– Pădurile româneşti sunt ucise cu sânge rece. Dauna statului de pe urma tăierilor ilegale de păduri este de 5 miliarde de euro. Echivalentul câtorva tranşe de împrumut cerute Fondului Monetar Internaţional. “Formula AS” a făcut o incursiune incognito în epicentrul dezastrului şi vă prezintă realitatea cutremurătoare a defrişărilor din Apuseni –

Un dezastru cu zerouri multe în coadă

– Afaceri de peste 1 miliard de euro pe an, din tă­ie­rile de pădure din România. * Profituri de zeci şi sute de mi­lioane, din exporturi masive ale unor produse prelucrate sumar. * 41 de hec­tare de pădure rase, zil­nic, din care mare parte o re­pre­zintă tăie­rile ilegale. * După 1990, în Româ­nia s-au tăiat ilegal peste 80 de mi­lioane de metri cubi de lemn, echi­va­lentul a 366.000 de hectare de pădure! –

Ce citiţi sunt date şi informaţii pe cât de grave, pe atât de serioase. Ele apar în analize de presă sem­nate în publicaţii prestigioase, pre­cum “Zia­rul Financiar”, sau în rapoarte ale Curţii de Conturi. Dar realitatea din spatele acestor informaţii e încă mai terifiantă. Departe de şosea, departe de ochii turistului naiv, departe de traseele obişnuite de plimbare, pădu­rile României sunt rase, sistematic, cu largul concurs al legii şi al celor puşi să o aplice. În spatele datelor şi informaţiilor se întinde o incredibilă caracatiţă a corupţiei şi multă, multă inconştienţă, la toate nivelurile… Atât de multă incon­ştienţă încât, în doar câţiva ani, mai multe comune din România îşi vor fi exploatat toată masa lemnoasă de care dispuneau! Pare de necre­zut, dar chiar aşa e.
Mergând pe firul numeroaselor capete de informaţii ce vorbeau des­pre prăpădul din pădurile României, am ajuns în chiar inima Ardealului, la doi paşi de Roşia Montană, într-o zonă în care lemnul a fost exploatat cu sălbăticie în ultimii 10 ani, într-atât încât primăriile au ajuns să nu mai poată face obişnuitele alocări de masă lemnoasă din pădurile comunale către propriii locuitori! În vre­me ce o ţară întreagă ieşea în stradă pentru salvarea Apu­senilor, de jur-împrejurul Roşiei Montane druj­bele puneau la cale una dintre cele mai mari crime ecologice din istoria României…

Realitatea din spatele fotografiilor de vacanţă

Terasa înaltă a barului aflat taman peste drum de piaţa din centrul Albacului, la o aruncătură de băţ de primăria binecunoscutei staţiuni turistice din judeţul Alba, e unul dintre cele mai frumoase locuri de “bel­vedere” din zonă. Turişti de la noi şi de aiurea trag acolo de cum se dau jos din maşini şi, cât beau o bere rece, se întrec în a face fotografii cu Pădurea Cerbului, ce reazemă norii înfumuraţi ai începutului de vară. “Ce aer curat! Şi cât verde!!!”, se entuziasmează o tu­ris­tă din Bucureşti, în engleză, în dialog cu o prietenă din Olanda, venită în vacanţă prin Ardeal. Cristian Vârciu, ghidul meu în zonaApusenilor, mă trage de mânecă şi îmi zâmbeşte amar. “Dacă nu ştii bine mun­tele, habar nu ai ce pozezi. Habar nu ai de dimen­siu­nea dezastrului!” şi îmi arată, chiar în direcţia mun­telui care-i impresionase pe turişti: “Vezi coama aia de la mijloc? Şi vezi, sub ea, că e un verde mai pal? Ei bine, acolo toată zona a fost rasă şi ce creşte e un stufăriş de arbuşti răsărit la în­tâm­plare peste groapa comună a fostei păduri de brad”.

Cristian Vârciu este ghid montan şi consilier local la Scărişoara, următoarea comună după Albac. Îmi po­vesteşte că în satul lui, consiliul local nu va mai fi ca­pa­­bil în foarte scurt timp să facă alocări de masă lem­noasă din pădurea comunală către locuitorii săi. În ultimii ani, prin hotă­râri de consiliu, fiecare persoană cu domiciliul în Scă­rişoara primea câte 5 metri cubi de brad, la un preţ prefe­renţial, cam ju­mătate din preţul pieţei. Moţii pre­lucrau acest lemn, îi creş­teau valoa­rea, îl vindeau prin târguri şi scoteau un bănuţ. “În 3 ani de zile, nu vom mai putea da lemn oamenilor, pentru că nu vom mai avea de unde! S-a tăiat tot!”, spune Cristian. În si­tuaţii similare se află toate comunele din jur: şi Gârda de Sus, şi Arieşeniul, şi Horea… Cel mai grav este însă la Al­bac. În cea mai vizitată staţiune mon­tană din Munţii Apuseni, din pă­durea exploatabilă, retrocedată de stat acum circa 10 ani, nu a mai rămas ni­mic! Nimic! Mi-o confirmă Petri­şor Pe­trea, consilier local la Albac. “De un­de să mai dăm lemn dacă nu mai este?”, ridică omul din umeri…

Darul lui Adrian Năstase

Povestea dispariţiei lemnului din pădurile româneşti e una extrem de complicată. O poveste cu primari co­rupţi, cu pădurari puşi pe căpătuială, cu ingineri silvici dispuşi să jongleze cu legi făcute în dispreţul contribua­bilului, cu poliţişti pe-un interes cu cei ce fură, cu inspectori conduşi, de sus, tocmai de unii care se fac vino­vaţi de cele mai mari ilegalităţi ima­ginabile şi, peste toate, cu politicieni influenţi, di­rect interesaţi să dij­muiască banul, făcut uşor în interes propriu, sau în inte­res de partid, după caz. Şi nu sunt doar poveşti spu­se îmbuf­nat, pe la colţ de gard, de oameni care s-au să­­turat să mai suporte aro­gan­ţa prima­rilor sau a pă­du­rarilor îmbo­găţiţi pes­te noap­te din salarii ce nu trec oficial de 900 de lei pe lună. Sunt cazuri do­ve­dite în in­stanţă, sunt pă­durari daţi afară după ce li s-au imputat sume colo­sale (pe care, desi­gur, nu le vor plăti niciodată, căci şi-au ascuns averile pe nu­mele unor rude sau apro­piaţi), sunt rapoartele Curţii de Con­turi care arată, negru pe alb, dauna de 5 miliarde de euro suferită de statul ro­mân de pe urma tăierilor ilegale de pădure. Dar, ca şi cum tăierile ilegale nu ar fi fost îndeajuns de crimi­nale, statul român a dat el în­suşi o mână de ajutor celor interesaţi să profite de pe urma lemnului din munţii Româ­niei. Cazul celor de la Holzindustrie Schweig­hofer este de notorietate. În 2002, Guvernul Nastase a adoptat o ordonanţă de ur­genţă “cu dedicaţie”, prin care încuraja Regia Naţio­nală a Pădurilor Romsilva să încheie contracte de vân­zare de masă lemnoasă, pe termen lung, de până la 10 ani, cu agenţi economici mari, a căror capacitate de producţie depăşeşte 20.000 de metri cubi pe an. Firma Holzindustrie venea cu promisiunea a mii de locuri de muncă şi cu bani la bu­get, iar Guvernul Năstase s-a fă­­cut preş în faţa investi­torilor austrieci, fără să ţină cont că aceştia curtau Ro­mânia pentru că fuseseră for­ţaţi să plece din propria ţară, apoi din Cehia şi Polonia, din pricina stilului extrem de agresiv de exploatare a pădurilor. Astfel, cu concursul statului român, marile fir­me exploatatoare (Schweighofer, Kronospan şi Egger) au pus mâna pe cel mai bun lemn de la Rom­silva, fără a mai participa la licitaţiile organizate de regie, la fel ca firmele mici. Conform contractelor sem­nate cu Romsilva în 2002 şi 2003, Holzindustrie Schweighofer a dobândit drep­tul de a exploata în jur de 1 milion de metri cubi anual! Unele contracte au expirat la finele lui 2013, dar altele mai sunt valabile şi astăzi, în Alba şi Sibiu. Şi, oricum, Schweighofer se descurcă foarte bine şi fără ele, căci austriecii şi-au creat între timp un sofisticat sistem de achiziţii în în­treaga ţară, astfel încât mare parte din lem­nul de brad tăiat la noi ajunge la ei prin interme­diari…

“Credeţi-mă, pentru România, firmele care ex­ploa­tează masiv lemnul sunt mai periculoase şi de­cât Roşia Montană Gold Corporation. Cianura Goldului afectează o regiune, dar Holzindustrie afec­tează toată ţara, din Apuseni până în Rădăuţi şi Co­vasna”, aver­tiza, în urmă cu puţin timp, Dorel Morar, directorul executiv al fabricii de mobilă “Transilvania Produc­tion”, în cadrul unui interviu pe care i l-am luat în sediul său de lucru din Câmpeni. “Noi am simţit peri­colul încă de la începutul anilor 2000, când Holzin­dus­trie a început să construiască fabrica de la Sebeş. Au semnat un contract preferenţial de achiziţie de lemn brut de la Romsilva şi au obţinut o cotă foarte importantă, având în vedere că achiziţionau cantităţi uriaşe. Pe lângă cota respectivă, se puteau băga şi la alte licitaţii, alături de firmele din zonă. Furnizorii noş­tri de mobilă, care sunt firme mai mici, au fost direct afectaţi, iar preţul lemnului a crescut verti­gi­nos”, îmi explica Dorel Morar.

“Orice om înţelege că lemnul e bunul întregului popor. Toţi au dreptul să trăiască un pic mai bine de pe urma acestei bogăţii naturale lăsate de Dumnezeu. Nu zicea nimeni dacă Holzindustrie venea aici să facă produse finite, cu valoare adăugată, cum facem noi. Era extraordinar dacă făceau asta! Nu să vină să ia lemnul din pădure, să-l debiteze primar şi să-l vândă mai departe, în străinătate. Bogăţia ţării e vân­dută pe bani de nimic! Încontinuu pleacă maşini care duc lem­nul la Holtz, în Sebeş şi în Rădăuţi, la fabricile lor. Colac peste pupăză, mai fac o fabrică în Covasna, la Reci. În ritmul ăsta, în 5 ani de zile, nu mai avem lemn! Preţul materiei prime va creşte exorbitant, iar noi, cei care facem produse finite, nu o să ne mai pu­tem susţine. Nu ai voie să exporţi cherestea dintr-o ţară caRomânia, care are o atât de mare tradiţie în prelucrarea lemnului. Ca şi Gold Corporation, marii exploatatori de pădure droghează lumea cu promi­siu­nea de locuri de muncă. Dacă ar face o fabrică de pro­­duse finite, numărul de locuri de muncă s-ar mul­tiplica cu patru sau cinci!”.

Dorel Morar scoate o foaie şi un creion şi îmi face o demonstraţie uimitoare, în numai două minute. La fabrica din Sebeş, Holzindustrie debitează 5.000 de metri cubi de buştean în 24 de ore. Deci, în 48 de ore, fac 10.000 de metri cubi. Transformat în cherestea, la un randament normal, rezultă 7.500 de metri cubi de cherestea în 48 de ore. Ei bine, asta e exact cantitatea de materie primă pe care fabrica Transilvania Produc­tion din Câmpeni, firmă care exportă mobilier de lux în Alpii francezi şi în alte regiuni cu pretenţii ale lumii, o consumă într-un an de zile!!! Imaginaţi-vă cât lemn s-ar putea salva dacă s-ar descuraja tăierile masive şi ar fi încurajate firmele care fac produse cu un grad înalt de finisare… Ca să nu mai vorbim despre faptul că valoarea exporturilor de mobilă din România, care consumă, conform demonstraţiei, foarte puţin lemn, a fost dublă, anul trecut, decât cea a ex­porturilor de che­restea, pentru care sunt defrişate, zilnic, zeci de hectare de pădure.

Apusenii, o bombă cu ceas!

Afirmaţiile lui Dorel Morar sunt susţinute şi de Aurica Sereny, preşedintele Asociaţiei Pro­ducătorilor de Mobilă din România (APMR). “Din cauza firmelor mari, care iau masă lem­noasă ca să o exporte, preţul lem­nului creşte foarte mult, iar fabricile de mobilă devin ne­competitive”. Într-o declaraţie acor­dată “Zia­rului Financiar”, ea arăta că de la în­ce­putul anu­lui, preţul lemnului a crescut cu 30-40%, iar cel al mobilei cu maximum 2-3%.

Protestele pe care exploatarea masivă a lem­nului de către marii jucători austrieci care controlează piaţa românească le-a provocat în cursul acestui an în Apuseni, în Covasna şi în Suceava au atras, în fine, şi atenţia autorităţilor. Vale­riu Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor, a avut o poziţie dură vizavi de “modelul Schweighofer”. “Nu-l re­co­mand, pentru că a gene­rat nemulţumirea în­tre­prin­derilor mici şi mij­locii şi pierderea locu­rilor de muncă. Nu a gene­rat va­loare adăugată şi a omorât tot ce înseamnă întreprin­deri mici şi mijlo­cii”, a spus Zgonea, care a adău­gat că, în cazul Schweig­­hofer, s-au dat ga­ranţii de stat pentru zece ani şi nu este un model de succes, iar dacă e nevoie de o comisie de anchetă pen­tru a se cerceta ce s-a întâm­plat în ultimii ani, el va susţine demersul.
Dar lamentările guver­nan­ţilor (culmea, din ace­laşi partid care a dat “Le­gea Schweighofer”), ar pu­tea fi tardive. “La mine pe stradă, la Scărişoara, zece case în sus de la casa mea, toată lumea câştiga un bă­nuţ din prelucrarea lemnu­lui. Acum, dacă au mai ră­mas vreo doi. Pe restul îi aşteaptă foamea sau Spa­nia, dacă sunt mai tineri şi mai în putere…”, îmi spu­ne Cristi Vârciu, îngânat de o mână de moţi “protes­tatari”, care se tem, ca şi el, că în câţiva ani, după ce lemnul se va termina cu totul, Apusenii vor deveni o bombă cu ceas. “Dar ce vă tot povestim noi, trebuie să vedeţi cu ochii voştri, ca să înţelegeţi ce se întâmplă, cu adevărat, aici la noi…”, mă îndeamnă doi băieţi mai curajoşi. De ce să nu vedem, dacă pentru asta am mers acolo? Aşa că ne aruncăm în două maşini de teren şi pornim în trombă spre locurile prin care turiştii nu ajung nici din gre­şeală…

Cu sânge rece

Sunt atâtea locuri cu păduri rase de pe faţa pământului prin Apuseni, că oame­nilor le e greu să se decidă. Până la urmă, o pornim spre zona “La Măşoi”. Intrăm pe un drum îngust, făcut din fonduri europene, parcă dinadins ca să poată facilita transpor­tarea lemnului de pe munte. Camioanele pline de buşteni coboară la intervale regu­late, ca şi cum ar bate ora exactă. Ai, deja, fără să fi văzut nimic, o ciudată senzaţie de conspiraţie sistematică, de crimă progra­mată şi executată cu sânge rece, fără emoţii şi fără complicaţii inutile. Urcăm minute bune înspre creierii Apusenilor, în­ghe­suin­du-ne printre TIR-urile ce vin ca tăvălugul şi pe lângă căruţe cu cai băţoşi, ce se spetesc cu câte trei-patru buşteni luuungi, ai unor brazi care, de dimineaţă, încă mai iscodiseră cerul. Tragem pe dreapta, într-o poieniţă, să privim munţii de sus şi să ne mai luăm repere pentru continuarea traseu­lui. E unul dintre cele mai frumoase locuri din Apu­seni, aşa că facem câteva fotografii, ultime­le fotografii turistice. E o vreme ca­pri­cioa­să, soarele se joacă de-a v-aţi-ascun­selea cu norii, ba e cald, ba e rece, ba plouă, ba stă de ploaie. Ieşim de sub un petec de nor şi mergem spre soare prin iarba înaltă până la genunchi. Un zumzet de albine învăluie, ca-ntr-o simfonie, liniştea din inima Apuse­nilor… De la o vreme, însă, drumul “euro­pean” al buş­tenilor din Apuseni o coteşte într-o parte, iar noi intrăm, cu jeep-urile, pe drumuri forestiere. Sus, pe munte, la jumătate de oră de mers de la drumul principal, eşti uimit să descoperi o adevărată platformă industrială. Gatere peste gatere, stivuitoare, uti­laje hidraulice de încărcare, veri­tabile parcuri auto de TIR-uri şi camioane… Străjuit de un cartier întreg de zgârie-nori de cherestea, rea­lizezi că simfonia albinelor din poieniţă era, de fapt, simfonia drujbelor ce tăiau, în depărtare, lemnul Apusenilor.

Scenariul unui jaf de noapte

De la o vreme, maşinile se răresc, stivele de cherestea dispar şi lasă loc trunchiurilor unor brazi executaţi sumar de dimineaţă şi aruncaţi în şanţuri, ca-n nişte gropi comune. Oameni cu securi în mâini îşi tot fac de lucru prin drumul nostru, intrigaţi că nişte “turişti” s-au abătut până prin locurile secrete ale tăierilor de pă­dure. Îi privim în ochi şi ştim că am ajuns în iad, deşi locul se numeşte “La Stea”. “Aici, în primă­vară, era o pădure frumoasă”, arată unul dintre ghizi spre coasta dealului aflat la picioarele noastre. Trei cioturi subţiri, trei brazi caraghioşi, care nu meri­tau, pe­semne, osteneala de a fi daţi jos, sunt ultimii martori ai măcelului. În rest, cât vezi cu ochii, pe sute de metri de jur-împrejur, doar rădăcinile înfipte în pământ, înalte de două palme, ca nişte mici pietre fu­ne­rare, ce amintesc de eroismul unor soldaţi necu­noscuţi. Un câmp întreg, ca un cimitir, în plin paradis al Apuse­nilor! La un sfert de oră de mers mai departe, peisajul e şi mai deplorabil. Intrăm pe un drum desfun­dat, ce desparte două lumi. La Dorna, de-a dreapta, e o pădure superbă, de brad secular, proprietatea comu­nei Vadu Mo­ţilor, de-a stânga e un deşert postapo­ca­liptic apar­ţi­nând comunei Albac. E o mizerie de ne­descris, crengi lăsate aiurea peste tot, cioturi stâlcite de copaci, rume­guş şi doze goale de bere, pachete moto­tolite de ţigări. Scena unui jaf de noapte. Ici-colo, pâlcuri de iederă şi arbuşti mici acoperă mizeria. De jos, de pe terasa baru­lui din centrul Albacului sau din vreun alt loc de bel­vedere, turiştii vor fi zâmbind foto­grafiind zo­na din depărtare, fără să ştie că zâmbesc unui loc mort.

Pe drumul de întoarcere, o ploaie deasă, mocă­neas­că, bate încăpăţânat în tăblia jeep-urilor. Cuvintele nu-şi prea mai au locul. Ca-n exemplul de pe foaia lui Dorel Morar, demonstraţia e totală. Mai coborâm puţin şi, pe dreapta drumului, ne întâmpină o imagine care vorbeşte singură despre drama Apusenilor. Un ma­re semn de atenţionare auto cocoţat peste un maldăr de buşteni, ca un mare semnal de alarmă. SOS, Munţii Apuseni!

Cititi va rog si alte subiecte interesante legate de tara noastra la categoria: Distrugerea Romaniei.