Papa a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.
Sfânta Biblie
Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.
Papa Ioan Paul al II-lea
Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:
“Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi“.
“De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă“.
Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: “Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie.” (“Succesiunea apostolică”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).
Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.
În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente” şi “Orientale Lumen“), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.
Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.
Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat – tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.
Vatican
După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.
Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.
Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare“. Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum“, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin” .
Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici
Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post“, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din “The Washington Post” :
“Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni. “
Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marcă” a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: “cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid” (în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).
Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor” (în “Catholic Family News”). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea – adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:
1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.
2. Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă”.
3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”.
4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.
Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii“. Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui” .
După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.
Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: “O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? “(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)
De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine“. Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.
Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.
Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii?
În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare” . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.” (Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele.” (Articolul2) .
În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…
Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…” Şi mai mult: “Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile“. Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.
În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?
Erezia ecumenistă
Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.
La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi“. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.
În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.
În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism” . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.
E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile“, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii” .
Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer” sau “The National Review“). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian“.
Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia
Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.
Sursa: apolgeticum.ro
Cititi va rog si alte subiecte interesant la categoria: Catolicism
„o iotă, o cirtă, o parte de se va schimba, acela mic se va chema”[2], adică nu se va mîntui – zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur.
http://www.sfaturiortodoxe.ro/singur-ortodoxia/cv_4_singur_ortodoxia.htm
OFF TOPIC
Vă semnalez un film antologic, pe care aș dori să aveți răbdarea să-l urmăriți cu atenție. L-am descoperit întâmplător astăzi. Veți vedea maniera cum Eugenia Vodă ia un interviu unui om excepțional, de o integritate desăvârșită, un creștin ortodox adevărat, legionarului IULIAN CONSTANTIN, în vârstă de 79 de ani, inginer de elită și premiat de Academia Română. Veți vedea cum un exponent al mass mediei românești este tributar mentalităților comuniste, ideilor evreilor sioniși, invocând mereau cartea scrisă de evreul Zigu Ornea, critică bineînțeles la adresa Mișcării Legionare. În mod normal, el ar fi trebuit să vorbească mai mult. Era întrerupt când spunea lucruri împortante etc.
Fraților, tinerii din perioada interbelică au avut IDEALUL REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE și s-au jertfit pentru credință și neam. Au fost LA DATORIE.
Și noi putem să ne unim în jurul unui ideal, acela al REZISTENȚEI ANTIGLOBALIZARE. Comunismul și globalismul sunt până la urmă reversul aceleiași medalii masonice.
Doamne ajută!
Multumesc de sugestie, am postat deja interviul: https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/06/10/miscarea-legionara-anticomunista-interviu-cu-domnul-inginer-constantin-iulian/
Asa e, Eugenia Voda este de-a dreptul penibila in acesta discutie!
DOAMNE AJUTĂ! ROG POSTAREA ACESTUI ARTICOL:
ADEVĂRUL DESPRE CLUBUL ROTARY POATE FI CUNOSCUT ȘI DIN EXTERIOR
Radu Iacoboaie, 27 iulie 2014
DE CE MINT CEI DIN CLUBUL ROTARY CĂ NU AU NICIO LEGĂTURĂ CU FRANCMASONERIA? DE CE SPUN EI CĂ TREBUIE SĂ FII PRINTRE EI, CA SĂ CUNOȘTI ADEVĂRUL? Este o mare viclenie în a pune astfel problema. Adică, drogurile, otrăvurile, patimile omenești trebuie mai întâi experimentate așa cum susțin ei și toți cei amăgiți asemenea lor?
Acest articol care exprimă mai mult părerea mea personală se adresează chiar și rotarienilor, care ar avea măcar bunăvoința sau simpla curiozitate de a-l citi. Nădăjduiesc să se aprindă măcar un beculeț în mintea și simțirea lor, pentru a conștientiza adevărul despre Clubul Rotary.
Mărturisesc că am scris multe articole până acum și dacă am scris despre comunism, francmasonerie, secte, yoga, droguri, homosexualitate etc., nu am scris din interior, nu am fost nici comunist, nici francmason, nici membru al vreunei secte, yoghin sau altceva. Nici măcar nu am fost membru al vreunui partid sau al vreunei organizații. Sunt ortodox, liber să scriu ce gândesc și fac ascultare doar față de învățătura Bisericii Ortodoxe, a Sfinților Părinți și față de duhovnicul meu.
Deși au apărut câteva articole recent despre rotarieni și se arată destul de clar în acestea că acest club reprezintă antecamera masoneriei, încerc să limpezesc mai mult lucrurile, aducând și alte argumente în sprijinul tezei că acest Club Rotary reprezintă în fond o trambulină sau o poartă pentru intrarea în francmasonerie, care este în definitiv și o ramură a acesteia. Francmasoneria condusă de masoni (evreii sioniști) este o organizație superstratificată, în care Clubul Rotary este la baza piramidei și are rolul de a oferi noi membri și resurse materiale. Din toate sursele consultate reiese că în rândul lor există realmente un număr semnificativ de francmasoni. Iar la nivel de conducere, în proporție de peste 60-70% în orașele României, Cluburile Rotary sunt conduse de francmasoni.
Am abordat această problemă, întrucât chestiunea în sine este una de mare importanță la nivel de societate. În România a apărut practic în ultima vreme o puzderie de secte (în care intră și unii dintre ortodocși cu o situație materială foarte grea), dar și de asemenea cluburi selecte formate din elita societății (oameni cu o anumită poziție socială și influență, mare parte având studii superioare și profesiuni liberale), în care membrii acestora cotizează cu sume destul de mari (este chiar un site la urmă, dacă accesați Rotary, care prezintă cotizațiile anuale pentru masoni și rotarieni). Unii se pare că sunt convinși că banii lor merg toți către orfelinate, azile de bătrâni sau în alte scopuri caritabile pentru binele comunității. În realitate, susținem că doar o parte (cam o treime) din acești bani merg însă spre destinația prevăzută. Ceilalți sunt folosiți pentru întâlnirile lor, călătorii în țară și străinătate etc. Să fie doar naivitate și ignoranță în privința ,,intelectualității” care acceptă fără reticență să aparțină Clubului Rotary sau mai bine zis organizației rotariene?
Un prim argument este că între Clubul Rotary și Francmasonerie există multe puncte în comun. Știm că primele trei grade din lojile masonice sunt un fel de momeală și o fațadă a ,,umanismului” promovat de ele. Clubul Rotary însă nu trebuie văzut ca fiind un simplu club. În el nu intră oricine, ci se intră pe baza unei recomandări temeinice din partea a doi ,,nași” rotarieni și care este supusă ulterior aprobării de către membrii de conducere de pe plan local. Ca și în masonerie, ca și în fostul PCR, viitorul membru este ales și desemnat, nu poate el din proprie inițiativă să ceară intrarea.
Observăm că și rotarienii și francmasonii (mai nou și catolicii) cultivă în lume toleranța religioasă și pacea într-un mod excesiv și interesat. Dacă analizăm doctrinele promovate de ei, observăm că sunt practic identice în esența lor. Ele creează încă de la bun început doar aparența menținerii libertății de gândire și de mișcare. Vedem că militează pentru pace și bună înțelegere între oameni și religii, că se pretind ,,creștine” (în cadrul Bisericii Ortodoxe?!), dar că în fond CLUBUL ROTARY ȘI FRANCMASONERIA PROMOVEAZĂ ECUMENISMUL, despre care știm cu certitudine că este creația masoneriei în încercarea ei actuală de a uni toate religiile și credințele de pe pământ, dizolvându-le într-un amalgam sau sincretism de neacceptat pentru orice creștin și creând o religie globală.
E adevărat că există un singur Dumnezeu (prevalându-se de acest adevăr atât masonii, cât și rotarienii), dar să fie clar că noi nu ne închinăm cu toții Lui, pentru că Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul sunt de o ființă și nedespărțiți, și numai cei care admit și traduc în practică învățătura lui Hristos se închină cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Ceilalți însă sunt în rătăcire, închinându-se unor zei sau idoli plăsmuiți de mintea omenească sau se închină chiar satanei cu știința ori fără știința lor. Mântuirea noastră vine numai prin Hristos (este scris în Evanghelii) iar închinarea nu poate fi decât în Duh și Adevăr. Asemenea trebuie să fie și unirea credincioșilor, în lumina Duhului Sfânt și prin Hristos, nu cum încearcă ecumeniștii să ne amăgească.
Cât privește latura psihologică și spirituală, și rotarienii și masonii cultivă gândirea gnostică, egocentrismul și iubirea de sine. Cultivă de asemenea scepticismul și apatia în societate, ca și când noi suntem simple rotițe într-un sistem (cum a fost și cel comunist) și nu putem schimba nimic… Se laudă cu operele lor de caritate. Mai ales francmasonii se laudă cu influența lor în determinarea cursului istoriei și evoluției societății, dar neagă totodată în mod pervers imixtiunea lor în politică și afaceri dubioase (în special cu statul român). Așadar, se poate vorbi despre mândrie, păcat capital condamnat în ortodoxie, pentru că prin această patimă a căzut însuși Lucifer. Și mai spune un părinte că aceasta este suficientă pentru cineva ca să-și piardă mântuirea. Dar ei nu doresc mântuirea, ci să trăiască din plin raiul pe pământ, să experimenteze toate plăcerile lumești. Aspirațiile lor sunt doar lumești și ei nici nu cred în mântuirea sufletului. Unii consideră că sufletul omului nici nu există…
Unii intră în Rotary prin căsătoria cu un rotarian sau rotariană. Așa își racolează uneori membrii și sectanții și francmasonii. Unul dintre soți nu a știut nimic despre această organizație care se pretinde a fi un simplu club de binefacere sau i s-a arătat doar ,,părțile bune”. Așa au ajuns unii să creadă și să spună că există ,,masoni buni” și că francmasoneria ar fi bună și foarte utilă pentru societate. Și apoi, din comoditate, slăbiciune sau nefiind întăriți în credința ortodoxă (în cazul ortodocșilor) au acceptat continuarea mariajului. Ca să dăm un singur exemplu mai edificator din istorie din perioada interbelică, la polul opus lor se află Frățiile de Cruce, în care intrau tinerii animați de iubirea față de Dumnezeu și neamul românesc, pentru a deveni membri ai Legiunii Arhanghelul Mihail, forul de conducere a Mișcării Legionare din România. Așa și organizația Rotary, nu este altceva decât organizația de tineret am putea spune pentru francmasonerie sau cum s-a scris în alt articol, că este ,,grădinița masoneriei”. Și cum se face că tocmai evreii sioniști comuniști au copiat unele aspecte legate de modul de organizare și de trăire (cântece patriotice, tabere de muncă etc.) ale legionarilor, pe care însă ei i-au condamnat cu ură, i-au torturat și ucis, i-au numit criminali, bandiți, uneltitori împotriva orânduirii sociale, dușmani ai poporului și așa mai departe…
Alții intră în Rotary perfect conștienți de ceea ce fac, din materialism și oportunism, pentru a accede mult mai ușor la funcții importante în cadrul statului pentru care se cere, în mod neoficial, calitatea de mason. Pentru că mulți masoni sunt în structurile de conducere ale statului și ei decid asupra posturilor scoase chipurile la concurs. Adică întră mai întâi în Rotary și acolo sunt selectați de trei maeștrii, care le fac recomandarea și probabil și inițierea în cadrul lojilor francmasonice.
Un aspect deosebit de important este că rotarienii, ca și masonii, ca și yoghinii și sectanții, se prezintă din postura de ,,creștini”. Aceasta doar ca să dea bine în fața publicului neinformat. A fi creștin însă înseamnă să urmezi lui Hristos (Christos în latină). Din punct de vedere teologic și duhovnicesc, ei sunt cu toții în afara Bisericii lui Hristos dar totuși pretind a fi creștini, iar unii își arogă dreptul că ar face parte din ,,Biserici”. Toți aceștia sunt în rătăcire, pentru că nevându-l pe Hristos decât eventual în mod formal și de fațadă, slujesc vrăjmașului de moarte al ortodoxiei, diavolului. Această ipocrizie sau fariseism este combătută însăși de Mântuitor, când ne arată că ,,nu putem sluji la doi domni, și lui Dumnezeu și lui Mamona”. De altfel, ei toți venerează am putea spune mari personalități din cultură precum Mircea Eliade, care a experimentat yoga și s-a apropiat prea mult de religiile orientale pe care le-a studiat îndelung. Se știe însă că dânsul a murit nespovedit și neîmpărtășit, că s-a lepădat din păcate de ortodoxie. ȘI NU NUMAI CĂ NU SUNT CREȘTINI, DAR MASONII SUNT VRĂJMAȘI DE MOARTE AI ORTODOXIEI. NU ÎN MOD DIRECT, SE ÎNȚELEGE…
Un alt aspect semnificativ. Rotarienii au o părere mult prea bună despre masonerie… Nici nu putea fi altfel. Pentru ei, există destui francmasoni care au adus un aport substanțial la dezvoltarea societății pe plan local, național și internațional, care au susținut cultura, învățământul, sistemul de sănătate și de protecție socială. Se exclude faptul că marile personalități au fost racolate de masonerie (unii chiar de pe băncile facultății), că au fost amăgiți și ulterior s-a profitat de pe urma operei lor, pentru a-și crea ei o imagine cât mai atractivă. Tehnica aceasta este folosită de altfel și în politică.
Ca să dau un exemplu, întâmplarea a făcut să discut recent câteva minute cu o doamnă și, abia aproape la sfârșitul conversației dânsa s-a recomandat ca fiind rotariană. A fost o mare surpriză pentru mine și datorită acestei întâlniri am avut și inspirația să încerc să scriu și pe această temă. Pentru că tema articolelor mele, mai ales în ultima vreme, este ancorată în realitatea cotidiană și se datorează unor observații care pur și simplu mi-au atras atenția.
Iar doamna cu pricina nu a pierdut ocazia ca să-mi ,,reproșeze” în mod voalat activitatea intensă de pe internet din ultima vreme, că sunt cam ,,excesiv” și că nu cunosc realitatea din interior. De pildă, nu este adevărat, susține dânsa că rotarienii se întâlnesc prin rotație în locuința unuia dintre ei, ci această rotație se face de fapt la nivelul conducerii Clubului Rotary. Adică, în fiecare an este un alt membru rotarian. Ceea ce ar putea fi adevărat parțial. Dar sunt cazuri când conducerea nu s-a schimbat anual, după cum am aflat din alte surse. Este un amănunt care nu contează până la urmă. Așa cum profesorul Ion Coja aproape că îi venerează pe unii dintre amicii săi francmasoni (precum marele maestru Viorel Danacu), tot așa distinsa doamnă îmi mai arătase cât de fascinată era de personalitatea lui George Muntean de la Iași, căruia se datorează în mare măsură înființarea și consolidarea Universității Ștefan cel Mare din Suceava, despre care a aflat ulterior și târziu că fusese francmason. Dar recentele mari modernizări ale acestei Universități nu au fost făcute tot cu sprijinul direct al francmasonilor, care ne-au ajutat să beneficiem de fonduri europene foarte importante? Asta înseamnă că trebuie să îndrăgim francmasoneria?
Apar unele întrebări. De unde provine această denumire de Rotary? De ce pe siglă apare ROTARY INTERNATIONAL? De ce rotarienii au renovat Mănăstirea Cetățuia din județul Iași?
În articolul ,,CLUBUL ROTARY: Mafie, Politică, Afaceri necurate, Masonerie, Proiecte Anti-Romania” (blogul Nationalisti.ro, 12 august 2013, preluând un articol de pe blogul Moarte Lumii Noastre, deveghepatriei, 18 iunie 2012) putem citi următoarele:
,,Despre cluburile de serviciu circula multe legende. Cea mai răspândită spune că Rotary este antecamera masoneriei. Și logica este simplă. Cluburile reunesc oameni de afaceri și factori de decizie din toate domeniile de activitate care se întâlnesc periodic, schimbă impresii, se pun de acord cu privire la mersul economiei și al politicii. Una peste alta, e adevărat că rotarienii au ritualuri și reguli interne care amintesc de masonerie. În primul rând, pentru a intra în club, ai nevoie de recomandarea a doi nași. Până la urma, cât adevăr se afla însă în aceste lucruri? ,,Nu avem nici o legatură cu masoneria. Dovada cea mai bună este că printre membrii noștri se află și reprezentanți ai clerului. Or, se știe că preoții și masonii nu stau în același loc, explica Dragoș Nițulescu, actualul guvernator al Districtului 2241 al Rotary International, care reunește România și Republica Moldova. Spre deosebire de masoni, care sunt o societate discretă, rotarienii sunt transparenți. (…) Dacă nu sunt masoni, atunci ce interese au cei 1,2 milioane de rotarieni din toată lumea, din care peste 2.000 se află în România și Republica Moldova? Principiul declarat al celor de la Rotary este a servi mai presus de sine însuși. De la un principiu asemănător pleacă și sloganul Lions, care reunește 1,4 milioane de membri pe plan mondial, dintre care peste 1.000 de români. Pe scurt, obiectivul cluburilor de serviciu este strângerea de fonduri pentru rezolvarea unor probleme comunitare. Rotary suplimentează incapacitatea statului de a rezolva probleme sociale, declara oficial guvernatorul Rotary. Banii colectați din donații proprii și sume atrase sunt folosiți pentru donații către spitale, școli, mediul rural sau pentru burse. Vrem să restituim societății ce am primit, adaugă Gabriel Iosif, director general Osram Romania și membru Rotary. (…)
În 1991, Adrian Năstase (mason de grad 32 – n.a.), pe atunci ministru de externe, a primit o solicitare din partea rotarienilor francezi pentru reînființarea organizației în România. În 1992, a reînviat primul club Rotary în România, iar Nastase a devenit membru de onoare, povestește Valentin Negoiță, responsabil cu comunicarea în Rotary. (…) Cine poartă insigna Rotary are un cec în alb în fața oamenilor de afaceri care fac parte, la rândul lor, din club, afirma Dragoș Nițulescu (…) Roata dințată, simbolul Rotary, este în același timp o legitimație care deschide uși importante în străinătate. Peste tot în lume unde am văzut că are loc o întrunire Rotary am intrat fără probleme și mi-am făcut contacte, spune Ernst Depner, om de afaceri de origine română care s-a stabilit în Germania. Adevărul e că atunci când faci o călătorie de afaceri peste hotare, e o binefacere să ai acces direct la oameni-cheie din administrație sau la businessmani din diverse sectoare. Viceversa, și străinii care vin în România se descurcă mai ușor dacă sunt membrii unui club de serviciu și își contactează confrații locali. Uneori iese și de o afacere. (…) Mergând pe aceeași idee, dincolo de a fi societăți secrete, cluburile de serviciu sunt o microsocietate românească sau, mai bine zis, o societate în varianta condensată. Membrii lor nu au obiectivul să influențeze destinul țării, așa cum au făcut masonii prin alegerea simultana a lui Cuza în Moldova și Țara Românească sau prin organizarea Revoluției de la 1848, ci să ajute societatea și să facă lucrurile să se miște mai repede în business și în administrație. Roata dințată de la Rotary trebuie să meargă ca unsă. (…)
Societatea Rotary s-a înfiinţat în 1905, în Statele Unite (la Chicago), la iniţiativa avocatului Paul P. Harris. Titulatura provenea de la practica membrilor de a se întâlni prin rotaţie la sediul clubului. Aria de răspândire a asociaţiei s-a extins rapid, în Statele Unite (din San Francisco până în New York), Canada, şi apoi în toată lumea. Deja în 1925 existau 200 de cluburi, cu peste 20.000 de membri. Printre aceştia, şi numeroşi intelectuali ai vremii, avocaţi, medici, politicieni. Bunăoară, rotarieni au fost Thomas Mann (scriitor german) şi Jean Sibelius (compozitor finlandez). În România, rotarienii au pătruns în 1929. În următorii şapte ani au apărut cluburi la Bucureşti, Braşov, Timişoara, Cernăuţi, Arad, Câmpina, Iaşi, Cluj, Ploieşti. Câţiva miniştri români au fost atraşi de nobilele idealuri ale asociaţiei. Împreună cu celelalte organizaţii masonice, Rotary a fost interzis în timpul guvernării antonesciene şi comuniste. Este deja de notorietate faptul că Adrian Năstase, prim-ministru al României între 2000 şi 2004 este mason de grad 33, cavaler de Malta şi face parte din Clubul Rotary. Într-un interviu din anii ‘90, Adrian Năstase vorbeşte despre faptul că este cavaler de Malta, lucru pe care îl menţionează şi în CV-ul postat pe site-ul Parlamentului. Eugen Ovidiu Chirovici, actualul Mare Maestru al Marii Loji Naţionale, a fost consilier pe probleme economice în cabinetul lui Adrian Năstase.”
În articolul ,,Clubul Rotary – o ramură a masoneriei – și-a făcut cuib în Biserica Ortodoxă din România” de pe același blog (7 aprilie 2014) se precizează că ,,acest club bântuie prin unele mănăstiri, este știut că deține controlul unor orașe întregi din România și puteți verifica acest lucru observând la intrarea în anumite orașe sigla Rotary – roata dințată”. Putem spune că sunt chiar câteva mii de districte ale organizației Rotary în România. Personal am văzut asemenea plăcuțe în orașe mai mari. Iar în articolul ,,Ce nu știați despre Rotary Club” de pe același blog (și aceeași zi) semnat de Mihaela Gheorghiu scrie:
,,Există locuri în care factorii de decizie din politică, afaceri, educaţie şi sănătate se întâlnesc departe de ochii „profanilor”, stabilesc alianţe de culise şi dau verdicte care sunt în defavoarea a milioane de oameni. Rotary este una din grupările reprezentative pentru aceste cluburi elitiste, care funcţionează după reguli şi principii identice cu cele ale francmasoneriei.” (…) Clubul Rotary a fost fondat de un mason. Rotary a fost fondat în 1905, la Chicago, de avocatul francmason Paul P. Harris. La prima întâlnire au participat doar patru persoane (…) Acest început dezastruos contrastează izbitor cu rapida răspândire pe care Rotary o cunoaşte de la un moment dat încolo şi care se datorează, fără îndoială, intervenţiei din umbră a francmasoneriei. Cum altfel ar fi fost posibil ca, în scurt timp, ceea ce începuse ca o întâlnire între doi anonimi să aibă deja anvergură naţională? În 1910 Asociaţia Naţională a Cluburilor Rotary îşi deschide prima filială în afara graniţelor SUA, în Canada, iar în următorul an ajunge şi în Europa, la Dublin. Cucerirea lumii continuă, astfel că în 1922 este prezent pe şase continente, are 20.000 de membrii şi îşi schimbă numele în Rotary International. În prezent numără la nivel mondial 1,2 milioane de membri, printre ei găsindu-se numai persoane influente cum ar fi preşedinţi sau directori de mari companii şi politicieni.
Legendele Rotary spun că numele grupării vine de la obiceiul membrilor de a-şi ţine întâlnirile săptămânale prin rotaţie, acasă sau la biroul unuia dintre ei. Cu timpul, întâlnirile au început să se ţină în hoteluri. Acest lucru face ca astăzi, în holurile celor mai mari lanţuri hoteliere din lume, cum ar fi Marriott, Hilton sau Crowne Plaza să fie plasate, chiar la recepţie, anunţuri privind ziua şi ora când se ţine întâlnirea Rotary. De altfel, proprietarii şi managerii acestor hoteluri fac parte din club, iar impunerea pe piaţă a respectivelor hoteluri se datorează în mare parte afilierii acestora la Rotary.
Cercul închis al „Elitei” masonice. Rotarienii au ritualuri şi reguli interne asemănătoare cu masoneria. Sunt o organizaţie la fel de închisă şi de secretoasă ca şi aceasta. La intrare se face o selecţie atentă: sunt invitaţi să facă parte din club fie cei care ajung să fie indispensabili proiectelor rotariene, fie tinerii care provin din familii de rotarieni şi sunt apoi propulsaţi în poziţii cheie în lumea afacerilor şi politicii. Ca şi în masonerie, este nevoie deci de o invitaţie din partea cuiva din interior. În Rotary lucrurile sunt încă şi mai stricte, fiind nevoie obligatoriu nu de unul, ci de doi garanţi interni, numiţi „naşi”. Pe lângă aceste similitudini există şi alte aspecte care demonstrează că Rotary şi masoneria sunt doar două faţete ale aceleaşi puteri globale. Până în 1933 cluburile Rotary nu acceptau în rândurile lor decât masoni. Ulterior s-a renunţat la aceasta regulă, însă şi astăzi mulţi din membrii Rotary semnează condica şi în lojile masonice.
O organizaţie satanică cu aceleaşi concepte ca şi masoneria. În aceste condiţii, afirmaţia făcută în revista de afaceri, Bussiness Magazin de Dragoş Niţulescu, care conducea Rotary România în 2006 este doar o poveste bună de adormit copiii: „Nu avem nicio legătură cu masoneria. Dovada cea mai bună este că printre membrii noştri se află şi reprezentanţi ai clerului. Or, se ştie că preoţii şi masonii nu stau în acelaşi loc.“ Acele vremuri sunt de mult apuse. Este adevărat că în 1928 mai mulţi episcopi spanioli au declarat că Rotary „nu este altceva decât o organizaţie satanică cu acelaşi fond şi concepte ca şi masoneria. Conform documentelor pe care le deţinem, Rotary este o organizaţie suspectă şi trebuie să fie considerată la fel de groaznică şi de perversă ca şi masoneria.” Dar la fel de adevărat este şi faptul că, de atunci, tot mai multe feţe bisericeşti au ajuns să deţină funcţii importante în Biserică tocmai datorită apartenenţei lor la masonerie. Am asistat chiar în România la alegerea unui patriarh mason cu sprijinul unor masoni notorii, care făceau parte din Colegiul bisericesc (Sorin Frunză Verde şi Constantin Bălăceanu Stolnici sunt doar două exemple în acest sens).
Un istoric rotarian confirmă strânsele legături ale clubului Rotary cu masoneria. Legăturile strânse dintre masonerie şi Rotary sunt şi mai evidente dacă analizăm situaţia din Marea Lojă a Angliei (…) Istoricul Wolfgang Ziegler, care este totodată şi membru Rotary, demonstrează că există strânse legături între Rotary şi francmasonerie. „Legăturile dintre Rotary şi masonerie sunt vechi şi nu trebuie privite cu suspiciune, susţine el. În unele ţări est europene noile cluburi Rotary sunt chiar domeniul exclusiv al francmasonilor. În orice caz, existenţa medaliilor pe care apare roata Rotary alături de simboluri masonice arată că legăturile sunt încă puternice şi astăzi”.
Programul Rotary Polio Plus, o ameninţare la adresa generaţiilor viitoare. După ce mii de copii au fost vaccinaţi împotriva hepatitei B pe banii clubului masonic Rotary, România a ajuns să fie ţara cu cel mai mare număr de copii bolnavi de SIDA. În 1997, jumătate din copiii bolnavi de SIDA din întreaga lume erau din România. Acesta este doar unul dintre efectele acţiunilor „umanitare” ale Rotary. Programul Polio Plus este un alt exemplu cutremurător. În 1985, Rotary anunţa întregii lumi că va eradica virusul poliomielitei până în anul 2000. După ce clubul a cheltuit, conform propriilor declaraţii, peste o jumătate de miliard de dolari şi a injectat peste 2 miliarde de copii, virusul poliomielitei continuă să existe. În urma specialiştilor Rotary au rămas zeci de mii de morţi sau de infirmi care s-au îmbolnăvit de poliomielită, leucemie sau cancer după ce li s-a administrat vaccinul. Numărul impresionant de victime i-a obligat pe cei de la „Alianţa pentru vaccinuri” să admită existenţa unor riscuri ale vaccinului antipolio. Cu toate acestea, oficialităţile nu fac nimic pentru a stopa această campanie ucigaşă. De ce? Pentru că membrii Rotary, care în viaţa „profană” ocupă poziţii importante în instituţiile medicale naţionale sau internaţionale şi chiar în guvernele unor ţări în care se organizează astfel de campanii, nu vor lua niciodată o decizie neconformă cu politica clubului. Aşa că genocidul continuă. (…) Vaccinul antipolio, o armă importantă în demersul masoneriei de a reduce populaţia globului. (…) În loc să fie stopat progamul Polio Plus care răspândea acest virus, au fost stopaţi, discreditaţi, marginalizaţi şi persecutaţi exact cei care i-au demonstrat periculozitatea. Întrebat de ce s-a procedat aşa, dr. Sabin a dat un răspuns demn de doctorul nazist Mengele: „Nu cred că este cazul să panicăm publicul. Până la urmă, ce mare lucru, copiii voştri sunt injectaţi cu un virus al cancerului, atâta tot!” (…) Însă pentru rotarieni vaccinurile sunt mai „profitabile”, din punct de vedere al costurilor, decât hrănirea şi crearea de condiţii de viaţă prielnice pentru aceşti copii. În fond, companiile pe care le conduc majoritatea dintre ei sunt chiar cele care contribuie la sărăcirea ţărilor în care trăiesc aceşti copii.”
Doritorii ar putea consulta în plus articolele:
,,ROTARY CLUB: ,,Nu suntem masoni”. Păi nici nu trebuie… Ziarul Gândul îi elogiază” (blogul saccsiv, 23 mai 2011);
,,Rotary – o ramificație a masoneriei” (blogul Bucovina Profundă, 24 iulie 2014);
,,Rotary – Grădinița Masoneriei – DIALOG DESPRE ORGANIZAȚIA ROTARY cu Mitropolitul Augustin al Florinei (blogul Bucovina Profundă, 24 iulie 2014)
Cu dragoste întru Hristos, nevrednicul Radu Iacoboaie, 27 iulie 2014
[…] https://vremuritulburi.com/2014/07/25/falsificarea-sfintei-scripturi-papa-a-omis-acele-versete-care-i… […]
[…] https://vremuritulburi.com/2014/07/25/falsificarea-sfintei-scripturi-papa-a-omis-acele-versete-care-i… […]
[…] https://vremuritulburi.com/2014/07/25/falsificarea-sfintei-scripturi-papa-a-omis-acele-versete-care-i… […]