15 Septembrie Sfintii zilei de astazi. Sfantul Părinte Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni.

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea pătimirii Sfântului Marelui Mucenic Nichita Gotul.

Nichita GotulSfântul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germană, care pentru scriitorii greci este „dincolo de Dunăre”). S-a născut şi a trăit pe malurile Dunării şi a suferit pentru Hristos în anul 372. Credinţa creştină era pe atunci deja larg răspândită prin tot ţinutul goţilor. Sfântul Nichita credea în Hristos şi a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Goţii păgâni începură să se opună răspândirii creştinismului, ceea ce a avut drept consecinţă o dezbinare dezastruoasă pentru ambele părţi.

După victoria lui Fritigern, aflat în fruntea unei armate creştine şi învingător împotriva păgânului Atanaric, credinţa creştină a început să se răspândească tot mai mult printre goţi. Episcopul arian Ulfila, care a urmat după episcopul Teofil, a creat un alfabet got şi a tradus în limba gotă multe cărţi preoţeşti. Sfântul Nichita a avut o lucrare puternică printre discipolii săi goţi la răspândirea creştinismului. Prin propriul exemplu şi prin cuvinte pline de duh el a adus pe mulţi păgâni la credinţa creştină.

Totuşi, după înfrângerea sa, Atanaric a făurit din nou planuri să îşi adune forţele, să se întoarcă în patria sa şi să-şi recâştige vechea putere. Întrucât a rămas păgân, el a continuat să îi urască pe creştini şi să îi persecute.

Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân şi a murit după ce a fost aruncat în foc. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări şi a fost iluminat cu o minunata strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creştin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita şi l-a îngropat în Cilicia. După aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moaştele Marelui Mucenic Nichita au fost mai târziu mutate la mănăstirea Vysokie Decani în Serbia. Sfântul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroană de preamărire în anul 372.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Filotei (Filoteu) preotul.

Acesta era dintr-un sat ce se chema Mirmicos, din locul ce se cheamă Opsichiu, şi purta nume asemenea cu al maicii sale, pe care o chema Teofila. Însurându-se şi făcându-se tată de copii, s-a învrednicit şi a fost făcut preot. Şi nevoindu-se cu postul şi cu rugăciunea, a ajuns făcător de minuni: la vreme de lipsă a dat pâine celor flămânzi, a prefăcut apa din râu în vin, şi a mutat o piatră foarte mare cu cuvântul său. Iar la un an după adormirea sa, fiind mutat în alt loc, şi-a întins mâinile ca şi cum ar fi fost viu, şi apucându-se de umerii a doi preoţi ce aveau să-l mute, s-a sculat pe picioare, şi păşind de trei ori s-a mutat, şi s-a aşezat în locul în care şi acum zace. Şi izvorăşte necontenit mir, dând minunată dovedire de viaţa sa îmbunătăţită.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie, cel dintre îngânători (actorul / comicul).

Acestui sfânt poruncindu-i Iulian Paravatul (adică Apostatul, 361-363), când serba ziua naşterii lui, ca să hulească şi să batjocorească lucrurile cele creştineşti, când voia să intre în apă şi să se afunde ca să batjocorească Sfântul Botez, a strigat tare: „Botează-se Porfirie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Deci ieşind afară, îmbrăcându-se cu haine albe şi mărturisind că este creştin şi propovăduind aceasta pe faţă, după multe chinuri i s-a tăiat capul. Iar acestea s-au întâmplat la Efes, în anul 361.

Tot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea a două sfinte fecioare, care prin sabie s-au săvârşit.

Sfântul StefanTot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului întâiului Mucenic şi arhidiacon Ştefan.

Icoana Sfântului Marelui Mucenic şi arhidiacon Ştefan.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Gherasim, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, ce se numeşte Survia, care se află aproape de Macreniţa cea din Zagora, şi care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan Criteanul (Cretanul), care a mărturisit în Efesul cel nou, la anul 1811.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Visarion, arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni.

VisarionAcest între sfinţi Părintele nostru Visarion era dintr-un sat din Macedonia, din părţile spre Tesalia. S-a născut din părinţi cucernici şi învăţând carte, când a fost de 16 ani, a poftit viaţa şi schima monahală; şi cu adevărat s-a dus cu tot sufletul la Marco, mitropolitul Larisei. Şi câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul şi trecând treptat cele sfinţitoare, a fost făcut episcop pe seama cetăţii Dometicului şi Elasonului.

Iar poporul cetăţii, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, au luat de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.

Iar Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aştepta lângă Marco, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul şi cu fapta pe săracii şi neputincioşii ce aşteptau la biserica sa. Trecând patru ani, şi văduvind de păstor episcopia Stagopului, a fost cerut de către credincioşii acelei episcopii să le fie exarh. Şi petrecând în episcopia aceea şase ani, multe supărări şi prigoniri a suferit din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfinţitul Marco, dându-şi sfârşitul şi mutându-se către locaşurile cele fericite, atunci cu alegerea şi cu cererea episcopilor acelei eparhii şi a clericilor, precum şi a tot poporul drept-credincios, Sfântul Visarion a fost rânduit urmaş în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.

Cât a condus această eparhie a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi, ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi; făcea poduri peste ape. Astfel, a făcut pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotomos, adică râul alb, iar de poeţi Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece şi nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa şi a nămolului ce se făcea în vremea ploilor. El a pus temelia şi a zidit la munte, aproape de satul lui, Mânăstirea cea frumoasa a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi a avut şi ajutor întru toate pe fratele lui bun, Preacuviosul Ignatie episcopul.

În acest chip, bine şi cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-şi toate lucrurile sale, precum şi cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, s-a dus către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni.

Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare, fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida, unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mânăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credinţei primejdiile şi ostenelile de tot felul, alesul între cuvioşi a crescut duhovniceşte şi a rodit bogat în fapte minunate.

În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.

Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mânăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz, s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătută dragoste faţă de toţi oamenii.

La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aci a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul, fiind îngropat în biserica mânăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa.

Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie15.htm

Reclame

Noi marturii despre Parintele Arsenie Boca

Urmariti va rog si: 

Ecumenismul este satanic

Dintre obiectivele principale ale globalizării lumii enumerăm: formarea unui guvern mondial unic, care va fi condus de antihrist, monedă unică, religie unică (antihristică), armată unică, acte biometrice-pecetluire, ziua de odihnă-sâmbăta [1] etc.

assisi-2011-8

Diavolul nu ştie ce să facă, vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască şi face cele contrare ca să ne piardă.

A trimis Dumnezeu proroci şi învăţători, trimite şi Satana proroci şi învăţători mincinoşi. Dumnezeu ne învaţă Adevărul, Satana ne învaţă ereziile, minciunile. Prin Întrupare, Jertfă, Înviere şi Înălţare şi pogorârea Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli a întemeiat Biserica -Trupul Său mistic, a făcut şi satana Biserică Satanică. Dumnezeu vrea ca Bisericile să se unească prin Duhul Sfânt-ecumenism ortodox, satana, care a despărţit Biserica, vrea să le unească în duhul lumesc şi al păcatelor-ecumenism satanic.
Satana este cel care a dezbinat Biserica, intrând în minţile papilor şi inspirându-i cu gânduri eretice, pe care papii le-au luat drept inspiraţii divine. (Erezia catolică, prin Filioque, spune că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul[2].

Astfel a avut loc marea schismă din anul 1045, în care s-a despărţit Biserica în Biserica Ortodoxă, care a păstrat învăţătura Domnului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Părinţi, statornicită în cele Şapte Sinoade Ecumenice, şi biserica apuseană, catolică, care a schimbat învăţătura de credinţă şi cultul.
Creştinul se desparte de Dumnezeu prin păcate. Dar păcate sunt şi ereziile.

Domnul nostru Iisus Hristos S-a rugat ca toţi „să fie una” (Ioan 17,21), în Duhul Sfânt, iar adevăraţii închinători să se închine Tatălui „în duh şi adevăr” (Ioan 4, 23), pentru că „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).
Dar cum se poate uni şi ruga un ortodox în Duh şi adevăr cu un eretic, care huleşte tot ce este mai sfânt pentru ortodocşi: (Sfintele Taine, Sfânta Cruce, Maica Domnului, Sfinţii, Sfintele moaşte, Sfintele icoane…)?
Zice Satana: Vreţi să vă uniţi? Vă unesc eu în duhul ereziilor, al măndriei şi al altor păcate şi, uniţi cu mine, mergeţi în adâncul iadului.
Dacă se încearcă o unire exterioară, prin împăcare, în duhul dragostei fireşti, care nu este curată, ci de cele mai multe ori este pervertită în păcate, îi va uni satana în duhul mândriei, al ereziilor, al slavei deşarte şi al altor păcate trupeşti.
Să luăm aminte că Sfântul Proroc Ilie Tezviteanul nu s-a împăcat şi nu s-a rugat împreună cu popii idoleşti (3 Regi 18,24; 36-38).

Există astăzi lideri religioşi şi politici care cred că unirea şi unitatea tuturor şi comuniunea ecumenică se pot realiza prin înţelegere şi împăcare exterioară cu ceilalţi. Aceştia sunt oameni trupeşti, care gândesc trupeşte şi care n-au Duhul lui Dumnezeu.

Dar de la naşterea şi răspândirea mişcării ecumenice şi prezenţa ortodocşilor în „Conciliul Mondial al Bisericilor”, de aproape şaizeci de ani, ecumeniştii nu au reuşit să întoarcă nici măcar un singur heterodox la credinţa ortodoxă.

Dimpotrivă, au fost creştini ortodocşi care au trecut la alte culte şi mulţi alţii care s-au smintit. Alţii au devenit zeloşi ecumenişti satanici.
Din această lungă asociere cu ereticii, unică în istoria noastră bisericească, s-a produs o asemenea înstrăinare şi tocire a gândirii ortodoxe, încât clericii şi teologii semnează cu uşurinţă texte care rezultă din dialoguri, în care dogmele apostolice şi patristice sunt încălcate, în care erezia e arătată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocşi, şi botezul şi celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas, trecem de la rugăciunea împreună la comuniunea (părtăşia) în taine. Sfântul Mucenic Codrat din Nicomidia (+250), fiind îndemnat de împărat şi de dregători să fie “conciliant” cu răucredincioşii păgâni şi să participe la jertfele lor, grăieşte: “Eu mă supun legilor Împăratului Ceresc, şi nu poruncilor nebuneşti ale oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. De aceea, şi Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne rugăm pentru ei [nu cu ei!], ca aceştia să se întoarcă şi să afle adevărul”. Această mărturie arată: întâi, până unde merge supunerea faţă de mai-marii Bisericii şi ai stăpânirilor lumeşti; apoi, faptul că nu toţi oamenii Îl cunosc pe Adevăratul Dumnezeu propovăduit în Ortodoxie, printre aceştia numărându-se mulţi dintre creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre.

„Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24,5). Privitor la cele de mai sus, Sfântul Ioan Iacob Românul (+1960) arată: “Vorbesc şi fraţii mincinoşi de Sfânta şi preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi la ideile lor “filosofice” şi să-i creadă! Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte OM.”
Încercările de unire dintre Roma şi Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schismă, până la căderea din 1453 a Constantinopolului în mâna turcilor[3], şi toate dialogurile teologice care le-au însoţit, au eşuat din pricină că nu erau însoţite de adevărată pocăinţă, de dispoziţia de renunţare la înşelare şi de întoarcere la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Renunţările şi compromisurile în materie de credinţă, făcute pentru înfăptuirea unirii, au fost întotdeauna respinse de pururi-veghetoarea şi treaza conştiinţă a turmei credincioşilor[4]. În ciuda scopurilor lumeşti şi a văditei manipulări politice, aceste încercări nu au sfârşit niciodată în minimalismul dogmatic, nivelarea sincretistă şi lumească, vorbire despre dragoste, cum au făcut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A câştigat principiul apostolic şi patristic, care spune că „nu este loc de compromis în ceea ce priveşte credinţa”[5].

Este de asemenea o învăţătură satanică aceea care susţine că unirea Bisericilor începe prin a merge ortodocşii să se roage şi să se împărtăşească cu cei de alte credinţe. Problema neordocşilor este cea a unirii lor cu Hristos şi nu a unirii între ei şi ortodocşi.

De aceea, după această unire diavolească, unire cu Satana-ecumenism satanic, va urma în Biserică satanismul.

Sfântul Lavrentie al Cernigovului spune că în vremurile lui Antihrist „Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică” (…)”[6].

În acele vremuri antihristice nu se va mai săvârşi Sfânta Liturghie şi nu se vor mai putea ridica păcatele oamenilor. De aceea Dumnezeu va sfârşi lumea pentru păcatele oamenilor.

Cuviosul Paisie de la Neamţ spune: „Unirea (ecumenismul satanic) este înşelăciunea diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiţi întru pierzanie. Unirea este un lup răpitor de suflete în piele de oaie. Unirea este veninul aducător de moarte, în chip de miere, ce pierde sufletele. Unirea este mlădiţa înainte-mergătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie. Unirea este prăpastia iadului pentru cei ce nu au parte de cuget. Unirea este Iuda, ce cu linguşitorul sărut a vândut Credinţa Pravoslavnică»[7].

Cuviosul Paisie Aghioritul, referindu-se la întâlnirea dintre Patriarhul Ecumenic Atenagora, şi papa, scrie: „Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca, mai întâi, să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi­serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul­tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu”[8].

Rugăciunea împreună cu cei de alte credinţe?

De câtva timp încoace, sufletele cele binecredincioase ale Bisericii Ortodoxe Române sunt supuse la o grea încercare duhovnicească, prin ademenirea către aşa-numitele manifestări de “apropiere”, urmată de rugăciuni pentru “unitatea în credinţă”, o perfidă chemare la trădarea Ortodoxiei şi a lui Hristos, ce se face auzită mereu la fiecare sfârşit al lunii ianuarie[9].

Timp de şapte zile, se desfăşoară pe tot cuprinsul ţării o mişcare ce se doreşte a fi harismatică, prin ţelul pe care şi-l impune: unirea Bisericii Ortodoxe cu “fraţii” catolici, protestanţi şi păgâni. În toată această perioadă se fac solemne procesiuni de stradă, la care se îmbulzesc cei amăgiţi de unitate, se fac alternativ slujbe cu ectenii şi rugăciuni în bisericile ortodoxe, apoi în lăcaşurile catolice şi protestante, încheiate, cu predici ţinute ori de eretici între ortodocşi, ori de preoţii ortodocşi între eretici[10].

Spre lămurirea acestora, Sfântul Apostol Pavel (+64), do­rind ca ucenicii săi în Hristos – creştinii, să fie păziţi de co­mu­niunea cu credincioşii vreunor culte şi confesiuni, ne în­deamnă: “Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Corinteni 6,14, 15). Ei mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc (Tit 1,16). De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de el însuşi osândit! (Tit 3,10-11). Nu vă lăsaţi înşelaţi! Însoţirile rele strică obiceiurile bune!” (1 Corinteni 15,33).

Din păcate, cultele protestante şi romano-catolicii nu sunt conştiente că Biserica lui Hristos există de la Pogorârea Duhului Sfânt, şi ei fiinţează în afara ei. Acestea nu sunt “biserici”! Pentru ca o adunare să poată fi ceea ce Sfinţii numesc Biserică, trebuie să fi fost întemeiată prin Pogorârea Duhului Sfânt prin Hristos cel Înviat şi Înălţat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, să păstreze întreagă, neschimbată, neînnoită toată învăţătura de credinţă, aşa cum au primit-o Sfinţii Părinţi, urmaşi ai Apostolilor, întruniţi în cele Şapte Sfinte Sinoade. Toţi aceştia, insuflaţi de Duhul Sfânt, ne-au lăsat pecetluită cu sângele lor, o singură, adevărată şi dreaptă credinţă, întru o singură, adevărată şi dreaptă Biserică, tocmai de aceea numită – după ruperea şi anatemizarea catolicilor la 1054 – “Biserica Ortodoxă”, adică drept-credincioasă.

Numai Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică întemeiată de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

De-a lungul celor 2000 de ani de existenţă, numai credinţa ortodoxă şi-a păstrat neschimbată Sfânta Predanie a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfintele Dogme ale Bisericii. Doar Biserica Ortodoxă se ocârmuieşte după cele Şapte Sinoade a toată Lumea, numai Biserica Ortodoxă păstrează neschimbate scrierile Sfinţilor Părinţi, doar în Biserica Ortodoxă se ţin slujbele primelor veacuri. Şi pentru aceea, numai în Biserica Ortodoxă găsim toate Şapte Sfinte Taine trebuincioase mântuirii sufletelor noastre. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, doar Biserica Ortodoxă a dăruit lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, numai Biserica Ortodoxă va fi singura ce va purta război împotriva “bisericilor” ce vor încerca să o uzurpe.

De aceea doar credincioşii ortodocşi mărturisesc despre Biserică în Crez ca fiind: “Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Precum un singur Crez este, tot aşa doar o singură Biserică, al cărei Cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Nu pomenim în Crez două Biserici[11], doi hristoşi, două botezuri, pentru că: Este un Domn, o Credinţă, un Botez – cel Ortodox, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi (Efes. 4, 5-6). Toată învăţătura şi predania Bisericii viază şi se mărturiseşte în Crezul Ortodox, Crez pe care nu se încumetă să-l rostească nimeni dintre cei ce aparţin altor “credinţe”, adunaţi de-a valma cu prilejul săptămânii pentru “rugăciune şi unitate”.

Mãrturisire sau apostazie?

Biserica este Una, întemeiată prin Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, prin Hristos cel Înviat din morţi şi Înălţat de-a dreapta Tatălui şi nimeni nu va mai putea întemeia o altă Biserică Dumnezeiască. Celelalte culte, fie s-au despărţit de Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos prin păcate, inclusiv erezii, fie au fost înfiinţate de oameni cu putere antihristică. Aceste culte vor să amăgească pe creştinii ortodocşi cu învăţături străine-eretice, să-i despartă de Biserica lui Hristos, să le dezbine Neamul, să-i euro-înglobeze antihristic.

Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserica lui Hristos, dacă îi întărim în convingerea că şi ei au Biserică şi Sfinte Taine, prin participarea noastră la rugăciunile în comun cu catolicii şi protestanţii, fapte ce odihnesc pe aceştia în ereziile credinţelor lor. Limpede trebuie să fie pentru oricare dintre “ortodocşi” – ierarhi, preoţi, călugări, teologi sau mireni – ce se pleacă spre comuniunea cu ereticii, că se leapădă de Tru­pul Mistic al Bisericii lui Hristos, fapt pentru care aceştia se vor judeca laolaltă cu ereticii, alături de care s-au rugat şi îm­păr­tăşit, dar mai ales se vor osândi pentru sminteala ce o ara­tă celor neîntăriţi în credinţă. Mântuitorul Iisus Hristos spune Vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18, 7).

Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: “Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să fie caterisit şi să se afurisească!” Însă aceste înşelătoare chemări la “unitate în diversitate” ascund sub chipul faptei bune depărtarea creştinului-ortodox nu numai de acest Canon, ci de toate Dogmele şi Canoanele Bisericii şi de rânduielile Sfinţilor Părinţi. Iar fără dreptarul vieţuirii Sfinţilor Părinţi nu vom putea ajunge în Împărăţia Cerurilor spre a ne împărtăşi din acelaşi Har al Duhului Sfânt şi slavă cu Maica Domnului, cu Sfinţii îngeri, cu Sfinţii şi moşii şi strămoşii noştri.
Catolicii nu se pot uni cu ortodocşii, atâta timp cât nu se smeresc şi nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire sau turnare ş.a.), la neo-rânduielile scolastice şi nu primesc botezul ortodox prin afundare, precum au hotărât Sfinţii Părinţi. – facebook/antimasonic

Extras din Credinţa făcătoare de minuni, de Daniel de la Rarău

[1] Antihrist care va conduce guvernul mondial este evreu şi va impune ca zi de odihnă sâmbăta.
[2] Învăţătura de credinţă ortodoxă spune că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi Se trimite în lume prin Fiul.
[3] A treia oară, când au asediat turcii Constantinopolul, anul 1453, un Cuvios Părinte s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Doamne, decât uniţi cu papistaşii, (sinodul de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439), mai bine cu turcii”. Turcii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu au cucerit Constantinopolul, dar nu s-au amestecat în credinţa ortodoxă.
[4] De două mii de ani se străduiesc ierarhii să dărâme Biserica lui Hristos, dar nu îngăduie Dumnezeu pentru credinţa şi smerenia credincioşilor.
[5] Scrisoarea Sfinţiţilor Egumeni şi Sfinţiţilor Proistameni ai celor Douăzeci Sfinte Mănăstiri din Sfânta Chinotită a Sfântului Munte al Athonului, din decembrie 2006.
[6]Sf. Lavrentie al Cernigovului, Viaţa şi minunile. Editura Credinţa strămoşească, pp. 169-171.
[7] Cuv. Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II, Chişinău, 1999, p. 49.
[8] Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericesc Orthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, ediţia a III-a, Tesalonic 2007. [n.tr.] [9] În Parlamentul României, se va supune spre aprobare o lege, în care ziua de 1 octombrie, (Acoperământul Maicii Domnului) să fie legiferată ca zi de rugăciune în comun cu celelate culte. După ce i-au adus pe creştinii ortodocşi la cruntă sărăcie, aceşti închinători şi slujitori ai satanei, oameni trupeşti, care n-au harul Duhul Sfânt, atentează şi la ce au ortodocşii mai sfânt: dumnezeiasca credinţă ortodoxă.
[10] La Institutul Ecumenic din Bossy-Elveţia, ortodocşii şi eterodocşii se ţin de mână în cerc şi se roagă, zicând Tatăl nostru. Astfel, ecumeniştii speră să intre în inima tuturor acelaşi duh satanicesc-antihristic.
[11] Unii eretici susţin că Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică ar fi surori.

Pentru a intelege mai bine ce inseamna ecumenismul, urmariti va rog si:

14 Septembrie Sfintii zilei de astazi. Înălţarea Sfintei Cruci.

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci.

Inaltarea Sfintei CruciConstantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor.

Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: „Întru aceasta vei birui”. Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.

Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: „Doamne, miluieşte!” Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

Tot în această zi, pomenirea adormirii celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.

Sfantul Ioan HrisostomSfântul Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) a răposat în această zi de 14 septembrie, anul 407, în exil, şi pentru praznicul Cinstitei Cruci, i s-a mutat slujba în luna noiembrie în 13 zile.

Iar la 27 ianuarie prăznuim aducerea moaştelor sale la Constantinopol.

Tot în această zi, pomenirea binecredincioasei împărătese Plachila (Placila).

Această sfântă a fost soţia împăratului Teodosie cel Mare, şi petrecând toată viaţa ei întru dreapta credinţă, în grijă şi nevoinţă spre săraci, aşa s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea celor 170 sfinţi Părinţi, care s-au adunat la sfântul a toată lumea Sinod al VI-lea.

În anii 680-681, pe vremea împăratului Constantin VI Pogonatul, tatăl lui Iustinian cel Mic, Riznomitul, cârma Bisericii Constantinopolului o purta Serghie, şi a Bisericii Romei, Agaton. Şi s-au adunat la Trula palatului imperial ce se chema Oat, aceştia şi trimişii papei Agaton, ai patriarhilor de Ierusalim şi Alexandria, trei episcopi occidentali şi alţi episcopi şi Părinţi din Orient, până la numărul de 170, şi supunând anatemei pe monoteliţii: Serghie, Pir, Petru şi Pavel, ce fuseseră episcopi ai Constantinopolului, şi pe Macrovie al Antiohiei, pe Chir al Alexandriei, pe Onorie al Romei, pe Ştefan şi Polihronie şi pe cei ce erau la un gând cu dânşii. Sfântul Sinod s-a adunat pe vremea celui mai sus zis Constantin Pogonatul, iar Cartea Canoanelor s-a făcut în zilele lui Iustinian, fiul lui.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Papa.

Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian şi a lui Magnus, ighemonul cetăţii Larandrei din Eparhia Licaoniei. Iar chipul muceniciei sale a fost în multe feluri în timpul cărora şi-a dat sufletul către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teoclit, care prin sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Valerian pruncul, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul cuvios Mucenic Macarie de la Mănăstirea Dionisiu (Muntele Athos), care a mărturisit în Tesalonic la anul 1525, şi a fost ucenic al Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie14.htm