O boală nouă şi necruţătoare face ravagii printre minorităţile din România. Maghiarii uită cine sunt. Ţiganii uită cum îi cheamă.
Periodic liderii maghiari din România fac referire la Ungaria Mare şi cel puţin o dată pe an, de regulă de sărbători ca să nu ne tihnească pastrama, Laszlo Tokes face o declaraţie belicoasă. Şi asta de ani şi ani de zile. Acum vor schimbarea Zilei Naţionale a României. Că ii doare. Dar au uitat de ce. Să le amintim noi!
Nici unul pare să nu priceapă că destinul lor va fi legat pe vecie de al nostru şi ei vor locui aşa cum trăiesc de o mie de ani adică înconjuraţi de români. Şi asta pentru că Ungaria nu va mai fi niciodată ce a fost. Graniţele statelor se stabilesc întotdeauna în condiţii de război sau mai precis la finalul unui război.
Şi cine va duce acest război? Istoria îi arată ca perdanţii secolului XX. Au pierdut ambele războaie mondiale. Mai precis, au fost învinşi de două ori, adică bătuţi măr. Hai, să zicem că nu şi-au dat seama de importanţa primului război mondial, că sorţii le-au fost potrivnici, că în timpul războiului s-a schimbat paradigma ideii de stat şi a învins ideea statelor naţionale. Şi, aşa, au pierdut!

Dar la al doilea război mondial nu mai au nici o scuză. Douăzeci de ani au scrâşnit din dinţi. Douăzeci de ani s-au pregătit. Şi când a venit războiul tot în tabăra învinşilor au ajuns. A doua oară. Prin urmare din punct de vedere militar şi tactic s-au dovedit slabi. E o realitate dovedită istoric pe care nu o mai pot schimba. Degeaba vin ei cu o glorie de acum 1000 de ani, când în ultima sută de ani au pierdut două războaie. Amintirea gloriei lui Arpad nu ţine loc de victorie. Nu te poate aşeza la masa învingătorilor
. Să zicem că generaţiile actuale ar fi mai pline de vitejie, dar sunt puţini. Opt milioane are Ungaria cu tot cu minorităţi. Chiar dacă s-ar încumete să îi ajute prietenii lor bulgarii sub aripioara Rusiei. Nu îi va lăsa Europa. Şi ea are visul ei statal şi nu doreşte schimbarea actualului statu-quo teritorial. România nu e Iugoslavia şi altădată am spus şi de ce.
Şi acum să vedem împotriva cui vorbesc liderii maghiari. Împotriva României care a câştigat două războaie mondiale. Adică, stimaţi lideri, România a stat de două ori la masa învingătorilor. Fireşte că meritul a fost nu doar al armatei ci şi al diplomaţiei şi al celor din spatele frontului. Dar, iată că, ciobanii de la Bucureşti au fost mai deştepţi decât nobilii de la Budapesta.
Şi ţiganilor va trebui să le amintim numele pe care îl poartă cam de 500 de ani de când sunt în România. Numele menţionat în documentele oficiale, în limba scrisă şi vorbită.
De curând guvernul a aprobat revenirea la denumirea de ţigan în loc de rrom pe considerentul confuziei create la nivel internaţional în ultimii 20 de ani.
Decizia guvernului trebuia să aibă în vedere nu doar confuzia ci mai ales:
1) istoria termenului;
2) realitatea etnografică şi anume aceea că în România modernă existau deja două categorii de ţigani, sedentari şi nomazi, ceea ce scoate istoria nomazilor din context românesc şi îl plasează într-unul internaţional;
3) Practica istorică a schimbării denumirii unei populaţii. Cum, când şi de ce se recurge la acest lucru.
1) Denumirea de ţigan nu este nici poreclă şi nu are un sens peiorativ ci este pur şi simplu numele etniei cu pricina. Terminaţia ,,gan,, înseamnă la popoarele asiatice ,,popor,, ( a se vedea denumirea ,,afgan,,). Nu este nici o noutate.
In toate documentele oficiale emise de cancelariile statelor medievale româneşti membrii acestei etnii sunt denumiţi cu termenul de ,,ţigan,, şi în documentele oficiale nu sunt admise porecle. Câteva din cele câteva sute de documente medievale pe care le-am studiat cu privire la judeţul Ialomiţa, cel mai mare judeţ al Ţării Româneşti, menţionează fie persoane ,,ţigani,, sau ,,aţigani,, fie ,,sălaşe de ţigani,, în sensul de familii.
Faptul că în epoca modernă până aproape în contemporaneitate în mediul rural sau cvasi-urban se menţionează etnia acestor oameni ţine de mentalitatea veche românească. In evul mediu deşi nu existau state naţionale ca în zilele noastre se păstra obiceiul ca străinii să poarte alături de numele propriu şi atribuirea etnică, de pildă Iane grecul, Ion ţiganul, etc. Aceasta se datora în primul rând faptului că pe atunci comunităţile rurale majoritare în arealul românesc şi cvasiurbane erau omogene etnic şi fiecare străin era individualizat prin atribuirea etnică. Practica era întâlnită însă şi în restul Europei iar tradiţia românească se baza pe obiceiul întâlnit în Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin de a utiliza denumiri etnice pentru diversele ,,neamuri, seminţii, popoare,,. . In teritoriile slave se foloseau denumiri geografice sau chiar de ocupaţii sau obiceiuri.
Continuă lectura →
Apreciază:
Apreciere Încarc...