În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Sfintei Muceniţe Haritina.
Aceasta a fost pe vremea împăratului Diocleţian si a lui Dometie comitul, slujnica fiind a unui oarecare Claudie, de care aflând comitul că este creştina, a scris stăpânului ei să o trimită la dânsul să-i facă cercetare, căci este creştina şi întoarce pe mulţi la credinţa creştinească. Iar stăpânul său întristându-se s-a îmbrăcat cu sac şi o plângea, iar ea mângâindu-l îi zicea: „Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură, că şi pentru păcatele mele şi pentru ale tale voi fi socotita jertfă bine-primită lui Dumnezeu”. Deci zicând şi el: „Pomeneşte-mă şi pe mine la Cerescul Împărat”, o trimise la comitul, la care sosind şi pe Hristos mărturisind, i-au ras capul, i-au turnat pe cap jăratic de cărbuni aprinşi şi cu frigări de fier înroşite i-au împuns sânii şi coastele, apoi i-au legat o piatra grea şi au aruncat-o în mare şi ieşind vie s-a arătat iarăşi comitului şi mult chinuind-o şi scoţându-i unghiile de la mâini şi de la picioare din rădăcina şi dinţii, şi-a dat duhul la Dumnezeu.
Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Metodia din Kimolo.
Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Mamelhta.
Aceasta a fost din Persida, preoteasă a capiştei Artemidei, având şi sora creştina şi văzu în vis îngerul lui Dumnezeu unde-i arăta tainele creştinilor şi sculându-se cu frică povesti surorii sale. Şi ea o duse la episcop şi botezându-se i se făcu singură soră-sa naşă de a o primi din botez. Pentru care pornindu-se elinii asupră-i cu mânie, o uciseră cu pietre, fiind încă îmbrăcată cu hainele sfântului Botez şi o aruncară într-o groapa adâncă din care abia au putut-o creştinii să o scoată. Iar episcopul, mergând la împăratul Perşilor, a luat stăpânire să strice capiştea Artemidei şi să zidească o biserică în care au pus cinstitele moaşte ale sfintei Muceniţe Mamelhta.
Tot în această zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşătoare şi folositoare.
În al treisprezecelea an al împărăţiei lui Romano, care ocârmuia cu cucernicie împărăţia romanilor, se afla un oarecare om la Constantinopol, fiind din cei ce slujeau la camera de culcare a lui Alexandru (ce fusese cu puţin mai înainte împărat, care era fiu al lui Vasile Macedon şi frate al lui Leon împăratul), şi din cele mai de casă slugi. Acesta alergând la viaţa călugărească, a ajuns egumen călugărilor, ce se aflau la mănăstirea ce este la apa Sangarului.
Trecând câţiva ani i s-a întâmplat de a căzut într-o boală foarte grea şi a zăcut multă vreme. După cinci luni, într-o zi la trei ceasuri s-a trezit puţintel şi venindu-şi în fire s-a sculat încetişor din pat, şi a şezut sprijinit şi de o parte şi de alta de către cei de casă. Şi aşa şezând îşi ieşi din fire şi era mintea lui dusă cu ochii aţintiţi în sus la podul casei de la trei ceasuri până la al nouălea şi şoptea cu gura cuvinte neîncheiate şi neînţelese, şi întru aceste ceasuri, ce s-au zis mai sus, mai venindu-şi în fire oarecum, ceru de la cei ce erau cu dânsul două bucăţi de pâine uscată, zicând: „Daţi-mi cele două bucăţi de pâine ce am luat de la bătrânul”, şi zicând aceasta îşi băgă mâinile în sân pipăind şi cercând cele ce căuta. Iar un oarecare din cei ce stăteau acolo se ruga să le spună această mare taină, zicându-i: „Spune-ne, părinte, şi nu te îndura a nu ne fi de folos, unde ai fost atâtea ceasuri? Şi la ce vedenie îţi suiseşi gândul? Şi cu cine vorbeai mişcând din buze?” Iar el văzându-i pe ei foarte întristaţi şi plânşi a zis: „Încetaţi fiilor, că de va da Domnul sa îmi viu în fire, voi plini cererea voastră”.