Craciunul din temnitele de la Pitesti, Aiud si Jilava

M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. “Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!” A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lume! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie.

Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie.

Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau într-o sală, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta-l bătea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla. Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cumpărat un pistol cu butie şi că Gh. Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi, că noi am vrut ca să împuşcăm pe Gheorghiu Dej.“Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am văzut decât în poză.” “Nu e nevoie, dar să declaraţi!” Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da, a fost bătaie! După 6 luni de zile, Gh. Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mine. “Păi dacă ăsta a declarat! N-auzi? Ăsta spune că aţi vrut să împuşcaţi pe Gherghiu Dej!” Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas, şi am căzut cu capul pe ciment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas şi atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură. Între timp trece pe lângă noi un ofiţer cu stea mare, maior. Şi cum eram pe spate, m-am apucat de pantalonii lui, d’aici de jos. Zic: “Tovarăşe maior, salvaţi-ne!” Ăsta vine şi-mi dă cu cauciucul peste mână. Eu însă, cât m-a lovit el, nu I-am dat drumul ăstuia de pantaloni. Nu! Şi atunci a zis maiorul:“Locotenent Cetăţeanu, trei paşi înapoi!” Cetăţeanu, zice: “Tov. Maior Săvulescu, vă rog să nu vă amestecaţi în instrucţia mea!”

Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: “Locotenent Cetăţeanu!”“Să trăiţi! Sunt locotenentul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!” Maiorul îi zice:“Eşti liber!”. M-a luat de mână maiorul: “Ridică-te! Hai cu mine în birou!” Nu mă gândeam că e un om. M-am dus acolo. “Stai pe scaun!” “Tov. Maior, nu pot să stau pe scaun că-l umplu de sânge.” “Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?” Ăla comunist şi celălalt tot comunist. Ca să vezi! Doi comunişti. Da ăsta om, şi ăla neom! Şi am stat în fine pe colţul scaunului. Am stat astfel încât să nu murdăresc scaunul, dar totuşi îmi curgea încă sânge din nas. Mi-a dat maiorul un prosop acolo, m-am şters şi mi-a zis: “Care-i baiul?” I-am spus eu:“Ni se cere să declarăm strâmb, eu şi cu un ţăran, ca să ne ia casele – ştiam treaba asta – şi vor să ne facă un proces.” “Aveţi ceva împotrivă?” “Păi da! Nu-i adevărat.” “Păi cum nu-i adevărat?” “Nu este, aşa ne cer ei.” Atunci a sunat la sonerie şi a venit Cetăţeanu şi a spus:“Să-mi aduci dosarul lui părinţelu.” Aflase că sunt preot, eram mai tânăr, vreo 50 de ani aveam. Mi-a adus dosarul, l-a citit el acolo şi zice:

Continuă lectura