Invataturi ortodoxe pentru linistea sufleteasca

sfintii-romani

Simplitatea odihneşte

Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.

Gheronda, cred că simplitatea înseamnă să se poarte cineva aşa cum simte lăuntric. Aşa este?

– Depinde de locul în care trăieşte. Pentru ca omul să se poarte cu simplitate, trebuie să găsească un mediu potrivit. În lume, mai ales în cea de astăzi, trebuie să fii atent cum te porţi. Însă într-o mănăstire sau într-o familie nu ai justificare să nu te porţi cu simplitate. Este foarte obositor atunci când nu există simplitate şi încredere! În acest caz, ca să-i spui o vorbă celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicaţii… În felul acesta viaţa devine o corvoadă, o adevărată mucenicie. Pe când, acolo unde există simplitate, îi spui celuilalt “aşează-te acum” şi el se aşează, “acum nu este nevoie de tine, pleacă!” şi pleacă, fără să te temi că te poate răstălmăci. Simplitatea odihneşte, în timp ce lipsa simplităţii oboseşte.

– Gheronda, ce înseamnă: “Dobândeşte libertate în petrecerea împreună cu ceilalţi, ca să te slobozeşti de tulburare”?

– Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 272)

Mulţumeşte lui Dumnezeu!

Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a Împărăției Cerurilor.

Îngenunchind, roagă-te cu grijă, cu evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului. Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a Împărăției Cerurilor. Cugetă în fiecare zi la sineți, că abia acum începi și vrei să devii Creștin, iar vremea de până acum pierdută a fost. După rugăciune și cugetare, dacă timpul îți îngăduie, citește vreo carte duhovnicească, și citește până ce inima ta se va umple de blândețe.

De te oprești la un loc și cugeți la el, citește mai departe și cu grijă ascultă cele pe care Domnul le grăiește în inima ta.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 69)

Nesfârşita veselie sufletească

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț,  2010, p. 34)

Când îți aduci aminte de ziua Judecăţii

Cea mai jalnică decât toate este tânguirea, fiindcă pedeapsa acestora este veşnică, şi din această pricină, păcătoşii au mare deznădăjduire.

Asemenea poți să te îndemni spre tânguire şi lacrimi, când îți aduci aminte de ziua Judecăţii și de cumplitele pedepse nesfârşite ale Iadului, unde toate mădularele şi simţirile vor avea chin nespus, adică: ochii, plângerea; dinţii, scrâşnirea; mirosul, reaua putoare; auzirea, loviri şi ţipete sfâşietoare; gustul, setea; stomacul, foamea; şi pe scurt, toate mădularele să aibă aceeaşi pedeapsă.

Cea mai jalnică decât toate este tânguirea, fiindcă pedeapsa acestora este veşnică, şi din această pricină, păcătoşii au mare deznădăjduire, aducându-şi aminte de desfătarea pe care au avut-o mai înainte şi astfel se vor chinui mai mult, că în viitor nu pot să aibă vreo mângâiere, ci muncă veşnică şi nemuritoare moarte. Să zică tot păcătosul către sine: O, suflete al meu, a ajuns sfârşitul mândriei şi al nebuniei tale şi al trupeştilor dulceţi, pe care le-ai iubit şi le-ai dorit mai mult decât pe Dumnezeu. Unde sunteţi acum? Ce v-aţi făcut plăcerile şi desfătările mele? Ce folos mi-aţi dat? Pentru voi mă păgubesc de cereasca desfătare şi de bunătăţile cele veşnice, şi moştenesc iadul fără sfârşit. Deci păcătosule, dacă acestea sunt adevărate, şi vor mânca aceşti viermi inima ta, nu este mai bine să le zici acum spre folosul tău, să te osândeşti pe tine însuți cu lacrimi şi cu tânguire mai înainte-de infricoşata Judecată, ca să te izbăveşti de osânda cea dreaptă?

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 326-327)

Domnul tot timpul ne spune: „Strigă la Mine în ziua necazului tău”

Sufletul nostru este extrem de sensibil şi orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură.

Ştiu şi ce am de făcut: am greşit, zic: „Doamne iartă-mă!”. Am lovit pe cineva, zic: „Iartă-mă!”. Lupt să nu ţin minte răul, lupt să iert imediat, lupt să nu am resen­timente, lupt împotriva oricărei forme de răzvrătire… Da, sunt momente în care totul se răstoarnă, totul, şi nimic nu mai merge! Da, chiar pentru Maica Siluana! Şi, ce să fac? Îmi plâng durerea în felul în care îmi vine s-o plâng, dar nu deznădăjduiesc, pentru că eu ştiu că am poruncă să nu deznădăjduiesc. A-ţi plânge durerea nu înseamnă că ai căzut în deznădejde. Trebuie să învă­ţăm diferenţa şi să plângem cu nădejde ştiind că suntem auziţi. Citiţi Psaltirea. Domnul tot timpul ne spune: „Strigă la Mine în ziua necazului tău”. Şi atunci vei vedea cum te mângâie în necaz. Întristarea sănătoasă nu este deznă­dejde. Mântuitorul spune în Ghetsimani: „Întristat e su­fletul Meu până la moarte”. Şi le spune ucenicilor, în aceeaşi stare sufletească: „Bucuria Mea v-o las vouă”, adică „Bucuria Mea să fie cu voi”. Aşadar, bucuria şi întris­tarea sunt în locuri diferite din sufletul nostru. Sufletul nostru este extrem de sensibil şi orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură. Cum spun Părinţii în Pateric, ai aruncat o piatră în apă, a făcut cercuri, aşa este durerea sufletului în faţa evenimentului dureros. Sfinţii nu devin nesimţiţi, sunt foarte sensibili. Dar să nu reacţionezi ca să pedepseşti, să te răzbuni, ci, trăieşti durerea în mod simplu şi te rogi. E atât de sim­plu, pentru că nici nu trebuie să simţi că ai iertat. Zici: „Doamne binecuvântează-l pe cel care mă blestemă, pe cel care îmi face rău”. Şi eu cred că am iertat, gata, nu mai îmi pun problema că o mai fi ceva. Îmi vine gân­dul că nu pot să-i zâmbesc şi mă gândesc de ce nu pot să-i zâmbesc. Îmi caut în suflet, de ce nu-i zâmbesc acum? Pentru că sunt încă supărat. Dar nu este supărarea păcă­toasă, în sensul că apa sufletului îşi revine mai greu, cercurile, nu, până când se sting. Dar eu n-am gând de răzbunare, nu vreau să-i fac rău, nu mai vreau să-i spun încă ceva. Am terminat, s-a terminat evenimentul, acum trăiesc consecinţele până când se duc şi ele.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 155-156)

Sursa: doxologia.ro.

Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie

Indrumari Duhovnicesti

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine

Și chiar vă rog, să fie o mai mare dorință de iubire adevărată! Nu o iubire înregistrată și difuzată ca atare de oameni: „Auzi, domnule, că trebuie să iubim!” Nu! Trebuie să simți nevoia să iubești.

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu știința lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuți sau să te folosești. Te folosești, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuți tu, în sensul de-a-l suporta. Este o mare greșeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu și pe acela, și de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi și tu și să te încununezi!

Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligație, pentru că devenim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, și atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne ține că suntem noi foarte vrednici. Ne ține că este foarte milostiv El, și de aici vine și toată mila noastră.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 8)

Să fim atenţi la şoapta delicată a îngerului păzitor!

Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără  presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri.

Păcatul de bază al omului este autonomia: “Eu pot!” Putem să profităm de ajutorul îngerului, primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie. Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată  şi  fără  presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă. Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău? El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută. Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească – din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune, voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă, atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui. (…) Soluţia este să iubim, şi numai  iubind, cunoaştem. Soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui. Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare, care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 85-87)

Sursa: doxologia.ro.

Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie