sus provin dintr-o lucrare cu circuit internaţional (Paul Johnson, O istorie a evreilor), însă în aceeaşi situaţie se găsesc şi lucrările cu destinaţie exclusiv internă, aşa cum este România Iudaică a lui Teşu Solomovici. Aceasta, susţinând ideea vinovăţiei românilor ca asasini ai evreilor prin participarea la Holocaust, şi-a publicat uriaşa lucrare pe banii Ministerului Cultelor şi Culturii, minister patronat de filosemitul Răzvan Teodorescu.

Masoni-in-sedinta-Razvan-Theodorescu-etc

Trebuie spus pentru publicul larg că ministrul român al culturii Răzvan Teodorescu a funcţionat de la începutul anilor ’90 ca vicepreşedinte şi preşedinte al Asociaţiei de prietenie România-Israel, organizaţie sionistă. Atitudinile sale recente atestă faptul că prietenia sa se îndreaptă de fapt numai către poporul israelian, românii fiindu-i neplăcuţi.

Jurnalul Naţional (ca aproape toată presa românescă) din mai 2002 titra:„Ministrul Culturii (Răzvan Teodorescu) consideră România părtaşă la Holocaust”.Declaraţia a fost ocazionată de către dezaberile din Comisia juridică a Senatului privind adoptarea de către guvern a Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/28.03.2002 (semnată de primul-ministru Adrian Năstase) prin care orice cetăţean român urmează a fi condamnat la 5 ani de închisoare dacă nu recunoaşte existenţa Holocaustului împotriva evreilor: „Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi”(articolul 6 din Ordonanţa).

Comisia juridică a Senatului ce a luat în dezbatere la începutul lui mai 2002 ordonanţa guvernamentală în scopul transformării acesteia în lege, era compusă din reprezentanţii partidului de guvernământ (P.S.D.), ai P.R.M., ai Partidului Liberal, în frunte cu Norica Nicolai, şi ai P.D., prin evreul Petre Roman. De „cealaltă parte”, la discuţii participa lobby-ul format de ministrul Răzvan Teodorescu şi reprezentanţii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. În cadrul discuţiilor prelungite, reprezentanţii liberali au susţinut poziţia P.R.M. în dezbaterea dacă România a participat sau nu la săvârşirea de atrocităţi împotriva evreilor. Norica Nicolai, susţinută de ceilalţi liberali din comisie, a cerut chiar eliminarea articolului 6 din noua lege, argumentând că în baza lui ar putea fi trimişi la închisoare şi cei care neagă existenţa Holocaustului în România. În replică, ministrul Răzvan Teodorescu atacă pe loc şi susţine că chiar dacă „România nu a cunoscut Holocaustul în interiorul graniţelor sale, dar a participat la Holocaust prin acţiunile îndreptate împotriva evreilor din teritoriile guvernate de ea: Bucovina, Transnistria şi Basarabia”. Fiind şi mai acuzatori, reprezentanţii comunităţii evreişti din România (printre care şi fostul ambasador la Berlin, Radu Cornea) le spun senatorilor români că „pogromul de la Iaşi, când mii de evrei au fost împuşcaţi într-o noapte”, tot Holocaust se numeşte. Discuţia a fost, finalmente, tranşată de senatorul P.R.M., Gheorghe Buzatu, care citând definţia dată de Dicţionarul Larousee pentru Holocaust: eliminarea evreilor de către nazişti între 1939-1944 în ţările ocupate de trupele Reichului, conchide:

„România n-a fost niciodată ocupată de Reich, dom’le”.

„Disputa l-a determinat pe ministrul Theodorescu, unul dintre părinţii ordonanţei [guvernamentale], să recunoască necesitatea introducerii definiţiei [Holocaustului] în text.

«Credeam că e un lucru ştiut de toată lumea», s-a scuzat ministrul” (Jurnalul Naţional).

Răzvan Teodorescu şi-a dezvăluit involuntar realele intenţii ale demersurilor sale când a declarat, la scurt timp, că România trebuie să suporte consecinţele participării la Holocaust, că „trebuie să răspundă pentru faptele sale”.

Noi nu putem nega existenţa „Holocaustului”, dar nici nu o putem susţine, dacă, aşa cum remarca şi dl. profesor Buzatu, acesta nu este definit din punct de vedere juridic. Etimologic holocaust-ul se traduce cu distrugerea totală. De aceea, în sensul strict al cuvântului, un holocaust real nu a existat, pentru că o mare parte dintre evreii europeni au supravieţuit războiului. Este, însă, la fel de adevărat că Germania nazistă concepea o «soluţie finală», în ceea ce îi privea pe evrei, dar aceasta nu consta programatic în exterminarea acestora, Adolf Hitler intenţionând să-i deporteze şi să-i exileze pe insula Madagascar, ceea ce emoţional şi economic pentru evrei poate corespunde, într-adevăr, cu un adevărat Holocaust.

Definiţia din Larousse, însă, face o referire explicită la exterminarea fizică a populaţiei evreişti. Totuşi, în această situaţie s-a dovedit că s-a exagerat peste măsură.

La început, despre „lagărul de exterminare” german de la Auschwitz s-a aruncat estimarea de 9 milioane de evrei ucişi în genocidul. Ulterior lucrurile s-au oprit la patru milioane de victime, conform „raportului sovietic” considerat drept probă de către Tribunalul de la Nurenberg. Cercetările mai atente i-au făcut pe istorici să rectifice informaţia: 2 milioane se scria în 1974, 1,25 milioane în 1985.

Dar iată ce scria mai recent publicaţia franceză Le Monde, privind rezultatele cercetătorului Francois Bedarida:

„În memoria colectivă s-a întipărit cifra de patru milioane (cea care, pe baza unui raport sovietic, figura până acum la Auschwitz pe monumentul ridicat în memoria victimelor nazismului) în timp ce la Ierusalim muzeul Yad Vashem indică o cifră ce depăşeşte foarte mult realitatea.

Totuşi, de la sfârşitul războiului, s-a pus pe lucru memoria savanţilor. Din aceste minuţioase şi răbdătoare a rezultat că cifra de patru milioane, nesprijinindu-se pe nici o bază serioasă, nu putea fi reţinută… Se ajunge la… un total coroborat asupra unui număr de victime oscilând între minimum 950.000 şi maximum 1,2 milioane”.

Rectificarea măsluirii istoriei a condus chiar la înlăturarea inscripţiei „cameră de gazare” de la lagărul de concentrare de la Dachau, înlocuindu-se cu alta care precizează că niciodată nu a funcţionat aşa ceva în acel loc.

Termenul de Holocaust a fost pus în circulaţie de către evreul originar din România, Elie Wiesel, manager general al „industriei holocaustului”, prin cartea sa, Night (1985).

Atenţia acestuia către România sa îndreptat de la începutul anilor ’90, când primul pretext i l-au oferit primul-ministru şi preşedintele României de atunci. Astfel, evreul Petre Roman s-a apucat să declare în New Yok Times că în spatele conflictelor dintre maghiari şi români din martie 1990 de la Târgul Mureş se află şi: „O reînviere a Gărzii de Fier, mişcare fascistă, antisemită… Manifeste ale Gărzii de Fier şi ale organizaţiei patronale Legiunea Arhanghelului Mihail au fost apariţii comune în ultimele luni în această regiune”. La rândul său preşedintele Ion Iliescu, declară în acelaşi an că revolta tineretului împotriva regimului neo-comunist, din iunie 1990 din Piaţa Universităţii, aparţine mişcării legionare.„Comisia parlamentară instituită ad-hoc nu a găsit – însă – nici un amestec al legionarilor în înscenările sângeroase din 13-15 iunie de la Bucureşti, după cum nici la Târgu Mureş nu a avut loc vreun amestec al legionarilor în acele întâmplări şi nu a fost semnalat nici un manifest legionar” (Traian Golea).

Campania din New York Times continuă însă. Rabinul Şef al României, Moses Rosen, intră în hora minciunii şi publică la 1 iulie 1991 în cotidianul american următorul text:

„Numărul morţilor a ajuns la 400.000, despre care noi nu am putut vorbi până acum decât în străinătate sau aici numai între noi. Ei au pierit şi nouă ni s-a interzis să-i putem plânge”

Şi în prezent, mai multe plăci negre comemorative, amplasate în 1990 la intrarea în templul evreiesc Coral din Bucureşti, evocă falsul participării României la Holocaust („400.000 de Martiri Evrei din România”), fără ca autorităţile române să la vreo măsură constituţională faţă de acest grav afront penal (art. 168 Cod Penal) ce se pedepseşte cu închisoarea.

Că totul este o minciună au dovedit-o în bună măsură istoricii români, dar chiar şi cei evrei. Aşa cum am mai arătat, chiar Rabinul Şef al României din acea perioadă, Alexandru Şafran, mărturiseşte despre generozitatea românilor faţă de evrei. La Roma, în 1957, a fost publicat studiul Regional Development of the Jewish Population of România, avându-l ca autor şi pe W. Filderman, preşedintele „Comunităţii Evreilor din România” în perioada războiului. La pagina 15, studiul reproduce o hartă a României, indicându-se teritoriile pierdute în anul 1940. Pe suprafaţa rămasă a României autorii studiului au scris: „Acest teritoriu a avut 312.972 evrei în 1930. Până la sfârşitul războiului numărul lor a crescut la 355.972, adică cu 13,7%”. Explicaţia constă în aceea că România a fost un spaţiu de refugiu pentru evreii din Polonia cucerită şi din Ungaria hortistă.

La rândul său, alt evreu, Matatias Carp, autor al lucrării Cartea Neagră, arată că ceea ce a declanşat „rebeliunea legionară” a fost consecinţa aţâţării de către evrei a mareşalului Antonescu. Totodată, în urma „rebeliunii”, cu toate eforturile depuse, nici un legionar nu a putut fi acuzat de a fi avut vreun conflict cu vreun evreu.

Campania antiromână demarată de Moses Rosen în 1990 era condusă însă, din spate, de sionistul Elie Wiesel, fapt ce face ca la 11 iulie 1991, în Senatul S.U.A. să fie introdusă o Rezoluţie care să condamne „resurecţia antisemitismului în România… întrucât laureatul premiului Nobel şi scriitor umanist Elie Wiesel recent a vizitat România, ţara sa de naştere, pentru a vedea şi a mărturisi asupra acestor tendinţe antisemite”

Elie Wiesel este fără îndoială principalul promotor al culpabilizării României de Holocaust. Lucrarea sa Noaptea (Night), tipărită în diverse versiuni şi limbi, este apreciată ca fiind „creaţia unei fantezii bolnave ce a dăruit lumii o sumedenie de minciuni, scrise cu multă vervă în autobiografia sa…: că la Auschwitz şi Buchemvald nemţii ardeau evreii de vii în focuri aprinse în şanţuri; că era un şanţ de foc pentru adulţi şi altul pentru copii mici; că el a fost dus cu coloana victimelor la doi paşi de marginea şanţului, de unde din ceva motiv misterios a fost dus înapoi la barăci; că a fost dus din nou cu coloana victimelor la doi paşi de marginea şanţului etc.; că luni de zile pământul s-a cutremurat şi coloane de sânge evreiesc ţâşneau din sol la Babi Yar, în Ucraina; că la Buchemvald erau ucişi în fiecare zi 10.000 de evrei, şi el era totdeauna printre ultima sută la poarta morţii, dar întotdeauna era cruţat din nu se ştie ce motive. Că evreii transilvăneni, Elie Wiesel şi tatăl său, au căzut sub ocupaţia maghiară în urma Dictatului de la Viena din 1940 şi, deportaţi de către autorităţile maghiare (pe care el, cu rea-credinţă le numeşte «autorităţi române») au ajuns la Buchemvald…” (Traian Golea).

Prin comparaţie cu minciuna lui Wiesel, iată relatarea unui alt evreu, din Transilvania, dr. Oliver Lusting:

„În sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viaţa nici unui evreu nu a fost periclitată, în timp ce evreii din Cluj şi Dej, din Oradea şi Satu Mare, din toate oraşele şi satele Transilvaniei de nord (cedată ungurilor) au fost strânşi toţi până la ultimul bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânaţi sub ameninţarea baionetelor hortyste spre crematoriile şi camerele de gazare de la Auschivitz, evreii din Turda şi Alba-lulia, din Arad şi Timişoara (parte a Transilvaniei rămasă sub guvernarea română) nu au purtat nici măcar steaua galbenă! Mai mult, aceste oraşe, ca de altfel oraşele din întreaga Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei – şi chiar din oraşele Ungariei – care au reuşit să evadeze din ghetouri şi să fugă în România.”

Sionismul oficial. Statul Israel supravieţuieşte datorită unui puternic sprijin financiar şi militar pe care îl obţine prin evreii răspândiţi în întreaga lume de la statele în care aceştia au obţinut un statut social şi politic privilegiat. Rolul aplicării acestor programe aparţine în primul rând sionismului, iar România are o puternică importanţă pentru evrei, deoarece, conform unei experienţe istorice consumate, poate fi cu uşurinţă acaparată economic şi subordonată intereselor evreieşti.

O serie de fapte din ultimii ani, de la marea infracţionalitate economică până la spionajul total, demonstrează declanşarea unei noi acţiuni evreieşti de tip sionist asupra României, între aceste strategii se preconizează şi o eventuală neocolonizare a ţării, în care scop prioritară este masiva achiziţie mascată imobiliară şi apoi funciară. În acest scop, în prezent, sioniştii activează prin toate mijloacele pentru a influenţa partidul de guvernământ pentru a fi schimbată Constituţia ţării şi pentru a-i manipula pe specialiştii în drept ai acestui partid, însărcinaţi cu proiectul noii Constituţii. Unul dintre aceşti „specialişti”, om cu aplecare spre activitatea masonică, este sprijinit din umbră spre a deveni noul ministru al Justiţiei, aşa cum a mai fost şi într-o altă guvernare a actualei puteri.

Despre ofensiva sionistă, declanşată prin structurile la vedere în aprilie 2002, vom prelua însă informaţiile din publicaţia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România («Realitatea Evreiască», nr. 162-163/2002), privind organizarea la 28 aprilie 2002 a primei adunări generale a Asociaţiei Sioniste din România, „după 54 de ani de la interzicerea acesteia”:

„După o întrerupere îndelungată, o adunare sionistă de mare amploare! (se arată în periodicul evreiesc). A renăscut mişcarea sionistă din România de veche tradiţie, dacă ne gândim la acţiunile celor din Moineşti, Galaţi, care au luat drumul spre «Ţara veche-nouă», chiar înainte de Congresul de la Basel, când s-au pus bazele sionismului politic de către Theodor Herzl. Este de subliniat că primele aşezări [ale Israelului] au fost opera celor ce au făcut Aliya din România”.

În continuare, Realitatea Evreiască subliniază că însuşi imnul naţional al Israelului, adoptat în 1948, a fost iniţial compus şi cântat în casa bancherului evreu Mose Waldberf din Iaşi.

Deci, în ziua de 28 aprilie 2002, la Timişoara, „a renăscut” mişcarea sionistă din România. Printre organizatorii acestui „eveniment creator de istorie în viaţa evreiască din România”, adică reactivarea mişcării sioniste, remarcăm atât Mossad-ul (prin prezenţa lui Meir Rosen, fost ambasador al Israelului la Paris şi Washington), cât şi a guvernului israelian (prin Tova Friedel, de la Ministerul Absorbţiei). Cu ocazia acestui prim „congres” a fost ales preşedintele Asociaţiei Sioniste din România în persoana lui Tiberiu Roth (evreu khazar), au fost aleşi delegaţii la Congresul Mondial Evreiesc şi au fost numiţi cei care vor conduce sionismul în fiecare dintre oraşele româneşti. Totodată a fost adoptat un prim program: activitate permanentă în filiale (!?), declanşarea unei propagande pro-Israel şi întocmirea unei baze de date cu toţi oamenii pe care se poate baza mişcarea sionistă din România, în acelaşi timp, organizaţia evreiască de tineret Club Tnuat Aliya şi-a asumat obligaţia racolării de noi oameni, să adune şi să ofere informaţii, de a strânge legăturile cu Eret Israel şi de a întării sionismul în România.

Federaţia Comunităţilor Evreilor din România, prezentă la întrunire prin secretarul ei general, fostul securist evreu Iulian Sorin, asigură Asociaţia Sionistă din România de sprijinul şi contribuţia sa totală la reuşita activităţii acesteia, adăugând că:

„Este absolut necesar să găsim calea de a pătrunde în presa cotidiană şi în periodicele din România pentru a face cunoscute ideile sioniste… în zilele noastre, orientarea sionistă are un vector de la care nu ne putem abate. Este vorba de a susţine prin toate mijloacele şi în toate ocaziile cauza Statului Israel”, în acelaşi timp, recent alesul preşedinte al Asociaţiei Sioniste din România, Tiberiu Roth, arată:

„Oricât de implicaţi am fi în societăţile în care trăim, oricât de loiali am fi ţărilor ai cărei cetăţeni suntem, nu putem depăşi emoţia care ne cuprinde ori de câte ori se întâmplă ceva în Israel”.

Rezultă limpede mesajul real al liderilor sionişti către activiştii din România: loialitatea faţa de România nu primează, în timp ce interesele Israelului trebuie susţinute permanent şi prin orice mijloc, iar aceste mijloace, fiind nelimitate, pot atinge şi aria criminalităţii. Ca dovadă că nu este nici o exagerare în această privinţă, vom arăta una dintre rezoluţiile celui deal 23-lea Congres al Asociaţiei Sioniste Mondiale (Congresul Mondial Evreiesc):

„Obligaţia colectivă a tuturor organizaţiilor sioniste din diversele ţări, de a ajuta statul evreu în orice circumstanţă, este imperativă, chiar dacă o atare atitudine intră în contradicţie cu autorităţile ţărilor respective” (după Jerusalem Post, 17 august 1952).

 

Mossad-ul şi sionismul politico-economic. Peripeţiile cu serviciile secrete israeliene a doi soţi evrei, cetăţeni britanici, sunt foarte elocvente pentru modul de acţiune în întreaga lume a Mossad-ului, şi pe noi ne interesează pentru a ne putea face o imagine asupra a ceea ce se întâmplă şi în România, şi pentru a înţelege astfel într-o lumină mai clară semnificaţia capitolelor următoare..

Sub semnul curcubeului. Intrarea în NATO a României

22 NOIEMBRIE 2002 a însemnat pentru România data angajării totale pe drumul politic şi militar al S.U.A. Vizita preşedintelui american la Bucureşti, George W. Bush (junior) a însemnat, de aceea, mai mult decât alăturarea României de Alianţa americană a NATO. Prezenţa sa a însemnat predarea necondiţionată a României către politica sionistă a Statelor Unite ale Americii.

Iată cum relata preşedintele român, Ion Iliescu, acea zi:

„Pe 22 noiembrie, ne-am întors la Bucureşti [de la „Summit-ul” de la Praga – n.n.]. A doua zi, capitala ţării primeşte vizita preşedintelui S.U.A., George W. Bush. Este o zi ploioasă, aşa cum se prognozase. «Nu ne sperie ploaia, venim!», declara preşedintele Bush, la Praga, în convorbirea pe care am avut-o. Un curcubeu care a răsărit peste capitală în timpul mitingului şi pe care înaltul oaspete l-a semnalat ca pe un veritabil simbol… a făcut ca ploaia şi rafalele de vânt să fie mai puţin luate în seamă. Am deschis mitingul din Piaţa Revoluţiei, spunând: «Domnule Preşedinte, nu am reuşit să influenţăm natura şi să evităm ploaia… Românii şi-au dorit să fie partenerii Americii. Astăzi li se împlineşte un vis şi un ideal, graţie şi dumneavoastră, domnule preşedinte Bush.»

Faptul că nu numai preşedintele Bush a acordat o valoare simbolică curcubeului ce apăruse în timpul ploii şi vântului deasupra mitingului de la Bucureşti, ci şi preşedintele român Iliescu, o dovedeşte chiar lucrarea din care am citat (Ion Iliescu, Integrare şi Globalizare. Viziune Românească, Bucureşti 2003), a cărei copertă plasează globul pământesc peste un curcubeu cosmic. Cert este că, în numai câteva luni, România a intrat în război împotriva Irakului, alături de S.U.A. şi Marea Britanic, fără a fi membră NATO, fără ca acest război să fie unul al Alianţei militare Atlantice, împotriva voinţei Europei şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care nu au aprobat războiul.

Vom încerca să descoperim ce „valoare simbolică” poate avea curcubeul, atât în lume, cât şi la români, dar mai întâi trebuie să ştim mai multe despre miza războaielor din Golful Persic (şi Irakul) şi despre faţa nevăzută a preşedintelui Bush.

Pentru aflarea mizei reale a războaielor repetate din Golf, cei mai buni analişti s-au dovedit a fi cei francezi. Iată ce arăta Le Figaro (din 5 noiembrie 1990, sub semnătura lui Alain Peyrefitte), privind declanşarea în 1991 a războiului împotriva Irakului:

 

„Două puternice grupuri de presiune au împins Statele Unite la declanşarea conflictului:

– Lobby-ul evreiesc, deoarece eliminarea lui Sadam Hussein înlătură ameninţarea celei mai puternice ţări arabe… Evreii americani joacă în sistemul mediatic de dincolo de Atlantic un rol esenţial. Compromisul permanent între Preşedinte şi Congres conduce Casa Albă să ţină seama foarte mult de insistenţele lor.

– Lobby-ul afacerilor… a ajuns să creadă că războiul putea relansa economia. Al doilea război mondial şi enormele comenzi pe care le-a adus Statelor Unite, nu a pus el oare capăt crizei din 1929 din care nu ieşiseră cu adevărat? Războiul din Coreea nu a provocat el un nou boom? Blagoslovitul război care ar readuce prosperitatea în America…”

 

Că Israelul, în interesul său geo-strategic, se străduie de mulţi ani să implice statele lumii, în primul rând S.U.A. (primul stat sionist al lumii), într-un război de distrugere a Irakului, este dovedit de adoptarea „Planurilor Strategice ale Israelului pentru anii ’80”de către Organizaţia Mondială Sionistă, în care se regăseşte următorul pasaj:

„Bogat în petrol şi dat pradă luptelor intestine, Irakul este pe linia de ţintă israeliană. Distrugerea sa ar fi, pentru noi, mai importantă decât cea a Siriei, căci el este cel care reprezintă, pe termen scurt, cea mai serioasă ameninţare pentru Israel” (după periodicul israelian Kivounim, Ierusalim, nr.14, februarie 1982).

„Nu lipsesc exemplele când lobby-ul israeliano-sionist a reuşit să impună Statelor Unite o atitudine contrară intereselor americane, dar utilă politicii Israelului” – scria la rândul său Roger Garauday. Iată câteva exemple. Preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului S.U.A., senatorul Fullbright, a decis să-i aducă pe principalii conducători sionişti în faţa unui comitet care a scos la lumina zilei activităţile lor subterane. El a rezumat rezultatele anchetei într-un interviu… «Israelienii controlează politica Congresului şi Senatului»… La alegerile următoare, Fullbright avea să-şi piardă locul de senator…

În cartea sa, They dare to speak out, Paul Findley, care a fost, timp de 22 de ani, deputat în Congresul S.U.A., descrie modul actual de funcţionare al lobby-ului sionist şi puterea sa. Această adevărată «sucursală a guvernului israelian» controlează Congresul şi Senatul, Preşedinţia, Departamentul de Stat şi Pentagonul, ca şi mijloacele mas-media, şi îşi exercită influenţa în Universităţi, ca şi în sânul Bisericilor…

În fiecare an, oricare ar fi restricţiile pentru toate celelalte capitole ale bugetului, creditele pentru Israel sunt tot mai mari. Spionajul funcţionează de aşa manieră încât dosarele cele mai secrete sunt în mâinile guvernului israelian…

Adlai Stevenson [fost candidat la preşedinţia S.U.A.], reamintind că 43% din ajutorul extern american este destinat Israelului (3 milioane de locuitori), în detrimentul a 3 miliarde de locuitori înfometaţi ai globului, concluziona: «Primul ministru al Israelului are mai multă influenţă asupra politicii externe a S.U.A. în Orientul mijlociu decât are în propria sa ţară»

Toate mijloacele sunt bune pentru lobby-ul sionist [în S.U.A.]. De la presiunea financiară la şantajul moral, trecând prin boicotul mijloacelor media şi al editorilor şi prin ameninţarea cu moartea. Congresmanul Paul Finley concluziona:

«Oricine critică politica Israelului trebuie să se aştepte la dureroase şi neîncetate represalii şi chiar la pierderea mijloacelor sale de existenţă, prin presiunile lobby-ului israelian. Preşedintele se teme de el. Congresul cedează tuturor exigenţelor sale. Cele mai prestigioase universităţi au grijă să îndepărteze din programele lor tot ceea ce i se opune…»

Anticipând genial ceea ce avea să se întâmple în anul 2003, când două puternice state europene, Germania şi Franţa, s-au opus implicării militare a NATO (ale cărei membre erau) în noul război asupra Irakului, francezul Michel Bugnon-Mordant publica în Elveţia, în anul 1997, următoarea analiză:

 

În ianuarie 1994 Statele Unite ale Americii au făcut să fie acceptată ideea unei lărgiri a NATO către ţările Europei de Est, inclusiv România. Strategia era impusă de necesitatea ca S.U.A. să îşi găsească noi sateliţi militari cu care eventual să poată contracara o centrifugare a altor puteri militare (europene) de către centrul militar american sionist. Primul pas fusese făcut după primul război din Golf, din 1990. Astfel, Reuniunea NATO a Consiliului ministerial din decembrie 1992, redefineşte Alianţa Atlantică ca pe „un instrument pentru schimbarea Europei în ansamblu”. Planul fusese pus în mişcare – după cum arată Bugnon-Mordant – de către strategii americani evrei, amiralul Jeremia şi sionistul Paul Wolfowitz (actualmente adjunct al şefului Pentagonului), care au dorit „excluderea cu orice preţ a apariţiei unei puteri susceptibile de a rivaliza cu unica superputere actuală. De aceea s-a prevăzut crearea unei «forţe de reacţie rapidă» ale cărei structuri să permită un grad mai mare de integrare decât însăşi NATO… Schimbările cruciale ce au intervenit de la prăbuşirea lagărului comunist i-au incitat pe americani să-şi continue avantajul. Adaptarea efortului de apărare la contextul astfel creat, menţinerea supremaţiei lor politice şi militare în lume constituie două priorităţi. Războiul rece fiind încheiat, este potrivit să se păstreze un dezechilibru vizând să împiedice naşterea unei puteri rivale. Rapoartele prezentate preşedintelui Bush [tatăl actualului preşedinte] de Pentagon în 1992, cel al lui Paul Wolfowitz [evreu sionist] şi ce al amiralului Jeremia sunt perfect explicite în ceea ce priveşte obiectivul vizat: extinderea hegemoniei Statelor Unite asupra întregului glob prin toate mijloacele militare, culturale, politice şi economice necesare.

A doua miză a războiului asupra Irakului este evident petrolul. În acest sens, M. Bugnon-Mordant, arăta că între 1953-1990, toţi secretarii de stat americani au fost, direct sau indirect, legaţi de marile societăţi petroliere (reproducem numai câteva exemple: J.F. Dulles – Standard Oil şi Fundaţia Rockefeller, evreul Henry Kissinger – Council of Foreign Relations Rockefeller Brothers Fund; Cyrus Vance – Rockefeller Foundation şi Comisia Trilaterală; Alexander Haig – director la Chase Manhattan Bank; George Schultz -Berchtel Corporation şi Gulf Oil; James Baker – Exxon, Mobil Oil şi Standard Oil), „înainte de toate, ofensiva anti-irakiană trebuie plasată în perspectiva mai largă a luptei pentru păstrarea dreptului occidental – în esenţă american – asupra acestei materii prime, care este petrolul. Unul dintre mijloacele cele mai eficiente de spoliere a lumii a treia este ilustrat de această acaparare a materiilor sale prime…

Pe 6 octombrie 1973, Siria şi Egiptul lansează o ofensivă generală împotriva Israelului, iar a doua zi, Irakul naţionalizează Exxon şi Mobil Oil, companii americane implantate pe teritoriul său. S.U.A. răspund printr-un embargou împotriva Irakului la care Franţa refuză să se alăture. În faţa ţărilor arabe care din acel moment înclină spre orbita americană (Egiptul, Siria) şi în faţa agresivităţii Israelului, Irakul alege „fuga înainte” care îl conduce la o formă de izolaţionism, între timp, dependenţa Statelor Unite de petrolul din Golf le împinge să vrea să domine mai ferm regiunea…

 

[Legat de primul război asupra Irakului, din 1990,] fostul preşedinte Richard Nixon [marioneta politică a evreului Henry Kissinger] preciza:

„Nu mergem acolo să apărăm democraţia fiindcă Kuweitul nu este o ţară democratică şi nici nu se află aşa ceva în regiune. Nu mergem acolo ca să răsturnăm o dictatură, fiindcă în acest caz n-am mai fi aliaţi cu Siria. Nu mergem acolo pentru a apăra legalitatea internaţională. Mergem acolo, şi trebuie să mergem, fiindcă nu permitem să fie atinse interesele noastre vitale”.

Legat de obiectivul geostrategic al războiului împotriva Irakului, Bugnon-Mordant arăta că Irakul, care a naţionalizat companiile petroliere americane, întărit din punct de vedere militar şi politic de războiul împotriva Iranului, ameninţa să devină o mare putere regională, principal pericol la adresa Israelului:

 

„Faţă de apariţia unei noi ordini mondiale desemnate de Washington, independenţa irakiană era percepută ca intolerabilă. Ocupaţi cu reinstaurarea unei ordini coloniale altădată dirijată de britanici, Statele Unite s-au trezit confruntate cu o naţiune capabilă să strice jocurile…

În sfârşit, permiţând Israelului să-şi întărească poziţia hegemonică în zonă, Statele Unite făceau rău Europei, deteriorând relaţiile dintre aceasta şi ţările arabe. Ele dădeau o dublă lovitură, strivind din faşă noua veleitate a lumii arabe de a-şi realiza unitatea, murdărind în acelaşi timp în mod durabil imaginea Europei, în special a Franţei, în ochii ţărilor arabe.

De fapt, nu numai că ţările europene au fost trimise acasă după război fără a obţine cel mai mic avantaj, dar au mai şi fost excluse de la toate tranzacţiile ce aveau să urmeze. Noua ordine mondială apărută din războiul din Golf [după 1991] a fost instaurată sub conducerea exclusivă a Statelor Unite, fără ca ţările europene să aibă vreun cuvânt de spus. A fost restaurată vechea ordine colonială.”

 

*

Prezentând „Războiul din Golf şi manipularea spiritelor” (prin mass-media, Michel Bugnon-Mordant arată că Irakul revendicase Kuweitul încă din anii treizeci, căci graniţele statelor arabe din secolul XX au fost fixate în funcţie de interesele particulare ale Statelor Unite şi ale Marii Britanii. Apoi, „atât petrolul, cât şi voinţă Israelului au jucat un rol primordial în decizia administraţiei Bush de a declanşa un conflict. Mai mult decât atât, creşterea puterii în regiune a Irakului, capabilă virtual să contracareze planurile americano-israeliene în acest loc al lumii, a apărut insuportabilă Washingtonului. De unde şi campaniile de presă incendiare atât în Statele Unite, cât şi în Israel, reluate şi susţinute de toate marile mijloace mass-media europene…

Nu s-a precizat nimic despre cererile presante prezentate Kuweitului de către Irak, cereri respinse de fiecare dată ca fiind nefondate… în realitate, Statele Unite au vrut acest război şi l-au provocat. Cum se explică altfel intransigenţa nejustificată de care a dat dovadă George Bush (tatăl) faţă de cererile lui Saddam Hussein din august 1990 până în februarie 1991? Bagdadul a emis nu mai puţin de şase propuneri de pace, toate admiţând retragerea irakiană din Kuweit… În fine, la 26 februarie 1991, Irakul accepta să se retragă necondiţionat din Kuweit. La fiecare dintre aceste cereri, preşedintele Bush a răspuns printr-un refuz categoric.

Minciunile, falsificările, manipulările de fapte operate de presa scrisă, televiziunea şi radioul de dincolo de Atlantic în timpul conflictului – sprijinite fără restricţii de presa oligarhică mondială – sunt nenumărate. Avem cu toţii încă în minte invenţiile referitoare la „extraordinara” putere a artileriei irakiene, la Irak ca „a patra armată din lume”, la „mărturiile spontane” despre jafurile soldaţilor irakieni în Kuweit, dintre care cea mai emoţionantă a fost cea a unei fete din popor ce s-a dovedit ulterior a fi fiica ambasadorului Kuweitului la Washington. Să mai adăugăm un alt fapt deosebit de grav şi de sinistru augur: reportajul televizat arătând cum soldaţii irakieni deconectau incubatoarele dintr-o maternitate din Kuweit, provocând moartea tuturor noilor născuţi urma să se dovedească a nu fi altceva decât un „produs” comandat de autorităţile kuweitiene şi fabricat de o societate de comunicaţii americană, în vederea condiţionării opiniei internaţionale.

Teatru in studiourile CNN 1990 Golf War

 

Referitor la lobby-ul sionist ce este determinant asupra factorilor de decizie ai S.U.A. se impune a fi relevată radiografia rezultată din emisiunea „Arena” din 23 martie 2003 de la BBC. Elementul religios reprezintă discursul preponderent al camarilei de la Casa Albă, îndeosebi al preşedintele George W. Bush (junior), iar direcţia aceasta a fost impusă de către Carl Rove, actualul său consilier politic. Acesta este comparat cu ideologul propagandei naziste („un Goebbels al Americii”) şi este considerat, de unii, „creierul” administraţiei Bush.

„Probabil că n-a mai existat niciodată până acum la Casa Albă un consilier prezidenţial atât de important şi de influent precum Carl Rove -scria Times. Rove a fost şeful campaniei electorale a preşedintelui Bush şi a avut intuiţia de a aduna, într-un singur electorat, pe credincioşii fervenţi ai diverselor biserici evanghelice şi pe reprezentanţii marilor firme texane din domeniul exploatării petrolului”.

Rove şi Bush sunt conectaţi prin mii de fire la aceste cercuri creştine „fundamentaliste” ce au o expresie politică în „Cristian Coalition” în cadrul cărei acţionează cu maximă eficienţă comunitatea creştinilor sionişti. Afirmând că respectă litera Scripturii, ei consideră că Israelul este poporul ales de Dumnezeu. Concluzia imediată este ca Israelul trebuie sprijinit de creştinii din întreaga lume, acum şi întotdeauna. Un exponent al acestui curent este postul de radio american Prietenii Israelului, extrem de activ şi audiat. Interpretând în fel şi chip textele VECHIULUI TESTAMENT, postul susţine interesele israeliene în Orientul Apropiat, motivând religios evenimentele politice şi militare actuale.

Acelaşi limbaj religios este folosit, abuziv, în primul rând de către intelectualii evrei ce au sprijinit candidatura lui George Bush Jr, în primul rând de către Paul Wolfowitz, actualul adjunct al ministrului Apărării. Evreul Wolfowitz este în materie de politică militară ceea ce este Rove în materie de politică internă şi strategie electorală. Wolfowitz a elaborat încă din 1992 un „studiu de apărare” ce a devenit actuala politică a preşedintelui Bush. Potrivit acestui studiu, Pentagonul trebuie să impună „o nouă ordine mondială”, în care S.U.A. să fie puterea de necontestat a lumii şi să descurajeze orice competiţie venită din partea unor state pecum Germania sau Japonia, în studiul lui Wolfowitz apărea şi ideea atacului preventiv, recent aplicată asupra Irakului, fapt ce a adus un incontestabil avantaj geo-strategic Israelului.

Cu câţiva ani înainte de a veni la putere alături de preşedintele Bush, Wolfowitz a creat un aşa-zis „Grup de analiză militară” (numit Project for New American Century) împreună cu actualul vicepreşedinte Dick Cheney şi cu un fost subsecretar de stat din Ministerul Apărării, Richard Pearl. În anul 2000 acest Grup de puternică culoare sionistă redacta o analiză în care spunea că S.U.A. trebuie să se asigure că, în secolul XXI, deţine supremaţia militară în lume, dar că pentru aceasta ar fi fost nevoie de un „eveniment catalizator, de o catastrofa de proporţiile actului de la Pearl Harbor, ce a decis intrarea Americii în cel de-al II-lea război mondial”. Evenimentul s-a produs, ca prin minune, la 11 septembrie 2001 prin atacul terorist din S.U.A. Apare curios că Mossad-ul ştia despre atentat, iar aproape toţi cei circa 6000 de evrei americani care lucrau la World Trade Center (zgârie-norii Gemeni) au întârziat în acea zi la serviciu, scăpând astfel nevătămaţi.

Francezul Thierry Meyssan, în lucrarea sa, 11 Septembrie 2001-Terifianta Impostură, demonstrează că adevărata miză a „atentatului” a fost cea mai puternică lovitură bursieră din istoria S.U.A., iar că beneficiarii acestei lovituri sunt cu totul alţii decât cei ce au fost ulterior acuzaţi (lumea musulmană în general). Mai mult, Paul Wolfowitz personal a fost cel ce a coordonat cu duritate activitatea serviciilor secrete americane pentru a ascunde o serie de fapte opiniei publice şi pentru a putea prezenta ca real fabricatul oficial privind „actul terorist” de la 11 septembrie. Astfel, F.B.I. a impus companiilor aeriene să nu comunice cu presa, ascunzându-se astfel că teroriştii anunţaţi de oficiali nici nu s-au aflat în avioanele prăbuşite. Tot F.B.I.-ui a confiscat ziariştilor ore întregi de peliculă video ce au înregistrat evenimentele, conţinutul acestora rămânând secret.

„Urmarea atentatului – concluziona postul B.B.C. – a fost că America a atacat Afganistanul, apoi Irakul. Nu se ştie cui îi vine rândul şi când”. A început instalarea efectivă a Noii Ordini Mondiale, la cârma acesteia aflându-se în faţă S.U.A., iar în spate evreii sionişti, precum Wolfowitz şi echipa sa (D. Rumsfeld, R. Pearl şi alţi). Chiar şi administraţia militară a Irakului, după război, a fost stabilită tot de către „strategul” evreu de la Pentagon. Secondat de foşti şefi de la C.I.A. sau de consilieri evrei americani (circa 30 de „ofiţeri în rezervă, funcţionari şi experţi”), şeful noii administraţii a Irakului (reprezentanţă a Pentagonului numită ipocrit Oficiul pentru Reconstrucţie şi Asistentă Umanitară) a fost favoritul lui Wolfowitz, respectiv generalul scos de la naftalină Jay Garner, ale cărui nume şi prenume îl indică a fi tot evreu (Jay este un nume răspândit printre evreii americani; a se vedea Jay Pritzker, evreul care a vrut să preia în 1997 Hotelul Bucureşti, împreună cu israelianul Sammy Ofer). Ţinta lui Garner: petrolul irakian. La scurt timp, Garner a fost înlocuit de evreul sionist Paul Brener, prezent de la început în oculta Rumsfeld-Wolfowitz.

Ocuparea Irakului i-au adus administraţiei americane, controlul asupra unor uriaşe rezerve petroliere, situate pe locul doi ca mărime în lume. României, coparticipantă alături de S.U.A., nu i-a adus nimic, deşi în momentul angajării ţării, premierul Năstase afirma că trebuie să luptăm împotriva Irakului pentru a recupera datoria acestuia de 1,7 miliarde de dolari faţă de România. Cacialmaua s-a dovedit curând, căci administraţia americană a Irakului, interesată în profitul personal la resurselor acestuia, a hotărât anularea datoriilor externe irakiene. Oricum, în curând, deşi războiul s-a încheiat, în România vor fi amplasate numeroase trupe americane, dislocate din alte părţi ale lumii. Aceşti soldaţi americani sunt disculpaţi, prin acordul semnat de premierul Adrian Năstase, de orice răspundere, până şi în faţa Curţii Penale Internaţionale, pentru fapte ce le-ar putea comite pe teritoriul românesc: crime, jafuri, molestări, violuri. Evreii de la Washington doresc, însă, să ne mai târască într-un război. „Mossadul avertizează: Urmează Siria”, „Ari Fleischer: «Siria este un stat terorist», titra Ziua din aprilie 2003. La propunerea lui Paul Wolfowitz de atacare a Siriei, Congresul S.U.A. a răspuns însă: NU. Rezultatul mondial al acestei aventuri militare în Irak: relansarea cursei înarmării nucleare. Corea de Nord a denunţat recent tratatul semnat cu Corea de Sud, afirmând că experienţa Irakiană o obligă să îşi la măsuri de apărare. Alte state o vor face pe ascuns, pregătind o conflagraţie mondială, în care României i s-a ales soarta de ţintă.

*

Curcubeul invocat de preşedinţii S.U.A şi României în 22 noiembrie 2002 ca fiind un simbol de bun augur, a condus la situaţia certă a intrării României în războiul împotriva Irakului, alături de S.U.A., şi la instalarea de trupe străine pe teritoriul românesc. Dacă ne amintim, acelaşi Paul Wolfowitz, în 1991-1992, pe vremea mandatului lui George Bush tatăl, a demarat proiectul creării unei „forţe rapide de intervenţie” care obliga la atragerea României de partea S.U.A. în cadrul Alianţei militare a NATO. Dacă Alianţa sionisto-americană avea nevoie de România, de ce a mai fost nevoie şi de umilinţa condiţionării noastre de către americani, în vederea concesionării de întreprinderi româneşti, la schimbul primirii în echipă?
Vremea rea de la Bucureşti din 22 noiembrie 2002 punea sub semnul întrebării succcesul vizitei preşedintelui Bush, fapt ce preocupa oficialii români, după cum o demonstrează declaraţia preşedintelui Iliescu: „Nu am reuşit să influenţăm natura şi să evităm ploaia!”. Au reuşit însă, probabil, să creeze cu tehnica din dotare un curcubeu artificial, care s-a suprapus în centrul Bucureştiului peste ploaia măruntă însoţită de vânt.

Curcubeul reprezintă în simbolistica societăţilor secrete mondialiste spiritul Noii Ordini Mondiale. El este, în principal, simbolul mişcării New Age” (Noua Vârstă), mişcare sincretică religioasă încurajată în statele occidentale ca o adevărată nouă religie a lumii noi. Prin extensie el este preluat de către întreaga mişcare mondialistă. Preşedintele român Ion Iliescu îl reproduce pe coperta lucrării sale Integrare şi Globalizare (Viziunea Românească). Simbolistica arhaică şi universală a curcubeului, de pod spre trecerea , într-o altă lume (de regulă subterană, cum este cea căutată , – de masoni prin formula V.I.T.R.I.O.L – Vista Interiora Tera etc. -), l-a făcut să reprezinte, pentru adepţii Noii Ordini Mondiale, trecerea spre aceasta. Serge Monaste, ziarist canadian asasinat, dezvăluind planul celor mai mari 6 bănci mondiale şi al consorţiilor energerice de pe planetă, prin „Protocoalele” ce pleacă de la reuniunile secrete organizate cu M. D. Rothschild începând din 1956 (şi care conspiră la controlul tuturor organismelor internaţionale) aminteşte de „Clasificarea Curcubeu a Noii Ordinii Mondiale”. Cele şapte culori ale curcubeului mai corespund şi celor şapte trepte ale scării masonice.

La români, curcubeul are însă o semnificaţie aparte şi distinctă. Pe linia unor tradiţii arhaice universale el poate prevesti evenimente nefaste. La chinezi, de exemplu, el poate să preceadă şi anumite tulburări în armonia universului şi chiar să capete o semnificaţie rău prevestitoare. „Când un stat este în pericol să piară, scria înţeleptul antic Huai Nanzi, cerul îşi schimbă faţa… şi apare un curcubeu”. Tot în Asia, raporturile cer-pământ prin intermediul curcubeului, implică boala şi moartea. Dacă îl arăţi cu degetul (cum a făcut preşedintele Bush la Bucureşti) epidemiile devastatoare sunt sigure (curând a apărut în lume, cu focarul în China, epidemia mortal Sindromului Acut Respirator). Chiar şi în Africa, apariţia curcubeului vesteşte boala şi moartea.

În numeroase tradiţii, ca şi în cele româneşti, asocierea ploaie-curcubeu evocă imaginea şarpelui mitic. În Asia el este Naga ieşind din pământ. Conform lui Rene Guenon, aceeaşi simbolistică poate fi regăsită în Grecia antică şi în Africa. La români el este privit ca un imens balaur ce bea apele pământeşti, fie ca un gen de sorb sau punte pe care balaurii iau apă din hăurile pământului, în unele descântece se afirmă că el bea „apă turbată” fiind „Şarpe vărgat peste Prut aruncat”. Curcubeul e drumul balaurilor, spunea o bătrână româncă (Niculiţă-Voronca, Datinile şi Credinţele Poporului Român). – stiri-extreme.ro

Pentru o mai buna intelegere a celor descrise mai sus, urmariti va rog si:

Cititi cu mare atentie si luati seama!!! Material complet despre distrugerea Romaniei dupa 1989

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s