În această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Alipie Stâlpnicul.

Acesta a trăit în zilele împăratului Eraclie, în anii 608, şi se trăgea din cetatea Adrianopolei paflagonilor. Mai înainte de a se naşte el, s-a arătat prin nişte semne dumnezeieşti maicii sale în ce chip vrea să fie. Şi după naştere a mirat atât pe oamenii cei de atunci cât şi pe cei de acum, cu vederea şi cu auzirea lui. Că se arată maică-sa când era grea cu dânsul, că ţinea în braţe un mieluşel frumos, care avea în corniţele lui făclii aprinse. Acesta era semn al virtuţilor şi strălucirii ce avea să aibă el mai pe urmă, căci s-a luptat cu toată nevoinţa şi a întrecut pe mulţi cu răbdarea, că a stat pe stâlp în soare 53 de ani. De aceea rănindu-l şi pe el vicleanul diavol, ca şi pe Iov, cu rană, pentru aceasta sfântul în pizma vrăjmaşului s-a rezemat întru acel stâlp numai pe o parte de a răbdat 13 ani, de nu s-a mai întors pe cealaltă parte, până când şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Iar toată vremea vieţii lui a fost o sută de ani.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Nicon, numit şi „Pocăiţi-vă”.

Acesta se trăgea din ţara Armeniei, fiind fiu al unui oarecare om mare. Deci auzind dumnezeiescul glas ce zice: „Tot cel ce va lăsa pe tatăl şi său pe mama sa” şi celelalte, şi-a lăsat tot şi s-a dus la o mănăstire unde a arătat tot felul de nevoinţe şi a întrecut pe toţi monahii cei mai dinainte de dânsul, cu desăvârşita aspră petrecere. Iar tatăl său aflând că se află la mănăstire, cercetă toate locaşurile călugărilor. Iar sfântul ieşind din acea mănăstire, a colindat tot Răsăritul propovăduind tuturor şi zicând: „Pocăiţi-vă”. Deci s-a dus şi în insula Creta la toate cetăţile şi oraşele din ea; apoi s-a dus la cetatea Lacedemoniei în care a făcut multe minuni şi a zidit o biserică în numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Unde aflându-se până în sfârşit, s-a mutat către Hristos cel dorit, luând cununa nevoinţei.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Stelian Paflagonul.

Acesta a fost sfinţit din pântecele maicii sale şi s-a făcut locaş Duhului Sfânt. Pentru aceasta împărţindu-şi bogăţia la săraci şi făcându-se monah, a covârşit pe toţi monahii cei de atunci prin nevoinţa obositoare şi vieţuire aspră. Apoi s-a dus în pustie, şi a intrat într-o peşteră în care primea hrana de la un dumnezeiesc înger. Şi s-a făcut doctor de felurite nevindecate patimi. Căci când urma boala aducătoare de moarte şi mureau pruncii, şi părinţii rămâneau fără de copii, atunci câte maici chemau cu credinţă numele acelui sfânt Stelian şi zugrăveau sfânta lui icoană, iarăşi năşteau alţi prunci. Însă şi prunci bolnavi izbăvea de boală. Deci aşa vieţuind pururea pomenitul şi vindecări şi minuni multe săvârşind, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Părintelui nostru Acachie cel din Scara.

Acest cuvios era într-o mănăstire ce se afla în Asia. Şi când era tânăr cu vârsta ducea sihăstrească viaţă. Avea îndrumător şi stareţ pe un monah foarte leneş şi neînfrânat. Deci atâtea necazuri şi supărări răbdă de la el fericitul, încât la mulţi poate par necrezute.

Căci uneori avea ochiul negru de lovituri, alteori gâtul şi alteori avea rănit chipul. Iar după ce au trecut nouă ani, sub ascultarea acelui nemilostiv bătrân, s-a mutat către Domnul şi a fost îngropat în cimitirul părinţilor. Atunci bătrânul său s-a dus la un mare şi înţelept părinte şi i-a zis: „Fratele Acachie a murit”. Iar acel părinte n-a crezut cuvintelor lui, dar bătrânul iarăşi i-a zis: „Vino de vezi”. Deci s-au dus amândoi la cimitir. Atunci cel mare părinte a întrebat pe Cuviosul Acachie ca pe un viu aşa: „Frate Acachie, ai murit?” Iar mereu mulţumitorul şi desăvârşit ascultătorul a arătat încă şi după moarte supunerea sa, căci răspunzând a zis: „Cum este cu putinţă, părinte cuvioase, să moară omul făcând ascultare?” Atunci îndrumătorul şi stareţul de mai înainte îngrozindu-se de aceasta preamărită minune a căzut cu faţa la pământ în lacrimi. Şi făcându-şi chilie lângă mormântul cuviosului, acolo şi-a petrecut viaţa, cu înfrânare, mărturisindu-se părinţilor pentru bătăile ce da sfântului şi zicând cuvântul acesta „Ucidere am făcut”.

Iar cinstitele moaşte ale Cuviosului Acachie au fost păzite prin dumnezeiască putere mai presus de toată stricăciunea şi de firească dezlegare. Şi au rămas întregi multe înconjurări de ani. S-a întâmplat o dată ca să iasă monahii acelei mănăstiri să secere, vremea la aceasta chemându-i, şi numai doi fraţi au rămas în mănăstire. Unul ca să păzească, iar celalalt pentru că era bolnav. Şi s-a întâmplat că a murit cel bolnav, iar celălalt frate singur fiind, nu putea ca să-i sape mormântul şi să facă şi celelalte trebuincioase spre îngropare. Aşadar deschizând mormântul cel gata al Sfântului Acachie, a pus acolo pe fratele cel mort împreună cu sfântul. A doua zi mergând la mormânt, a aflat pe fratele cel mort aruncat afară din mormânt; şi iarăşi l-a băgat în mormânt. Şi fiindcă iarăşi l-a aflat pe el aruncat afară, se tânguia către sfântul îndreptându-se şi zicând: „Auzit-am, Sfinte Acachie, ca nimeni altul n-a sporit întru ascultare ca tine. Dar acum, precum văd, te-ai făcut atât de neascultator şi mândru, încât nu primeşti pe fratele în mormântul tău, ci îl arunci afară. Deci sau lasă-l pe el să se afle cu tine într-un mormânt, sau de-l vei arunca pe el iarăşi afară, mai mult nu te voi suferi, ci te voi scoate eu afară din mormânt”. Şi a pus pe fratele iarăşi în mormântul sfântului şi s-a dus. Iar a doua zi ducându-se iarăşi, pe fratele cel mort l-a aflat zăcând în mormânt, iar pe Sfântul Acachie nu l-a aflat. Şi aşa până astăzi se vede deşert mormântul care poartă numele Sfântului Acachie.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Iacov Pustnicul.

Acest fericit Iacov ducându-se la muntele ce este treizeci de stadii de la oraşul Cirului zăbovea neavând peşteră, nici casă, nici colibă, ca prin acestea să scape de fireştile nevoi. Trupul lui era legat cu lanţuri foarte grele pe sub cămaşa sa cea de păr, cu care erau legate şi gâtul şi mijlocul său. Asemenea avea lanţuri spânzurate împrejurul gâtului său, două pe partea dinainte şi două pe partea dinapoi, care petrecându-se prin cercul cel de jos de alăturea, închipuiau litera H; şi pe la coatele mâinilor avea câte un lanţ de fier. Hrana lui era seara linte muiată. Iar din aceste osteneli el a secerat darurile Duhului Sfânt. Căci pe un prunc mort, pe care îl plângea tatăl său care zicea către sfântul:

„Ştiu, robule al lui Dumnezeu că poţi, numai nu te îngreuia a face rugăciune”. Sfântul înduplecându-se de lacrimile tatălui, l-a înviat pe copil şi l-a dat sănătos în mâinile tatălui său. Din multele fapte ale sfântului acestuia numai una să pomenim. Un oarecare aducea sfântului apă de departe, de două ori pe săptămână. Şi închipuindu-se diavolul pe sine întru asemănarea sfântului, întâmpină pe la mijlocul căii pe cel ce ducea apă, şi luându-i apa îl trimitea acasă, pentru ca prin lipsa de apă să pună pe sfântul în nedumerire. Iar o dată venea aducătorul de apă şi nesimţindu-l spurcatul diavol, l-a văzut bătrânul şi i-a zis: „Ce este aceasta, fiule? Multă vreme a trecut de când n-ai adus apă, şi am ajuns nu în mică supărare pentru lipsă de apă”. Iar acela i-a răspuns: „Pururea părinte, la ceasul şi ziua rânduită, eu aduc apă, dar tu, întâmpinându-mă, când într-un loc, când într-altul, nu-mi îngăduiai ca să vin aici”. Iar sfântul a zis către dânsul: „De acum înainte, măcar de mii de ori de mă vei vedea că te întâmpin şi te opresc, sau te cert pe tine, fiule, să nu-mi dai vasul până ce nu vei ajunge la locul acesta”. Aşa nevoindu-se şi mare făcător de minuni făcându-se, întru bucurie s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Sil, episcopul Corintului din Persida.

Tot în această zi, pomenirea târnosirii bisericii Sfântului Gheorghe cel din Ciparis şi pomenirea Sfântului Noului mucenic Gheorghe Hiotul, care a pătimit la anul 1807.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie26.htm

În această lună în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei.

Acest sfânt, după ce a trecut fiecare treaptă bisericească şi a strălucit cu nevoinţă şi dumnezeiască cunoştinţă, a fost hirotonit episcop al Iconiei, cu voinţa lui Dumnezeu şi alegerea a tot poporul, în vremea împăraţilor Valentinian şi Valent, ajungând încă şi până în vremea marelui Teodosie şi a fiilor lui, în anii 374, învăţător făcându-se al dreptei credinţe şi cu vitejie stând pururea pomenitul împotriva eresurilor lui Arie şi ale lui Macedonie şi ale lui Eunomie, din care pricină, multe prigoniri şi necazuri a răbdat de la cei necredincioşi. Acesta s-a arătat împreună-nevoitor al părinţilor celor 150 ce s-au adunat la Sfântul şi a toată lumea la doilea Sinod împotriva lui Macedonie Pnevmatomahul (adică luptătorul împotriva Sfântului Duh), fiind unul dintre ei, în anii 381.

Iar după ce marele Teodosie a dat stăpânirea părţilor apusului Europei lui Valentinian cel tânăr şi a biruit pe tiranul Maxim, s-a întors la Constantinopol. Atunci marele Amfilohie, intrând la împăratul, l-a rugat să alunge pe arieni. Şi fiindcă împăratul nu voia aceasta, a aflat acest minunat părinte o măiestrie prin care a putut să înduplece pe împărat.

Căci mergând la împărat, a salutat pe Teodosie ca pe un împărat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou împărat, l-a salutat în chip prea înjositor. Deci mâniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului său arătată necinste adusă lui. Atunci sfântul preaînţelepţeşte a arătat lucrul, zicând: „Vezi, o împărate, cum nu suferi necinstirea fiului tău şi te mânii? Aşa să crezi că şi Dumnezeu şi Tatăl, asemenea Se întoarce şi urăşte pe aceia care hulesc pe Fiul Său şi zic că Acesta este mai prejos decât Tatăl”. Atunci socotind lucrul împăratul, îndată a scris lege ca să fie izgoniţi ereticii departe de la cei drept-credincioşi. Iar pururea pomenitul acesta Amfilohie mulţi ani a păstorit turma lui Hristos şi a alcătuit învăţături drept-credincioase; şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a odihnit în pace.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţii Părintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor.

Acesta a fost pe vremea împăratului Iustinian al doilea, care şi Rinotmit se chema, în anii 685. Se trăgea din cetatea Acraganta care se afla în ostrovul Siciliei, fiind fiu din părinţi care se numeau Hariton şi Teodota, oameni evlavioşi şi împodobiţi cu toate faptele bune şi care trăiau cu îndestulare. Deci, când era sfântul de opt ani, a fost dat de părinţii săi să înveţe Sfintele Scripturi. Şi atât de silitor şi nelenevitor s-a arătat la acestea, încât pe toţi i-a făcut a se minuna. Când a ajuns la optsprezece ani, a fost pecetluit cleric, adică făcut anagnost de către Sfântul Potamion, căci era îndemânatic la citire pentru buna glăsuire ce avea. Iar într-o noapte, în vremea când dormea sfântul acesta înaintea patului arhidiaconului Damian, a auzit glasul dumnezeiescului înger, de trei ori chemându-l pe el, ca şi pe proorocul Samuel şi zicându-i: „Grigorie, s-a auzit rugăciunea ta. Deci grăbeşte şi mergi”. Iar sfântul, fără a întârzia, a ieşit şi a mers la Cartagena, care acum se numeşte Tunis. Şi aflând acolo pe Marco monahul purtătorul de Duh, care a fost trimis de Dumnezeu către el, a rămas lângă dânsul patru ani, iar de acolo a mers împreună cu acelaşi Marco la Antiohia. Apoi fiind îndemnat prin oarecare dumnezeiască descoperire, a mers la Ierusalim şi acolo a fost făcut diacon de către Macarie, episcopul Ierusalimului. După aceea, de acolo s-a dus la Constantinopol şi s-a arătat lui Gheorghe, cel ce era atunci patriarh. Şi fiindcă atunci se adunase acolo sinod împotriva monoteliţilor, Serghie, Pir şi Pavel, s-a luptat cu dânşii Sfântul Grigorie şi atât de mult a mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns până la urechile împăratului. De la Constantinopol s-a întors la Roma şi acolo a fost hirotonit episcop al patriei sale, cetatea Acragantiei, unde a strălucit foarte, săvârşind minuni şi împodobind-o cu vrednicia arhieriei. Pentru aceasta Savin şi Crischentie şi cu prietenii lor, pizmuind pe sfântul, nenumărate ispite au ridicat asupra lui şi, vinovaţii plăsmuind împotriva lui, l-au prihănit pe el la papa al Romei, care, înşelat de cuvintele lor mincinoase, a închis pe sfântul în temniţă doi ani şi jumătate.

Apoi după porunca împăratului, a scos pe sfântul din temniţă, pentru ca să se judece cu cei ce-l bârfiseră. Atunci a făcut sfântul aceste minunate semne cu lemnele şi cărbunii, Dumnezeu mărind pe sluga sa: căci fetele necuraţilor şi necuvioşilor acelora bârfitori ai sfântului s-au acoperit cu negreaţă întunecată, şi s-au înnegrit, încât şi până astăzi feţele celor din neamul bârfitorilor acelora au rămas înnegrite. Iar tânăra care fusese amăgită de aceia (şi a năpăstuit pe sfântul), după ce a fost chinuită de un duh necurat, la urmă a fost vindecată de către sfântul înaintea poporului. Iar sfântul s-a întors iarăşi la patria şi eparhia sa cu mare cuviinţă, făcând semne şi minuni mai mari decât cele dintâi. Deci aşa vieţuind dumnezeiescul părinte şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sisinie Mărturisitorul.

Sfântul Sisinie, episcop de Cizic, a fost unul din cei 318 Părinţi de la Primul Sinod Ecumenic şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305) şi a guvernatorului Alexandru, având patrie cetatea Cizicului. Deci, fiind pârât la Alexandru că este creştin, a fost legat de cai sirepi care erau siliţi să alerge; apoi a fost bătut cu cruzime şi a primit oţet iute pe nas şi alte chinuri suferiră şi minuni săvârşind, a fost aruncat la închisoare. Iar la Soborul întâi cel a toată lumea adunat împotriva lui Arie, fiind de faţă, Sfântul Sisinie a sugrumat pe Arie cu vinele dreptelor sale dogme, propovăduind pe Fiul de o fiinţă cu Tatăl şi aşa, bine şi cu plăcere de Dumnezeu vieţuind, s-a mutat către Domnul.

Tot întru această zi, pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din ţinuturile Vâlcii.

Acest fericit părinte Antonie era de neam român şi a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credinţă mergând de mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi.

Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala şi asprimea vieţii mănăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa, încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.
Dorind să sporească nevoinţele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătăţit şi poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în ţară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru şi văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion şi cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaş.
După multe nevoinţe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieşit din schit şi cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite şi supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea şi neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile şi plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă şi numai cele de trebuinţă purta.

Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată şi apă dar şi acelea cu măsură. Vin şi băutură ameţitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte şi i-a spus în taină: „Sfârşitul mi s-a apropiat. După ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa pe care eu am săpat-o aici în piatră”.

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ishirion episcopul, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Elen, episcopul Tarsului, care cu pace s-a săvârşit.

Povestire despre vedenia oarecărui Ioan, foarte de folos

Fost-a un om pe vremea împăratului Constantin cel Mare, cu numele Ioan, care era cunoscut împăratului prin meşteşugul său. Acesta, având viaţă înrăutaţită, nu a gândit niciodată la gheenă. Iar Domnul, Cel ce pe toate le iconomiseşte spre folos, a orânduit îndreptarea lui prin vedenie. Căci acesta a văzut o dată în vis că a adus împăratului Constantin un lucru din meşteşugul său şi că pentru aceasta, vorbea împăratului cu îndrăzneală şi se bucurau împreună. După aceasta a văzut pe împăratul că scoate o sabie goală şi, strângându-i părul la un loc, se grăbea să-i taie capul fără milă; iar Ioan plecă gâtul său, socotind că glumeşte cu împăratul. Însă în vreme ce făcea aceasta, a auzit pe împăratul care cu groază îi zice: „Când sabia va atinge părul tău, atunci gâtul tău se va umple de sângele tău”. Deci i s-a părut lui că i s-a tăiat gâtul, şi când sabia a venit spre piept, nedumerindu-se şi temându-se, Ioan căuta ajutor de la cineva; şi de frică şi de groaza acelei lupte s-a trezit, şi venindu-şi în fire, sta cu totul spăimântat. Deci, făcându-şi semnul crucii peste trupul lui, zicea: „Mulţumescu-ţi ţie, visule, că această luptă grozavă mi-ai arătat-o numai ca nălucire, nu şi ca faptă”. Şi aşa a rămas iarăşi nepocăit şi neîndreptat.

Iar după câtva trecere de vreme, a căzut la grea boală şi chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a văzut iarăşi, dar nu în vis, ci în uimire fiind, că sta de faţă la un divan judecătoresc. Vedea încă şi un înfricoşător împărat şezând pe scaun şi îmbrăcat cu podoabă împărătească şi arhierească şi de-a dreapta şi de-a stânga lui, şedeau oarecare bărbaţi, cu sfinţită cuviinţă şi cucernicie, iar el sta dedesubtul acelora; de-a dreapta împăratului, şedeau oarecare fameni tineri şi frumoşi, iar de-a stânga lui, şedea unul mai smerit şi mai primitor. Iar în partea din spatele împăratului, era o prăpastie foarte întunecată şi adâncă, care numai la vedere pricinuia frică nespusă şi durere mare. Deci, în vreme ce el sta cu frică şi cu cutremur, i-a zis lui împăratul cel ce şedea: „O, tinere, oare ştii cine sunt Eu?” Iar Ioan i-a răspuns: „Ştiu, Stăpâne, că Tu eşti Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, precum dumnezeieştile noastre Scripturi glăsuiesc”. Iar împăratul a zis către dânsul: „Şi dacă tu din Scripturi Mă cunoşti, şi cunoşti încă şi pe cei împreună cu Mine şezători, cum ai uitat ameninţarea care cu câţiva ani înainte ţi-a făcut ţie împăratul Constantin? Sau nu înţelegi ceea ce-ţi zic?” Iar Ioan i-a răspuns: „Înţeleg, Stăpâne, căci încă am în inima mea frica groazei aceleia”. Şi a zis împăratul: „Dacă rămăşiţele fricii aceleia le ai încă în inima, cum stăruieşti în răutăţi? Învaţă-te prin cercare, că Eu am fost Cel ce şi mai înainte ţi-am dat ţie groaza aceea, şi nu Constantin”.

Şi acestea zicând, a văzut Ioan că numai cu semnul a poruncit împăratul celor ce-l înconjurau ca să arunce pe Ioan în prăpastia ce se vedea în spatele lor. Şi îndată ce au început famenii să împingă fără milă pe Ioan în prăpastie, îndată el a chemat ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, că i se păruse că a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. Şi îndată a auzit pe împăratul zicând: „Lăsaţi-l pe el să meargă, pentru rugăciunile Maicii Mele”.

Până aici este vedenia ce a văzut Ioan; iar el, spăimântându-se şi venindu-şi în fire, s-a dus la un monah cucernic şi i-a povestit totul; iar monahul i-a zis: „Dă slavă lui Dumnezeu, frate, că te-ai învrednicit să iei asemenea învăţătură, şi de aceea trezeşte-te, iubitule, nu cumva şi tu să pătimeşti ca despre care îţi voi povesti”.
O asemenea vedenie ca a ta, a văzut-o un om. Şi anume, că se afla în împărăteştile judecătorii, un Gheorghe cu numele, care cu silnicie fiind dus legat ca să fie aruncat într-o prăpastie grozavă, cu totul s-a înspăimântat. Iar unul din cei ce stăteau acolo de faţă, având îndrăzneală către împăratul, a oprit pe cei ce-i duceau pe el în prăpastie şi-l ruga ca să-l lase, dându-le lor chezăşie ca în douăzeci de zile se va îndrepta. Deci după ce i s-a dat drumul, prin acest fel de chezăşie şi ajutor, s-a dus cel ce a văzut vedenia şi a înţeles ce înseamnă şi tălmăcirea lui Gheorghe, care era tras în prăpastie, căci îi era prieten şi cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, nu le-a luat în seamă. Aşadar a rămas ticălosul neîndreptat. Iar după ce au trecut cele douăzeci de zile, a fost răpit din viaţa aceasta, şi s-a dus ca să plătească făgăduita datorie. Acestea, cu chip de adăugire le-a povestit monahul acela către Ioan. Iar Ioan auzind acestea, şi având în mintea sa încă vii îngrozirile ce văzuse, şi-a mărturisit fără de ruşine toate păcatele sale, şi schimbându-şi viaţa spre mai bine, a petrecut mulţi ani cu plăcere de Dumnezeu vieţuind, şi aşa murind, s-a dus la veşnicele locaşuri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie23.htm