Trecusem în acel an în clasa a VIII-a, dar până atunci nu am trăit bucuria să am în orar şi o oră de religie. Acasă a fost şcoala mea religioasă. Mama, tata, bunicile m-au învăţat cum se trăieşte Ortodoxia. Recunosc, uneori puneam întrebări legate de Dumnezeu, de Biserică, fără să primesc răspunsuri mulţumitoare, pentru că părinţii, la vremea şcolăritului, nu s-au bucurat de ora de religie în programa şcolară, iar bătrânele nu învăţaseră carte de fel. Cu toate acestea, mi-au inspirat dragostea pentru Biserică, pentru valorile sfintei noastre Ortodoxii. De aceea, mergeam adesea în locaşul de cult, aflat chiar lângă şcoală, uneori chiar sărind gardul, furişându-mă la o dumnezeiască liturghie, dacă în cursul săptămânii era o sărbătoare mare. Slavă Domnului că am avut o învăţătoare şi o parte din profesori credincioşi, deşi regimul le impunea manifestări atee. Îmi amintesc câtă bucurie m-a cuprins când, într-o duminică, m-am întâlnit cu învăţătoarea mea la biserică. Se închina atât de frumos, deşi vă închipuiţi că nu putea face aceasta niciodată de faţă cu noi, în condiţiile anilor’ 82, când propaganda ateo-comunistă se înălţase pe „culmile gloriei”.
Pe atunci, nu înţelegeam de ce bunul meu dascăl nu ne vorbea la ore şi despre Dumnezeu. Abia mai târziu am înţeles cât de greu i-a fost să-şi ascundă credinţa. În timpul gimnaziului, mi-am pus în carnetul de note o iconiţă, după cum văzusem una la tata în portmoneu. Cerându-mi carnetul într-una din zile ca să-mi treacă o notă, profesoara a observat-o. M-a ridicat în picioare, dojenindu-mă aspru pentru cutezanţa mea. Am stat supărat toată ziua. Nu izbuteam să accept că dumneaei – de altminteri, un pedagog remarcabil – nu credea în Cerescul Părinte. Vă mărturisesc că Domnul mi-a oferit o bucurie nespusă legată de mărturisirea credinţei acestui cadru didactic. Cutremurul de la sfârşitul lui mai 1990 ne-a surprins în şcoală. Profesoara, deşi în urmă cu un an manifesta un „vizibil” indiferentism religios, acum, cuprinsă de spaimă, se ruga, făcându-şi cruce. Ne spunea că, la Iaşi, copilul dânsei era singur, iar apartamentul se afla undeva pe la etajul şase. A doua zi ne-a împărtăşit bucuria de a fi găsit totul în ordine acasă, iar copilul întreg, sănătos.
Plecând la liceu, am menţinut legătura cu şcoala din sat. Mă cuprinsese un soi de invidie că acum colegii mei mai mici aveau bucuria de a sta de vorbă în mediul şcolar cu preotul din sat, că puteau participa nestingheriţi la slujbe. Ba încă-i văzusem pe elevii din primele clase mergând cu doamna învăţătoare la biserică, în Postul Mare, pentru a se spovedi şi împărtăşi.
Gândindu-mă la ce se întâmplă astăzi, la cei care se arată atât de deranjaţi de prezenţa educaţiei religioase în şcoli, cuget la faptul că, de-a lungul istoriei bimilenare a poporului român, nici măcar în vremuri de mare restrişte nu am îndrăznit să-L izgonim pe Dumnezeu din preocupările şi planurile noastre. Acum de ce-am face-o? Nu este aceasta o încercare disperată de a despărţi destinul neamului românesc de Cer?
S-au scris multe despre rolul educaţiei religioase, despre prezenţa preotului în şcoli, despre echilibrul adus în viaţa tinerilor de astăzi de către ora de religie. Nu aş vrea să repet astfel de lucruri. Este atât de evidentă importanţa educaţiei religioase la vârsta şcolară, încât numai cei orbiţi de orgolii, aflaţi ei înşişi într-o degringoladă spirituală, ba chiar morală, nu pot sau nu vor s-o înţeleagă.
Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.
Peste toate, vă îndemn să priviţi în ţările occidentale care L-au izgonit pe Dumnezeu din viaţa lor: or fi ele mai prospere economic, dar, din punct de vedere spiritual, trăiesc o moarte evidentă. Și atunci ne amintim de spusele Mântuitorului Hristos: „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”. De aceea ora de religie în şcoli nu reprezintă o dorinţă utopică a Bisericii, ci o necesitate, nu doar de ordin religios, ci şi social, etic şi chiar istoric. Dacă manifestăm indiferenţă faţă de modul cum cresc duhovniceşte vlăstarele acestei naţii, vom constata că, peste câteva generaţii, se va vorbi despre credinţă la timpul trecut, despre un popor ateu.
Multe persoane publice, artişti ori profesori de renume s-au angajat în sfânta misiune de a arăta poporului necesitatea orei de educaţie religioasă în şcoli. Slavă Domnului că există încă astfel de laici, care înţeleg rostul şi rolul credinţei în viaţa omului, dar şi în existenţa unui popor! Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: ce-ar fi spus oare Eminescu, dacă ar fi fost contemporan cu noi, legat de această problemă? Dar Creangă, care atât de mult s-a trudit să treacă prin şcolile vremii pentru a ajunge sacerdot? M-am întrebat deja acelaşi lucru, căutând un răspuns în ceea ce ne-au lăsat ei ca moştenire, în cugetările lor. Bunăoară, Eminescu, „omul deplin al culturii române”, a recunoscut rolul primordial al Bisericii Ortodoxe în formarea noastră nu doar spirituală, ci şi culturală: „Biserica ortodoxă este păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.
Ion Creangă, după nefericitul conflict cu autorităţile eclesiastice de la Iaşi, în urma căruia a fost caterisit, nu şi-a pierdut credinţa, nici nu a renegat importanţa primordială a educaţiei religioase. Iată cum îi îndemna pe preoţii de la sate prin intermediul unui articol emoţionant, scris după anul 1872, deci după depunerea sa din rândul clericilor: „preotul să se concentreze şi asupra şcolii; să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă, să-i înveţe a păstra dragoste şi supunere către toţi oamenii. Copii, la reîntoarcerea acasă, vor spune părinţilor, ce frumos le-a vorbit părintele. Copii la şcoală trebuie să înveţe a ceti, a scrie şi a se ruga lui Dumnezeu. De aceea, părinţilor, nu întârziaţi a-i da la învăţătură, căci prin învăţătură ei se vor face şi mai buni la inimă şi mai luminaţi la minte”. doxologia.ro
Ceea ce urmaresc aceste satane care ataca constant Biserica Ortodoxa si promovarea ortodoxiei in scoli, sunt doar cozile de topor ale lumii, adica cei decazuti din Sfanta Biserica Ortodoxa, cei care au urmat caile apusului si care acum vor sa introduca aceasta decadere spirituala in care se afla vestul si in tarile ortodoxe, singurele stanci ramase in calea vrajmasului care incerca din rasputeri sa acapreze intrega lume.
Cititi cu atentie articolul de mai jos:
Binecuvantarea de a te naste si de a trai intr-o tara ortodoxa
Iar legat de ora de religie, alte subiecte interesante puteti urmari in postarile urmatoare:
Vremuritulburi 