Manastiri orodoxe din Romania Partea I
Manastiri orodoxe din Romania Partea a II-a
Urmariti va rog si:
Cat si alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie
O, Sfinte Parinte Nicolae, mare facator de minuni, ocrotitorul si daruitorul celor nevoiasi, pe cei ce cu buna nadejde alearga la tine, grabeste a-i ajuta. Sprijinitor fii turmei lui Hristos impotriva lupilor care umbla sa o prade si tot sufletul de crestin pazeste-l prin sfintele tale rugaciuni, ca unul ce esti masura in veac a sfinteniei dreptmaritoare. Si precum ai miluit pe cei trei barbati ce sedeau in temnita, izbavindu-i de mania imparatului si de ascutisul sabiei, asa ma miluieste si pe mine, care cu mintea, cu cuvantul si cu lucrul ma aflu in bezna pacatelor, ca sa nu cad sub mania lui Dumnezeu si sub vesnica osanda.
Asa, Sfinte Nicolae, fii reazam putinatatii mele, ca la soliile tale sa primesc de la Hristos induratorul viata lina si curata in veacul acesta, iar in veacul de apoi printre cei de-a dreapta lui Dumnezeu sa ma numar, cu ingerii si cu sfintii preamarind pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.
Alte rugaciuni orodoxe frumoase si folositoare, puteti citi la categoria: Rugaciuni.
În acela zile s-a întâmplat să întâlnesc în biserică un tânăr minunat. La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii s-a apropiat de fratele meu și i-a descoperit neobișnuita istorisire a întoarcerii lui la Hristos.
Se mâhnea mult din pricina nesfârșitelor mișcării și discuții care se făceau în vremea ce preoții se împărtășeau în Sfântul Altar și se pregăteau să iasă în Sfintele Uși cu Sfântul Potir pentru a se împărtășii credincioșii.
– De ce toți încep să se miște încolo și încoace în acest moment deosebit, plin de dorire sfântă, când Domnul se află pe Sfânta Masă?, l-a întrebat pe fratele meu. Vreau să vă povestesc istoria mea.
„Trăiam așa cum trăia cea mai mare majoritate a oamenilor tineri ai vremii noastre, departe de Dumnezeu, afundați în destrăbălare, ducând o viață depravată cu consum exagerat de alcool și cu alte păcate. Oricât mă sfătuia și mă implora mama, o femeie credincioasă, să las viața păcătoasă, eu o ignoram și râdeam. Istorisirile ei, cum că există Dumnezeu și viață veșnică, mi se păreau niște prostii. Râdeam la mustrările ei, cerându-i să mă lase în pace.
Odată, într-o noapte târziu, mă întorceam acasă cu motocicleta, după plimbarea ce o făceam regulat. Atunci am avut un accident și am murit. Pe neașteptate am simțit că mă aflu în aer. Priveam cu uimire la trupul meu însângerat, neputând înțelege de ce sunt dublu, și stând în picioare și întins la pământ. Apoi am văzut mai mulți oameni alergând lângă mine și încercând să mă readucă la viață. Eu însă nu voiam să mă întorc în trupul meu mort. M-au luat cu o targă și m-au pus într-o ambulanță, care m-a dus la morgă. În acea clipă mi-am ridicat privirea spre Cer. Deodată L-am văzut pe Hristos, atât de frumos, atât de smerit și blând, stând într-o strălucire de foc deasupra mea și privindu-mă.
– De ce trăiești așa?, m-a întrebat Domnul.
Din pricina nemăsuratei frici care a pus stăpânire pe sufletul meu, m-am gârbovit și am spus:
– Doamne, iartă-mă!!!
Și îndată am auzit răspunsul:
– Pentru păcatele tale și pentru viața ta necurată ești vrednic de iad, însă rugăciunile și lacrimile maicii tale au ajuns până la Mine. Te iert și te trimit înapoi pe pământ. Du-te și învață că mântuirea se află numai în Biserică, prin mijlocirea pocăinței și a Sfintei Împărtășanii.
În acea clipă, deodată, am simțit că intru iarăși în trup și din pricina înfricoșătoarelor dureri, am început să gem și mă răsucesc. Medici au rămas uimiți și în loc să mă ducă la morgă, m-au dus la spital pentru operație. Dumnezeu m-a întors la viață.
Și iată-mă acum, vindecat, cu o deosebită evlavie vin la Dumnezeiasca Liturghie, ce se săvârșește la această mănăstire. Aștept cu frică momentul când trebuie să iasă preotul cu Sfântul Potir, ca să mă închin Dumnezeului Celui viu, Care mi-a descoperit că prin împărtășirea cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, ne putem mântui și moșteni viața veșnică. Iată de ce cu nedumerire și uimire îi privesc pe oamenii care umblă într-o parte și în alta înaintea marii Taine, tulburând binecuvântata atmosferă, când cu adevărat Însuși Domnul vine în Sfintele Uși, oferindu-Se pe Sine ca hrană”.
Apoi a luat mâna fratelui meu și, strângând-o, a pus-o în uriașa adâncitură care se făcuse în craniul său, după lovitura cu motocicleta. Prin aceasta a voit să dovedească autenticitatea tuturor acelora pe care le-a trăit și istorisit.
Această istorisire adevărată ne-a cutremurat sufletește. Adeseori o menționez în predicile mele, ca o mărturie adevărată a nespusei Dragoste, pe care a adus-o Domnul din Cer, chemându-i pe toți păcătoșii la pocăință, astfel încât să renască prin Sfânta Împărtășanie și să vină la Adevăr.
(Extras din Cartea „Din robie la Lumină”, a Arhim. Ioan Kogan) – marturieathonita.ro
Alte minuni si lucruri interesante puteti gasi, la categoria MINUNI.
In ultima vreme, defaimarea slujitorilor Bisericii Ortodoxe a luat proportii masive. Nimeni insa nu vorbeste de consecintele acestor acte. Iata in randurile de mai jos o povestire, pe care va recomand sa o cititi cu mare atentie si sa o recomandati si prietenilor: – Parintele Mihai-Andrei Aldea
In Pireu, cu destui ani in urma, un preot a fost caterisit si pentru ca avea o dubla pregatire, a lucrat dupa aceea ca profesor. Desigur a cerut transferul, si a plecat in alta parte. De sarbatori venea in Pireu ca sa-i vada pe ai sai si pe prieteni. O doamna l-a recunoscut si i-a zis alteia:
-Il cunosti? A fost preot ”Si l-au tuns”, l-au caterisit. Cealalta cand a auzit, fiind si slaba de minte, cand fostul preot a trecut pe langa ea, ”i-a pus coarne” si s-a strambat in spatele lui. N-a trecut un an, si femeia a murit si au inmormantat-o in Cimitirul Invierii. S-au incheiat trei ani (n.n. acesta era termenul legal acceptat pentru deshumare), dupa care au deshumat-o, si au gasit-o putrezita, in afara de maini care erau intregi, de parca atunci ar fi fost puse in mormant si negre ca si cum ar fi fost vopsite, cu unghii mari cumplite la vedere. Au chemat pe preotul cimitirului care i-a facut slujba si i-a citit rugaciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a intamplat nimic! Atunci l-au instiintat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, si-a pus epitrahilul si omoforul si a citit rugaciunea arhiereasca de iertare, dar tot nu s-a intamplat nimic. Printre rudele si cunoscutii care se sflau la deshumare era si doamna aceea care -i aratase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei si ruda mai indepartata. Aceasta se gandea:
-Ceva pacate trebuie sa fi facut mainile, daca acestea n-au putrezit. Si si-a adus aminte de acea intamplare, a priceput care este cauza si a povestit mitropolitului. Acesta a dispus sa-l gaseasca imediat pe acel preot caterisit. Pentru ca aceasta se intampla in perioada vacantei scolare, l-au gasit in Pireu. In dupa-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Intre timp separasera oasele moartei, iar mainile le pusesera intr-un colt. Mitropolitul l-a pus in tema pe fostul preot si i-a zis:
-Vino sa vezi, fiule, harul preotiei nu te-a parasit, ci a ramas lipit de tine. Iart-o, spune ”Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ti mainile de mainile ei si minunea se va intampla. Cand preotul a rostit acele cuvinte si i-a atins mainile, ele s-au facut tarana. – pelerinortodox.com
(”Explicarea Dumnezeiestii Liturghii” – Pr. Stefanos Anagnostopoulos)
Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie
În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea Sfântului Apostol Iacov al lui Alfeu.
Acesta era fratele Sfântului Matei Evanghelistul, care fusese mai înainte vames, si era fiu al lui Alfeu; mergând la propovaduirea Evangheliei, arzându-se de râvna dumnezeiasca, a stricat toate capistile idolilor, tamaduind boli si gonind duhuri necurate; pentru care lucru si multimea limbilor, l-a numit samânta dumnezeiasca. Acesta umblând multa parte a lumii, si vestind pe Hristos, ca un iubitor de Hristos si patima ce-a râvnit si moartea, ca a fost rastignit pe cruce, si asa si-a dat Duhul la Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Andronic, si Atanasia sotia lui.
Acest cuvios Andronic, a fost din Antiohia cea mare, lucrator de argint, foarte cucernic, plin de fapte bune si bogat; si a luat luisi pe Atanasia, femeie curata si iubitoare de Dumnezeu; iar bogatia lor o împarteau în trei parti; o parte la saraci, alta la împodobirea bisericilor si a treia la trebuinta casei lor. Au nascut ei un fiu si o fiica, iar dupa nasterea celor doi fii, n-au mai adaugat a se cunoaste trupeste, ci amândoi se nevoiau pururea în curatie, la rugaciune, si a face bine saracilor si a cauta pe bolnavi. Traind asa doisprezece ani împreuna, fiind fiii lor la o vârsta care putea sa dea bucurie parintilor, într-o zi îmbolnavindu-se amândoi fiii au murit. Deci Andronic, nu se arata mâhnit de acea întâmplare, ci înca a strigat fericitul, acel glas al lui Iov, zicând: „Gol am iesit din pântecele maicii mele, gol ma voi si duce”: „Domnul a dat, Domnul a luat”. Iar femeia lui, Atanasia, avea jale nemângâiata, zdrobindu-se cu atâtea plânsuri, încât de mâhnirea cea mare atâta a slabit încât era sa moara; pentru ca zicea: „Sa mor si eu cu fiii mei”. La îngroparea fiilor lor s-au adunat toti cetatenii si însusi patriarhul cu tot clerul, si i-au îngropat în biserica Sf. Iulian. Iar dupa îngropare nu voia Atanasia sa mearga la casa sa, ci sedea lânga mormântul fiilor sai plângând. La miezul noptii însa i s-a aratat ei Sfântul Mc. Iulian, în chip de calugar, zicându-i: „Pentru ce nu lasi pe cei ce sunt aicea sa se odihneasca, femeie?” Iar ea a zis: „Nu te mânia pe mine, domnule; sunt mâhnita, pentru ca doi fii am avut, si pe acestia astazi i-am îngropat împreuna”. Iar el i-a zis: „Dar de ce plângi pentru dânsii? Ca în ce chip cauta firea omeneasca mâncare si nu se poate a nu-i da, asa si copiii cu cerestile bunatati se hranesc de la Hristos, pe Care roaga-L, zicând: „Dreptule judecator, daca ne-ai lipsit de cele pamântesti, nu ne lipsi de cele ceresti”. Iar ea auzind acestea s-a smerit si si-a schimbat mâhnirea în bucurie, ca zicea: „Daca fiii mei vietuiesc în cer, apoi de ce plâng eu?” Si s-a întors sa mai vorbeasca cu cel ce i se aratase si nu l-a mai vazut; l-a cautat prin toata biserica, si n-a aflat pe nimeni. Atunci Atanasia a cunoscut ca vedenie a fost, si s-a spaimântat; si mergând a spus barbatului ceea ce a vazut, si s-au mângâiat amândoi. Iar nu dupa multa vreme, a zis Atanasia catre Andronic: „Lasa-ma la o mânastire, ca sa-mi plâng pacatele”, si el primind cuvântul cu bucurie, fiindca dorea si el, au împartit cea mai multa parte din avutia lor la saraci, si au iertat robii ce erau cumparati, iar cealalta avutie a lor au dat-o socrului sau ca sa faca bolnita de saraci si gazda strainilor, si luându-si putina avere, cât sa le fie pe cale, au iesit noaptea din cetate numai ei amândoi. Iar fericita Atanasia întorcându-se, a vazut de departe casa sa, si cautând spre cer a zis: „Dumnezeule cel ce ai zis lui Avraam si Sarei: iesi din pamântul tau si din rudenia ta, si vino la pamântul pe care îl voi arata tie, cauta si spre noi si ne du întru frica ta. Iata pentru numele tau, am lasat casa noastra, ca sa nu ne închizi noua usile împaratiei Tale”. Si plângând amândoi, au mers în calea lor si ajungând la Ierusalim s-au închinat la Sf. Locuri, si vorbind cu multi parinti, au luat binecuvântare de la dânsii. Si auzind de parintele Daniil, au mers la dânsul, si i s-au închinat lui; acesta vorbind cu ei cuvânt de mântuire, mult i-a folosit, si scriindu-le o carte i-a binecuvântat si i-a trimis la Mânastirea Tavenisiotului.
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003
Despre Cinstirea Sfintelor Moaste, Capitolul 7
Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe pământ, sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând – prin el – adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor şi în viaţa cerească la care s-au dus, într-o măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (I Cor. 6, 19). Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor în vremea vieţuirii lor pământeşti, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui ei numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei 9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43–44; Matei 14, 36), şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de trupul Apostolului Pavel (Fapte 19, 11–12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15).
Sectarul: Dar trupurile sfinţilor şi al Mântuitorului au făcut minuni cât erau în viaţă, fiindcă erau în ele sufletele care aveau credinţă; dar după moarte, ce putere are un trup mort ca să facă minuni?
Preotul: Ţi-am arătat că trupurile oamenilor credincioşi sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt care locuieşte în ele, apoi că acelaşi Duh Sfânt prin trupurile sfinţilor face minuni, atât cât sfinţii sunt în viaţă, cât şi după moarte. O dovadă că trupurile sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele Proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).
Sectarul: Închinarea la moaşte înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I şi a II-a din Decalog. Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt sus în Cer şi jos pe pământ… Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti (Ieş. 20, 2–5; Deut. 5, 6–9). Trupurile venerate sunt tocmai «asemănări» din cele oprite în aceste porunci.
Preotul: Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Porunca I şi a II-a înlătură cinstirea idolilor, dar nu şi pe a sfintelor moaşte, căci prin sfintele moaşte noi nu înlocuim pe Dumnezeu, aşa cum Îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.
Simplitatea odihneşte
Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.
– Gheronda, cred că simplitatea înseamnă să se poarte cineva aşa cum simte lăuntric. Aşa este?
– Depinde de locul în care trăieşte. Pentru ca omul să se poarte cu simplitate, trebuie să găsească un mediu potrivit. În lume, mai ales în cea de astăzi, trebuie să fii atent cum te porţi. Însă într-o mănăstire sau într-o familie nu ai justificare să nu te porţi cu simplitate. Este foarte obositor atunci când nu există simplitate şi încredere! În acest caz, ca să-i spui o vorbă celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicaţii… În felul acesta viaţa devine o corvoadă, o adevărată mucenicie. Pe când, acolo unde există simplitate, îi spui celuilalt “aşează-te acum” şi el se aşează, “acum nu este nevoie de tine, pleacă!” şi pleacă, fără să te temi că te poate răstălmăci. Simplitatea odihneşte, în timp ce lipsa simplităţii oboseşte.
– Gheronda, ce înseamnă: “Dobândeşte libertate în petrecerea împreună cu ceilalţi, ca să te slobozeşti de tulburare”?
– Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 272)
Mulţumeşte lui Dumnezeu!
Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a Împărăției Cerurilor.
Îngenunchind, roagă-te cu grijă, cu evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului. Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a Împărăției Cerurilor. Cugetă în fiecare zi la sineți, că abia acum începi și vrei să devii Creștin, iar vremea de până acum pierdută a fost. După rugăciune și cugetare, dacă timpul îți îngăduie, citește vreo carte duhovnicească, și citește până ce inima ta se va umple de blândețe.
De te oprești la un loc și cugeți la el, citește mai departe și cu grijă ascultă cele pe care Domnul le grăiește în inima ta.
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 69)
Nesfârşita veselie sufletească
Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.
Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2010, p. 34)
Când îți aduci aminte de ziua Judecăţii
Cea mai jalnică decât toate este tânguirea, fiindcă pedeapsa acestora este veşnică, şi din această pricină, păcătoşii au mare deznădăjduire.
Asemenea poți să te îndemni spre tânguire şi lacrimi, când îți aduci aminte de ziua Judecăţii și de cumplitele pedepse nesfârşite ale Iadului, unde toate mădularele şi simţirile vor avea chin nespus, adică: ochii, plângerea; dinţii, scrâşnirea; mirosul, reaua putoare; auzirea, loviri şi ţipete sfâşietoare; gustul, setea; stomacul, foamea; şi pe scurt, toate mădularele să aibă aceeaşi pedeapsă.
Cea mai jalnică decât toate este tânguirea, fiindcă pedeapsa acestora este veşnică, şi din această pricină, păcătoşii au mare deznădăjduire, aducându-şi aminte de desfătarea pe care au avut-o mai înainte şi astfel se vor chinui mai mult, că în viitor nu pot să aibă vreo mângâiere, ci muncă veşnică şi nemuritoare moarte. Să zică tot păcătosul către sine: O, suflete al meu, a ajuns sfârşitul mândriei şi al nebuniei tale şi al trupeştilor dulceţi, pe care le-ai iubit şi le-ai dorit mai mult decât pe Dumnezeu. Unde sunteţi acum? Ce v-aţi făcut plăcerile şi desfătările mele? Ce folos mi-aţi dat? Pentru voi mă păgubesc de cereasca desfătare şi de bunătăţile cele veşnice, şi moştenesc iadul fără sfârşit. Deci păcătosule, dacă acestea sunt adevărate, şi vor mânca aceşti viermi inima ta, nu este mai bine să le zici acum spre folosul tău, să te osândeşti pe tine însuți cu lacrimi şi cu tânguire mai înainte-de infricoşata Judecată, ca să te izbăveşti de osânda cea dreaptă?
(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 326-327)
Domnul tot timpul ne spune: „Strigă la Mine în ziua necazului tău”
Sufletul nostru este extrem de sensibil şi orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură.
Ştiu şi ce am de făcut: am greşit, zic: „Doamne iartă-mă!”. Am lovit pe cineva, zic: „Iartă-mă!”. Lupt să nu ţin minte răul, lupt să iert imediat, lupt să nu am resentimente, lupt împotriva oricărei forme de răzvrătire… Da, sunt momente în care totul se răstoarnă, totul, şi nimic nu mai merge! Da, chiar pentru Maica Siluana! Şi, ce să fac? Îmi plâng durerea în felul în care îmi vine s-o plâng, dar nu deznădăjduiesc, pentru că eu ştiu că am poruncă să nu deznădăjduiesc. A-ţi plânge durerea nu înseamnă că ai căzut în deznădejde. Trebuie să învăţăm diferenţa şi să plângem cu nădejde ştiind că suntem auziţi. Citiţi Psaltirea. Domnul tot timpul ne spune: „Strigă la Mine în ziua necazului tău”. Şi atunci vei vedea cum te mângâie în necaz. Întristarea sănătoasă nu este deznădejde. Mântuitorul spune în Ghetsimani: „Întristat e sufletul Meu până la moarte”. Şi le spune ucenicilor, în aceeaşi stare sufletească: „Bucuria Mea v-o las vouă”, adică „Bucuria Mea să fie cu voi”. Aşadar, bucuria şi întristarea sunt în locuri diferite din sufletul nostru. Sufletul nostru este extrem de sensibil şi orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură. Cum spun Părinţii în Pateric, ai aruncat o piatră în apă, a făcut cercuri, aşa este durerea sufletului în faţa evenimentului dureros. Sfinţii nu devin nesimţiţi, sunt foarte sensibili. Dar să nu reacţionezi ca să pedepseşti, să te răzbuni, ci, trăieşti durerea în mod simplu şi te rogi. E atât de simplu, pentru că nici nu trebuie să simţi că ai iertat. Zici: „Doamne binecuvântează-l pe cel care mă blestemă, pe cel care îmi face rău”. Şi eu cred că am iertat, gata, nu mai îmi pun problema că o mai fi ceva. Îmi vine gândul că nu pot să-i zâmbesc şi mă gândesc de ce nu pot să-i zâmbesc. Îmi caut în suflet, de ce nu-i zâmbesc acum? Pentru că sunt încă supărat. Dar nu este supărarea păcătoasă, în sensul că apa sufletului îşi revine mai greu, cercurile, nu, până când se sting. Dar eu n-am gând de răzbunare, nu vreau să-i fac rău, nu mai vreau să-i spun încă ceva. Am terminat, s-a terminat evenimentul, acum trăiesc consecinţele până când se duc şi ele.
(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 155-156)
Sursa: doxologia.ro.
Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine
Și chiar vă rog, să fie o mai mare dorință de iubire adevărată! Nu o iubire înregistrată și difuzată ca atare de oameni: „Auzi, domnule, că trebuie să iubim!” Nu! Trebuie să simți nevoia să iubești.
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu știința lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuți sau să te folosești. Te folosești, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuți tu, în sensul de-a-l suporta. Este o mare greșeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu și pe acela, și de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi și tu și să te încununezi!
Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligație, pentru că devenim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, și atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne ține că suntem noi foarte vrednici. Ne ține că este foarte milostiv El, și de aici vine și toată mila noastră.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 8)
Să fim atenţi la şoapta delicată a îngerului păzitor!
Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri.
(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 85-87)
Sursa: doxologia.ro.
Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie
Simt nevoia să-mi exprim public recunoştinţa pentru postările injurioase la adresa mea ale unor fraţi zelotişti fara cunostinţa, pentru ca, fiind defăimat în paralel şi de către ecumeniştii de tot felul şi de „înnoitorii post-patristici”, precum şi de către zelotiştii fără cunoştinţă, cu nevrednicie scap de cuvântul Domnului nostru: „Vai, vouă, când vă vor grăi toţi oamenii de bine” (Luca 6, 26).
Prin urmare, sa se auda cu tarie cuvântul marelui şi cuviosului bărbat al Bisericii, pururea pomenitul arhimandrit Epifanie Theodoropoulos, că rătăcirea este o monedă cu două feţe: ecumenismul sincretist (intercreştin şi interreligios) şi zelotismul fără cunoştinţă.
Având în vedere răspunsul istoric şi diacronic pe care-l dă Atotbunul şi Atotsfântul Dumnezeu, Domnul-Întemeietorul Bisericii, respectivelor acuzatii ale zelotiştilor fără cunoştinţă, prin cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu bărbaţi şi femei din zilele noastre, care s-au sfintit în epoca confuziilor şi contradicţiilor, precum Cuvioşii Iustin Popovici, Porfirie Kavsokalivitul, Paisie Aghioritul, Iacov (Ţalikis), Amfilohie (Makris), Filotei (Zervakos), Sofia din Klisura, Gheorghe Karslidis, Arsenie Capadocianul, Sava din Kalymnos şi – desigur – marele sfânt teolog al veacului 20, Sfântul Nectarie, Episcopul Pentapolei, făcătorul de minuni în tot pământul, şi multi altii, care au avut ca rezultantă comună, desăvârşita unire şi comuniune cu Biserica, pe care cu impietate o hulesc zelotiştii fără cunoştinţă, dovedindu-se, din nefericire, şi luptători împotriva lui Dumnezeu, cu smerenie incerc să repet cu nevrednicie doar fericitele cuvinte ale acestor oameni îndumnezeiţi şi de Dumnezeu purtători.
Vai, dacă Biserica – atotneprihănitul Trup al lui Hristos – s-ar întina de orice murdarie, pata sau zbârcitură a unor membri de-ai ei nestatornici sau secularizaţi.
Erezia şi kakodoxia revendica comuniunea sacramentală cu ele şi nu doar anumite declaraţii stranii şi oscilante, deoarece lipsa inter-comuniunii cu orice erezie demonstrează neacceptarea ei până la capat, de aceea şi repet continuu că declaraţiile din timp în timp ale membrilor întâistătători ai Bisericii, care atribuie titluri bisericeşti para-sinagogilor recunoscute ca eretice şi kakodoxe, precum romano-catolicismul, protestantismul şi anti-calcedonienii sunt niste enormitati imposibil de demonstrat, deoarece aceia care proliferează respectivele aprecieri nu cutează să le pună în aplicare prin inter-comuniunea în spaţiu şi timp, deoarece cunosc faptul că din acea secundă si-ar pierde iremediabil identitatea lor eclezială.
Prin urmare, împărăteasa virtuţilor, care este discernământul şi măreaţa smerenie ne impun să ne încredem în Dumnezeu, în Biserica Lui şi în sfinţii Lui şi să nu cutezăm să ne autodefinim ca, chipurile, autentici şi puri şi ca, chipurile, mântuitori – departe de mine aceasta blasfemie! – ai Bisericii lui Hristos.
Sursa: acvila30.ro
Urmariti va rog si:
Urmariti va rog si:
Vremuritulburi 