Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – BIBLIA explicată foarte pe larg – Capitolele 1-26

Image result for biblia ortodoxa

BIBLIA
sau
SFÂNTA SCRIPTURĂ
EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST – PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

REEDITATĂ CU SCRIS MARE ŞI ADAPTATĂ PE ÎNŢELESUL CITITORILOR DE PREOT PROF. GHEORGHE-RADU SĂLĂGIAN – PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BERCU NOU ŞI ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,AVRAM IANCU’’ SATU-MARE

CUVÂNT LĂMURITOR
ASUPRA SFINTEI SCRIPTURI ŞI
NOTE EXPLICATIVE

Prefaţă scurtă.
Mă numesc Gheorghe-Radu Sălăgian şi sunt preot ortodox, paroh al unei parohii nou-înfiinţate, cu un număr mic de credincioşi (sub 140), cu mulţi sectari, Bercu Nou, jud. Satu-Mare, Protoieria Satu-Mare, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi profesor titular de Religie Ortodoxă cu gradul didactic I la Şcoala Gimnazială ,,Avram Iancu’’ din Satu-Mare, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Universitatea Babeş Bolyai.
Având în vedere faptul că Biblia sau Sfânta Scriptură, pe bună dreptate fiind numită şi Cartea Cărţilor, este foarte grea şi mai ales greu de înţeles, m-am hotărât, ca folosindu-mă de Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, redactată şi adnotată de Î.P.S. părinte Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, mai târziu, Mitropolit al Clujului, Albei, Maramureşului şi Sălajului – din 25 martie 2006, să public pe internet şi când voi avea ocazia şi de tipărit BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ EXPLICATĂ – care să conţină mai multe explicaţii şi care să cuprindă în explicarea ei şi cunoaşterea altor discipline teologice şi cercetări ştiinţifice ulterioare la care cititorul de rând nu prea are acces, care vor fi trecute la Bibliografia de la sfârşit, iar pentru a fi mai uşor de citit, am folosit şi caracterele literelor mai mari.
Este mare nevoie de studiu biblic şi de cunoaşterea cât mai aprofundată a Bibliei. Sectele ,,creştine’’ sunt un semn apocaliptic şi o dovadă a slăbirii credinţei în Dumnezeu. Atât în lume, cât şi la noi se înmulţesc şi se vor înmulţi, din cauza nebăgării noastre de seamă şi din cauza necunoaşterii Sfintelor Scripturi de către cei mulţi din poporul nostru. Pe un bun creştin orientat în Sfânta Scriptură şi în dumnezeieştile dogme ale credinţei ortodoxe, nici un fle de sectă nu-l poate converti şi amăgi. Cei mai mulţi care cad pradă sectelor sunt oamenii nelămuriţi în credinţa ortodoxă şi care nu cunosc Sfânta Scriptură, Dogmele, Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De aceea, preoţii de la oraşe şi sate ar trebui să le facă cunoscute cele de mai sus, în predicile din biserici, spre a-i lumina în această privinţă şi spre a-i avea buni apărători ai credinţei creştine ortodoxe în Biserica lui Hristos cea dreptslăvitoare. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: ,,Viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar neştiinţa este orbirea sufletului’’ [FILOCALIA, vol. II].
Foarte uşor sunt înşelaţi de sectanţi cei ce nu citesc Sfânta Scriptură şi nu cunosc învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Răspândirea sectelor din ţara noastră este cauzată şi de lipsa de preoţi devotaţi şi nu numai de slăbirea credinţei ortodoxe.
Sectele crează şi o mare primejdie pentru etnic-naţională a poporului român, deoarece toate sectele din ţara noastră au venit din alte ţări şi au mare simpatie faţă de ţările de unde s-au născut şi au venit la noi. Inima lor nu este în ţara noastră, nici nu ţin la fiinţa naţională a poporului român, ci se silesc pe cât pot să slăbească unitatea de credinţă şi unitatea naţională a românilor pentru a ne domina. Numai acela este un adevărat creştin şi cetăţean român, care ţine cu tărie la credinţa ortodoxă apostolică a neamului în care s-a născut, credinţă pe care o avem de aproape două mii de ani.
Ne trebuie mai multă catehizare ortodoxă, cărţi şi scrieri de popularizare a credinţei străbune şi slujbe misionare cu ierarhi şi preoţi mai mulţi în toate bisericile ortodoxe, dar mai ales în cele lovite de secte. Ne trebuie şi călugări misionari prin mânăstiri ca să colaboreze cu preoţii de mir şi să facă împreună misiune în parohiile cu grupări sectare. Credincioşii ascultă cu multă încredere de duhovnicii şi preoţii călugări din mânăstiri.
Nădăjduiesc, pe această cale, căci cu ajutorul lui Dumnezeu, în timp îndelungat, voi putea fi de folos cititorului biblic.
Dumnezeu să ne ajute!

BIBLIA sau SFÂNTA
SCRIPTURĂ – explicată
foarte pe larg – de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

Prolog. Biblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată [1] de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi [2].
[1] Întreaga Scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt. Inspiraţia sau insuflarea Duhului Sfânt este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrisului. Această acţiune nu trebuie înţeleasă ca o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfânt i-a dictat autorului sfânt cuvânt de cuvânt cele pe care acesta le-a scris – aşa cum au crezut Filon, Iustin Martirul, Atenagora, Teofil din Antiohia, Ipolit, sau cum cred astăzi în general neoprotestanţii – ci numai că acesta a primit de la Dumnezeu conţinutul de idei al Revelaţiei (Descoperirii) dumnezeieşti, dar nu i-a fost anulată voinţa ori felul în care el a redat cele descoperite.
[2] Ea e Cartea devenită cărţi, deoarece cuprinde în total 80 de cărţi.
Cu omul adamic, Creatorul vorbea într-un singur limbaj; omul căzut n-a mai înţeles graiul îngerilor, şi-ntru târziu s-a pomenit Moise că tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu să le grăiască oamenilor cuvintele Sale, astfel: ,,Atunci Moise a zis către Domnul: ,,Iartă-mă Doamne, dar eu nu-s făcut pentru vorbă – şi asta nu de ieri sau de-alaltăieri, nici de când ai prins Tu să grăieşti cu robul Tău –; gura mi-i gângavă, limba mi-i încâlcită…’’. Dumnezeu însă a zis către Moise: ,,Cine i-a dat omului gură? Şi cine-l face mut sau surd, văzător sau nevăzător? Oare nu Eu, Dumnezeu? Şi acum, du-te: Eu sunt Cel ce-ţi voi deschide gura şi te voi învăţa ce să grăieşti’’. Zis-a Moise: ,,Rogu-mă, Doamne: alege pe un altul, care să poată şi pe care să-l trimiţi!’’ Atunci s-a aprins mânia Domnului asupra lui Moise; şi i-a zis: ,,Oare nu-i pe lume Aaron, fratele tău, levitul? Eu ştiu că el cu grai va grăi în locul tău. Iată el va ieşi în întâmpinare; şi când te va vedea, bucura-se-va el în inima sa; iar tu vei grăi către el şi-i vei pune în gură cuvintele Mele, iar Eu voi deschide gura ta şi voi deschide gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi. El e cel ce va grăi către popor în locul tău, aşa că el va fi gura ta, iar tu vei fi pentru el ceea ce e pentru tine Dumnezeu. Cât despre toiagul acesta care se prefăcuse-n şarpe [3], ia-l în mână; prin el se vor face semnele’’ ’’ [4].
[3] Precizarea ,,care se prefăcuse-n şarpe’’, lipseşte din Textul Ebraic. După o tradiţie rabinică (rabinii fiind învăţătorii poporului ales), n-ar fi vorba de toiagul de la IEŞIRE 4,2, ci de un alt toiag dat anume de Dumnezeu lui Moise, ca să-i scoată pe evrei din robia egipteană.

[4] [IEŞIRE 4,10-17].
Şi el (Moise) a scris totul într-o carte [5].
[5] Este pentru prima dată când Moise e menţionat ca autor al cărţilor lui; chiar dacă nu putem şti de care carte e vorba aici, faptul rămâne semnificativ.
De aici începe lunga şi dramatica istorie a textului biblic, cu autori sacri [6] şi profani [7], cu limbi originale şi derivate, cu graiuri uitate sau stâlcite [8], cu traduceri bune sau mai puţin bune, cu copişti atenţi sau osteniţi, cu tomuri [9], codici [10] şi colecţii vrăfuite [11], cu studii şi cercetări savante, cu evaluări semantice [12] şi ediţii critice…, totul, în ultimă instanţă, menit să-i redea filologiei transparenţa teologică prin care cuvintele redevin Cuvânt.
[6] Autori sacri = autori sfinţi.
[7] Autori profani = aici, în înţelesul de autori neiniţiaţi în domeniul religios.
[8] Graiuri stâlcite = aici în înţelesul de graiuri deformate.
[9] Tomuri = părţi ale unei opere de proporţii mai întinse, formând adesea o unitate independentă şi purtând număr de ordine.
[10] Codici = un fel de coduri.
[11] Colecţii vrăfuite = colecţii îngrămădite.
[12] Evaluări semantice = evaluări care arată sensul cuvintelor în propoziţii.
Aşa stă Biblia în faţa cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură [13] sau se poate transfigura în Trup euharistic. Aceasta înseamnă: trepte de pătrundere – trepte de cunoaştere; trepte de cunoaştere – trepte de iniţiere; trepte de iniţiere – trepte de sfinţenie, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: ,,Aşadar, de acum înainte noi pe nimeni nu-l mai cunoaştem după trup; chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem astfel’’ [14].
[13] Anafura este prescura rămasă de la proscomidie; ea este pâine binecuvântată, dar nu este Trupul lui Iisus Hristos.
[14] [2 CORINTENI 5,16].
Prin urmare, cititorul, dacă va deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-şi împlini nevoia de a şti, şi dacă a străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, să fie sigur că n-o va uita. Dacă va zăbovi asupră-i cu un oarecare interes lingvistic, va fi aflat că în ebraică şi în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze şi denumiri eterogene [15], împrumutate din culturile cu care autorii biblici s-au învecinat sau din altele pe care nici ei nici părinţii lor nu le-au ştiut. Dacă ar citi-o numai ca pe o operă literară, ar gusta din ea belşug de genuri şi specii, poezie lirică [16] şi epică [17], istoriografie [18], legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale [19], pagini profetice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice [20], sentinţe aforistice [21] incantaţii [22] prozodice [23]. Dacă cititorul cercetează Biblia cu un ochi critic necruţător, va descoperi şi ceea ce în fapt, căuta: naivităţi, inadvertenţe [24], lacune, suprapuneri… şi multe alte metehne care îl vor sminti în măsura în care se va opri aici.
[15] Eterogen = diferit, felurit, deosebit; întreg compus din elemente diferite; cu origine sau provenienţă deosebită.
[16] Poezie lirică = care exprimă direct stări afective personale, sentimente intime.
[17] Poezie epică = care exprimă în formă de naraţiune, idei, sentimente, acţiuni ale eroilor.
[18] Istoriografia este o ştiinţă auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei şi a concepţiilor operelor istorice; totalitatea scrierilor istorice dintr-o ţară şi dintr-o anumită perioadă de timp, cu privire la o anumită problemă.
[19] Imnuri sapienţiale = imnuri referitoare la înţelepciune.
[20] Eseuri filosofice = studii de proporţii asupra unor teme filosofice.
[21] Cuvântul ,,aforistic’’ provine de la ,,aforisme’’, care sunt nişte cugetări enunţate într-o formă concisă.
[22] Incantaţie = încântare, formulă magică cântată sau recitată pentru a obţine un efect supranatural.
[23] Prozodic = de la prozodie = parte a poeticii care studiază versificaţia şi normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau al lungimii silabelor sau versurilor.
[24] Inadvertenţe = greşeli comise din neatenţie.
Dacă pentru nevoia de a înţelege, cititorul o va cerceta a doua şi a treia oară, mai cu deamănuntul, cu încetineli şi reveniri, dacă-şi va pune gândul pe textul din faţă şi pe textele paralele, atunci cugetul său va fi în stare să pipăie înţelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminişurile alegorice [25] ale evenimentelor, să desluşească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s-a petrecut ca fapt istoric la vremea ei [26], dar ,,şi-n prefigurare’’ [27] pentru vremile din urmă. În acelaşi timp, reliefurile noilor sale lecturi îi vor deschide calea de acces către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt şi mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.
[25] Alegoria este un procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete; operă literară sau plastică folosind această formă de expresie (fabula, parabola).
[26] [FACERE 22,1-18].
[27] [EVREI 11,19].
Dacă pentru nevoia de a cunoaşte, cititorul se va deprinde s-o citească nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru, dacă sufletul i se va aprinde în văpaia celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îl va descoperi că, de vreme ce toate cărţile acestei Cărţi au fost scrise de dragul unui personaj, Iisus Hristos, prevestindu-L şi vestindu-L, şi de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul, înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură fiinţă, care este cititorul. Dacă o ocolea, ar fi fost să treacă pe alături de propria viaţă; dar fiindcă şi-a asumat-o, a fost să se descopere pe sine însuşi. Acum, ajutat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi, la nevoie de explicaţiile precedate de un număr de ordine, va pătrunde în adevărurile de credinţă şi în sensurile adânci ale Scripturii, adică în lumina lecturii ei duhovniceşti, singura care îl va ridica deasupra lui a şti şi deasupra lui a înţelege, anume în văzduhul lui a cunoaşte, acolo unde cuvintele redevin Cuvânt şi eternitatea te îmbie la Viaţă; căci ,,viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’’ [28].
[28] [IOAN 17,3].
Odată ajuns aici, cititorului nu-i mai rămâne decât Bucuria.
Canonul biblic. Biblia în întregul ei, este alcătuită din două mari secţiuni: Vechiul Testament, care cuprinde istoria neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul al II-lea î.Hr. [29]; Noul Testament care cuprinde viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, istoria primelor şase decenii ale creştinismului şi istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică [30].
[29] î.Hr. înseamnă ,,înainte de Hristos’’.
[30] ,,Eshatologică’’ provine de la ESHATOLOGIE. Eshatologia cuprinde învăţătura Bisericii nu numai despre sfârşitul individual, ci şi despre evenimentele care se vor petrece la sfârşitul lumii acesteia şi anume: sfârşitul chipului lumii acesteia şi noua ei formă desăvârşită, când va avea loc a doua venire a Domnului sau Parusia, învierea morţilor, schimbarea trupurilor celor vii şi Judecata Universală, după care va începe viaţa veşnică a oamenilor în stare de fericire sau nefericire.
Totalitatea cărţilor cuprinse în Sfânta Scriptură constituie ,,canonul’’ biblic. Cuvântul vine de la grecescul kanon, care înseamnă ,,normă’’, ,,regulă’’, ,,principiu director’’. Aşadar, o carte canonică este investită cu o autoritate normativă în materie de credinţă; conţinutul ei dogmatic [31] devine obligatoriu. Această asociere între cuvântul ,,canon’’ şi Sfânta Scriptură ca tezaur al credinţei a fost făcută mai întâi de Origen (sec. al III-lea d.Hr) [32] şi dusă mai departe de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
[31] ,,Dogmatic’’ provine de la DOGMATICĂ. Dogmatica este expunerea sistematică a dogmelor. Dogmele, pe scurt, sunt adevăruri de credinţă obligatorii pentru mântuire. Ele sunt adevăruri revelate sau descoperite, sigure şi neschimbătoare, întrucât sunt de la Dumnezeu.
[32] d.Hr. înseamnă ,,după Hristos’’, sau ,,după Naşterea lui Iisus Hristos.
Pe de altă parte, cuvântul ,,Biblie’’ vine de la grecescul biblion (cu genitivul bibliou), care la început a însemnat ,,hârtie’’ sau orice material de scris, apoi şi-a generalizat înţelesul de ,,carte’’. Limba latină însă a preluat pluralul substantivului: biblia şi a făcut din el singularul biblia (cu genitivul bibliae), mutând şi accentul pe prima silabă. Aceasta s-a petrecut tot pe vremea lui Origen, dar a devenit un bun comun în secolul următor, mai ales de când Sfântul Ioan Gură de Aur a afirmat că ,,Biblia este o adunare de multe cărţi care, toate la un loc, alcătuiesc una singură’’. Să nu se creadă însă că circulaţia acestui cuvânt a început odată cu Origen. Cu nouă secole înainte, profetul Daniel vorbea de ,,cărţile’’ profetice de dinaintea lui, astfel: ,,Eu, Daniel, am înţeles din Cărţi [33] numărul anilor despre care a fost cuvântul Domnului către profetul Ieremia: şaptezeci de ani până la pustiirea Ierusalimului va fi împlinită [34]’’. De asemenea în prima Carte a Macabeilor de face pomenirea de ,,cărţile cele sfinte’’ pe care israeliţii le aveau la îndemână şi cu care se mângâiau la vreme de necaz, astfel: ,,Iar noi – fără să avem neapărată trebuinţă, căci avem mângâierea din Cărţile Sfinte [35] din mâinile noastre…’’.
[33] Aici este vorba de Cărţile Sfinte ale evreilor, care circulau printre deportaţi.
[34] [DANIEL 9,21]. Din acest verset reiese că apogeul dezastrului înseamnă, de fapt, începutul elibărării evreilor şi al restaurării. Cei şaptezeci de ani de captivitate babilonică fuseseră prevestiţi la IEREMIA 25,11-12, dar numărătoarea lor s-a făcut nu de la deportarea ordonată de Nabucodonosor în anul 587 î.Hr., ci de la prima deportare, cea din anul 609 (coincidentă cu moartea regelui Iosia) până la edictul lui Cirus din anul 538, care le permitea evreilor întoarcerea acasă. Desigur, nu trebuie neglijat simbolismul numărului 70 ca cifră rotundă a profeţiei.
[35] [1 MACABEI 12,9]. Aici e prima menţiune biblică asupra ,,Cărţilor Sfinte’’, expresie prin care se înţelegeau şi alte opere pe lângă Legea lui Moise (Tora), ceea ce denotă că, la acea vreme, canonul Vechiului Testament se afla în plin proces de constituire.
Paralel cu termenul ,,Biblie’’ a circulat şi acela de ,,Scripturi’’ sau ,,Scriptură’’. Epoca Vechiului Testament cunoştea trei categorii de cărţi sfinte:
a. ,,Legea’’ (Tora), care desemna ,,Pentateuhul’’ sau Cele cinci cărţi ale lui Moise; denumirea venea de la Legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, prin cele două table, pe muntele Sinai şi care constituia nucleul întregii opere [36]; i se mai spaunea ,,Legea lui Moise’’ sau, mai târziu chiar după numele autorului: ,,Moise’’ [37];
b. ,,Profeţii’’, prin care se înţelegeau cărţile profetice;
c. ,,Scripturile’’, denumire pentru celelalte categorii de scrieri ale Vechiului Testament: istorice, poetice şi sapienţiale [38].
[36] [IEŞIRE 20,2-17].
[37] [LUCA 16,29].
[38] Acestea conţin sentinţe sau principii morale.
Cu toate acestea, împărţirea avea un caracter general, una şi aceeaşi referinţă putând trimite la o categorie sau alta; delimitări mai limpezi s-au făcut de-a lungul vremii, pe măsură ce se alcătuia canonul. În Noul Testament, cărţile celui Vechi (care nu s-au numit aşa decât în funcţie de cel Nou) sunt întâlnite sub numele de ,,Scriptură’’ [39], (deşi citatul este din cartea profetului Isaia), ,,Scripturile’’ [40], sau ,,Sfintele Scripturi’’ [41]. În timp, cuvintele greceşti ,,grama’’ şi ,,grafe’’ = ,,scriere’’ au fost preluate de limba latină prin termenul ,,scriptura’’ = ,,scriere’’, dar cu acelaşi înţeles generic ca al lui ,,biblia’’, ceea ce înseamnă că e corect să se spună Biblia sau Sfânta Scriptură.
[39] [LUCA 4,21].
[40] [MATEI 21,42].
[41] [ROMANI 1,2; 2 TIMOTEI 3,15].
Revenind la canonul biblic, e evident că a investi sau a nu investi o carte cu autoritate normativă este un act în parte omenesc, dar el presupune mai întâi existenţa cărţii, respectiv a cărţilor. Acestea însă, în foarte multe cazuri, au fost precedate de o literatură orală pe care ele au preluat-o selectiv şi au consemnat-o în genuri distincte sau amestecate. E sigur că Moise, întâiul autor biblic, a relatat evenimentele de dinaintea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci şi pe aceea a unor tradiţii orale, care se transmiteau din generaţie în generaţie. Tot atât de sigur este că Sfinţii Evanghelişti [42] şi-au alcătuit scrierile preluând istorisirile care circulau prin viu grai [43]. Oralitatea însă presupune sacralitate, ceea ce făcea ca aceste scrieri să aibă o descendenţă foarte riguroasă, controlată de sentimentul şi certitudinea că ele nu relatează simple fapte omeneşti, ci dimpotrivă, evenimente pe care Dumnezeu le-a provocat sau în care S-a implicat direct şi personal. Ele erau recitate public în împrejurări solemne şi deseori se constituiau în imnuri liturgice. Aşadar, în momentul în care autorii sacri le consemnau în scris, ele aveau deja investirea unor texte revelate care se integrau în structura unei scrieri de inspiraţie dumnezeiască. Asistenţa divină acoperea astfel atât fragmentele vechi-orale cât şi pe cele nou-scrise, ceea ce înseamnă că atât Sfânta Tradiţie cât şi Sfânta Scriptură poartă în ele atributele insuflării supranaturale, a acelei înrâuriri de deasupra care-l făcea pe autor să asculte de chemarea lui Dumnezeu, să selecteze ceea ce era de selectat din predania orală, să-şi redacteze textul în concordanţă cu Revelaţia dumnezeiască – dar şi cu natura propriei sale personalităţi – şi să fie sigur că în tot ceea ce scrie nu greşeşte. Din acest punct de vedere ,,toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu’’ [44], dar termenul de referinţă ,,toată’’ nu a avut întotdeauna acelaşi conţinut. A fost nevoie de secole până când autoritatea rabinică – mai întâi şi autoritatea Bisericii – mai târziu, să decidă care anume din cărţile Vechiului şi Noului Testament poartă în ele atributul inspiraţiei dumnezeieşti şi pot fi incluse în ceea ce se cheamă ,,canonul biblic’’.
[42] Aici este vorba mai ales de cei ce nu au fost ucenici direcţi ai Mântuitorului, cum sunt Marcu şi Luca.
[43] De aici putem deduce ceea ce ne învaţă Dogmatica Ortodoxă, căci al doilea izvor al Revelaţiei sau Descoperirii dumnezeieşti supranaturale, pe lângă Sfânta Scriptură, este SFÂNTA TRADIŢIE – izvor atât de important, încât constatăm că din el se inspiră şi unii autori biblici. Pe de altă parte este atât de trist când vedem că cei din cultele neoprotestante neagă în totalitate SFÂNTA TRADIŢIE.
[44] [2 TIMOTEI 3,16].
La capătul tuturor acestor cerneri şi discerneri s-a putut stabili că Vechiul Testament conţine 39 de cărţi canonice, recunoscute ca atare de către tradiţia iudaică, pe de o parte şi de către Biserica Ortodoxă pe de alta [45]. Acestora li se adaugă alte 14 cărţi, pe care ambele tradiţii le consideră doar ,,bune de citit’’, adică ziditoare de suflet, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credinţă în sine [46].
[45] Cărţile canonice ale Vechiului Testament sunt: 1. Facerea; 2. Ieşirea; 3. Levitic; 4. Numerele; 5. Deuteronom; 6. Cartea Iosua; 7. Cartea Judecătorilor; 8. Cartea Rut; 9. Cartea I-a a Regilor; 10. Cartea a II-a a Regilor; 11. Cartea a III-a a Regilor; 12. Cartea a IV-a a Regilor; 13. Cartea I Paralipomena; 14. Cartea a II-a Paralipomena; 15. Cartea lui Ezdra; 16. Cartea lui Neemia (a II-a Ezdra); 17. Estera; 18. Iov; 19. Psalmii; 20. Proverbele lui Solomon; 21. Ecclesiastul; 22. Cântarea Cântărilor; 23. Isaia; 24. Ieremia; 25. Plângerile lui Ieremia; 26. Iezechiel; 27. Daniel; 28. Osea; 29. Amos;30. Miheia; 31. Ioil; 32 Avdia; 33. Iona; 34. Naum; 35. Avacum; 36. Sofonie; 37. Agheu; 38.Zaharia; 39. Maleahi.
[46] Cărţile bune de citit ale Vechiului Testament se mai numesc şi ANAGHINOSCOMENA şi sunt: 1. Cartea lui Tobit; 2. Cartea Iuditei; 3. Cartea Baruh; 4. Epistola lui Ieremia; 5. Cântarea celor trei tineri; 6. Cartea a treia a lui Ezdra; 7. Cartea Înţelepciunii lui Solomon; 8. Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul); 9. Istoria Susanei; 10. Bel şi Balaurul; 11. Cartea I-a a Macabeilor; 12. Cartea a II-a a Macabeilor; 13. Cartea a III-a a Macabeilor; 14. Rugăciunea regelui Manase.
De reţinut este şi faptul că Biserica Romano-Catolică recunoaşte în Vechiul Testament 56 de cărţi canonice, adică pe cele 39 canonice şi pe cele 14 bune de citit ale Bisericii Ortodoxe, cărora le adaugă încă trei titluri. Detaliile acestei probleme rămân, desigur, pe seama specialiştilor, dar se cuvine menţionată nuanţa că teologii romano-catolici le numesc PROTOCANONICE pe cele 39, ca primite de la început în canon (în sec. al IV-lea) şi DEUTEROCANONICE pe celelalte, ca acceptate în canon mult mai târziu, prin Conciliul Tridentin (în sec. al XVI-lea).
La rândul lor, protestanţii le recunosc pe cele 39 drept canonice, dar pe cele ,,bune de citit’’ le numesc APOCRIFE, denumire sub care ortodocşii cataloghează numai acele scrieri pseudo-biblice pe care Biserica le-a respins constant din structura canonului biblic.
Cât despre Noul Testament, el cuprinde 27 de cărţi canonice [47], recunoscute ca atare încă din secolul al IV-lea prin Sinodul local din Laodiceea din anul 360 şi secolul al VIII-lea prin Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787 şi rămase astfel în conştiinţa şi practica Bisericii Ortodoxe şi a celei Romano-Catolice.
[47] Cărţile Noului Testament sunt: 1. Sfânta Evanghelie după Matei; 2. Sfânta Evanghelie după Marcu; 3. Sfânta Evanghelie după Luca; 4. Sfânta Evanghelie după Ioan; 5. Faptele Sfinţilor Apostoli; 6. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani; 7. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni; 8. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni; 9. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni; 10. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni; 11. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni; 12. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni; 13. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni; 14. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni; 15. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei; 16. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei;17. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit; 18. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filimon; 19. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei; 20. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov; 21. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru; 22. Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru; 23. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan; 24. Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan; 25. Epistola a III-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan; 26. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda; 27. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Istoria textului biblic. Dacă subliniem că toţi autorii Bibliei au fost teologi = ,,cuvântători de Dumnezeu’’, e bine de amintit faptul că, prin rostire, teologia [48] lor a devenit filologie [49]. De aici, anevoiosul nostru drum, prin secole şi milenii, de a străbate straturile filologice spre a ajunge din nou la teologie. Aceasta este munca îndeosebi a teologilor biblişti, cei ce caută, descoperă şi studiază manuscrise, cei ce le alcătuiesc în ediţii critice, cei ce traduc sau revizuiesc, cei ce compară şi comentează. E drumul pe care cititorul obişnuit al Bibliei, cu cartea-n mână pe de-a gata, nu-l cunoaşte.
[48] TEOLOGIA înseamnă CUVÂNT sau ŞTIINŢĂ despre Dumnezeu.
[49] FILOLOGIA este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în special cu studiul textelor vechi şi al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al modului în care s-au transmis şi al autenticităţii, precum şi cu editarea lor.
Dacă Noul Testament nu ridică probleme textuale majore, textul Vechiului Testament, în schimb, e şi atăzi obiectul unor diferenţe de opinii şi opţiuni, conturate de-a lungul timpului şi răspândite pe arii foarte largi, în funcţie mai ales de apartenenţele confesionale. Cu foarte puţine excepţii, cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, pe durata a douăsprezece secole [50]. Cărţile au fost scrise, desigur, pentru Evrei. Aceştia însă s-au dispersat în timp, marea lor majoritate alcătuind ceea ce se numeşte ,,diaspora’’ [51]. Fatalmente, cei din diaspora şi-au pierdut limba maternă; dar nu numai ei; odată cu întoarcerea din captivitatea sau robia babiloniană [52], nici chiar cei din Palestina nu mai vorbeau ebraica, aceasta fiind înlocuită cu dialectul aramaic [53]. Pe de altă parte, vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare a inaugurat epoca elenistică, în care greaca devenise limba cultă a oricărui cetăţean.
[50] Se estimează că anul 1250 î.Hr. este acela în care Moise a primit Tablele Legii pe Muntele Sinai.
[51] ,,Diaspora’’ înseamnă ,,împrăştiere’’. Este vorba aici de răspândirea evreilor în alte ţări decât ţara lor de origine.
[52] 538 î.Hr.
[53] În acest dialect vorbea şi Mântuitorul.
Aşa se face că în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., Ptolomeu al II-lea Filadelful a patronat şi finanţat traducerea Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost făcută în oraşul Alexandria de către 72 de învăţaţi evrei [54], aduşi din Palestina (câte şase din fiecare trib), fapt pentru care noua versiune a fost numită Septuaginta. După tradiţie, cei 72 au lucrat separat sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor fiind identice. Septuaginta a căpătat astfel o mare autoritate, fiind considerată ca al doilea original al Vechiului Testament; deşi Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel cunoşteau ebraica, au preferat să citeze din Septuaginta; pe baza ei s-a răspândit creştinismul primelor secole în Asia Mică şi în toată aria Mediteranei. Nu e mirare că Septiaginta a devenit textus receptus = textul revelat al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca ORTODOXIE.
[54] Cea mai veche traducere a Bibliei este SEPTUAGINTA, o traducere grecească a Vechiului Testament. De această traducere suntem informaţi de scrisoarea lui Aristeea, comandantul gărzii lui Ptolomeu Filadelful – faraonul Egiptului, trimisă fratelui său Filocrat. Din scrisoare aflăm că bibliotecarul din Alexandria l-a sfătuit pe faraon să trimită un delegat la Marele Arhiereu evreu şi să obţină un exemplat din THORA NEVIIM UCHETUVIM – adică din Vechiul Testament şi să-l traducă în limba greacă şi apoi să-l aducă la Bibliotecă. Ptolomeu l-a trimis pe Aristeea. Marele Arhiereu a fost încântat de faptul că păgânii vor să cunoască Legea Domnului, de aceea a trimis cu Aristeea în Egipt 72 de bărbaţi ce cunoşteau limba greacă cu 72 de exemplare pentru Ptolomeu. Erau şase bărbaţi din fiecare seminţie (6 x 12 = 72). Ptolomeu i-a primit în Alexandria reţinându-le un palat şi îi izolează pe fiecare într-o cameră pentru a traduce. În chip minunat, cei 72 de bărbaţi au tradus identic în 72 de zile tot Vechiul Testament din limba ebraică şi aramaică în limba greacă. Această traducere a fost făcută în secolele III-II î.Hr. la cererea nu numai a lui Ptolomeu, ci a tuturor evreilor din Egipt, care în timpul exilului babilonian s-au refugiat în Egipt, între ei fiind şi proorocul Ieremia, care a vegheat la păstrarea credinţei străbune la evreii din Egipt. Printre ce 72 de bărbaţi se afla şi Dreptul Simeon. Acesta traducând textul de la ISAIA 7,14: ,,Iată fecioara va lua în pântece…’’, el a scris ,,femeia’’, iar pe dimineaţă a aflat în manuscris, căci era scris ,,fecioara’’. Acest eveniment s-a petrecut de trei ori, crezând că vreun răufăcător i-a umblat noaptea la manuscris, însă a treia zi i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: ,,Nu vei muri până ce nu-L vei lua în braţe pe Cel Născut din Fecioara’’; astfel a ajuns să trăiască până când Fecioara Maria cu Dreptul Iosif L-au adus pe Iisus la Templu la 40 de zile. Simeon, care înseamnă ,,semn’’ privind spre Fecioara şi pe Pruncul Iisus şi cunoscând cu duhul că Acela este Mesia, a luat Pruncul în braţe şi a rostit celebrele cuvinte: ,,Acum slobozeşte-n pace pe robul Tău…’’ [LUCA 2,29-32].
Cu peste şase sute de ani mai târziu, în secolul al IV-lea d.Hr., Fericitul Ieronim avea să traducă Biblia în limba latină pentru creştinătatea occidentală, versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Cele mai multe din cărţile Vechiului Testament (începând cu Psalmii) au fost traduse mai întâi după Septuaginta, apoi după Textul Ebraic. Controversată, chiar de la început de către contemporanii lui Ieronim (printre care şi Fericitul Augustin), Vulgatei i-au trebuit nu mai puţin de douăsprezece secole până să devină textus receptus al Bisericii Catolice, decretată astfel de către papa Clement al VIII-lea în 1592 şi rămasă ca atare până astăzi.
Ce s-a întâmplat cu Versiunea Ebraică? Ea a continuat să fie citită în sinagogă, dar a rămas mai mult pe seama rabinilor şi a altor învăţaţi, circulaţia ei fiind tot mai restrânsă. A mai intervenit o dificultate: După cum se ştie, alfabetul ebraic era alcătuit numai din consoane. Pentru pronunţarea corectă a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi, iar aceasta se făcea prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la învăţăcel. Cu vremea însă, această tradiţie s-a tot subţiat, aşa încât noile generaţii nu mai erau sigure, de pildă, dacă cuvântul zkhr din DEUTERONOM 25,19 trebuie citit zekher = ,,amintire’’, ,,pomenire’’, sau zakhar = ,,bărbat’’ [55]. Încă din secolul al IV-lea Fericitul Ieronim nota că dacă cele trei consoane dbr se citesc dabar, ele înseamnă ,,cuvânt’’, dar dacă se citesc deber, înseamnă ,,ciumă’’ [56]. Astfel s-a născut nevoia de a se inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonantic, operă intreprinsă de către masoreţi [57] în secolele VIII-X d.Hr.; ultima versiune, realizată în jurul anului 900 de către Ben Aşer şi Ben Neftali, a primit aprobarea autorităţilor rabinice şi s-a constituit în ceea ce se cheamă până astăzi, Textul Masoretic al Vechiului Testament. El stă la baza traducerilor moderne, devenind astfel echivalentul unui textus receptus pentru creştinătatea protestantă; dar nu numai pentru ea; supusă unor îndelungate şi severe examene critice, Vulgata şi-a pierdut mult din autoritatea iniţială, aşa încât chiar traducătorii catolici, unii din ei foarte valoroşi, s-au întemeiat pe Textul Masoretic.
[55] [DEUTERONOM 25,19]: ,,Şi va fi că atunci când Domnul, Dumnezeul tău, te va odihni dinspre partea tuturor vrăşmaşilor tăi de primprejuru-ţi, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, numele lui Amalec să-l stingi de sub cer. Să nu uiţi!’’ – dacă zkhr se citeşte zekher = ,,amintire’’, ,,pomenire’’ sau chiar ,,nume’’. Dacă zkhr se citeşte zakhar = ,,bărbat’’, atunci traducerea ar fi: ,,Şi va fi că atunci când Domnul, Dumnezeul tău, te va odihni dinspre partea tuturor vrăşmaşilor tăi de primprejuru-ţi, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, bărbatul (în loc de numele) lui Amalec să-l stingi de sub cer’’.
[56] Spre exemplificare, asocierea vocalelor cu consoanele crt ar da în limba română variante precum: cart, cartă, carte, curte, ceartă, cort, a certa, cirtă, cerut, etc.
[57] Cuvântul ,,masoreţi’’ provine din ebraicul ,,masora’’ care înseamnă ,,tradiţie’’.
Desigur, disputa dintre ebraişti şi elenişti nu se va isprăvi niciodată, fiecare tabără având argumente prin care să demonstreze că limba cultivată de ea este cea mai bogată, mai nuanţată, mai capabilă să exprime Cuvântul lui Dumnezeu. Ca de obicei, adevărul e pe undeva pe la mijloc, dar nu aceasta e problema cea mai importantă, ci aceea a diferenţelor de text. Dacă cele două principale versiuni biblice s-au produs în Răsărit [58], tot aici, în Răsărit, s-au produs şi confruntările, iar acestea s-au consumat în contextul mai larg al confruntărilor dintre iudaism şi creştinism. Creştinii au băgat de seamă că textele masoretice prezintă unele deosebiri, mai ales în textele profeţiilor mesianice, care nu puteau fi puse doar pe seama unor raţiuni filologice [59]. E uşor de înţeles, aşadar, de ce creştinii, mai ales cei din Răsărit, au devenit circumspecţi [60] faţă de Versiunea Masoretică, întărindu-şi opţiunea pentru Septuaginta; dar nu numai ei; încă din secolul al IV-lea, după ce Ieronim a început să traducă Vulgata din ebraică, Fericitul Augustin îl suspecta că nu crede în caracterul revelat al Septuagintei. În zilele noastre intervine şi istoria însăşi a textului: faţă de Versiunea Masoretică (începutul secolului al X-lea d.Hr.), Septuaginta (a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr.) e mai veche cu aproape 12 secole; textul Septuagintei a fost stabilit de învăţaţi evrei cu mult înaintea ivirii creştinismului, deci fără putinţa unor partizanate polemice; actualele traduceri occidentale au la bază manuscrisele masoretice din secolele VIII-X, pe când cei mai vechi codici ai Septuagintei datează din secolul al IV-lea [61] şi chiar din secolul al III-lea [62], deci la o distanţă de cel puţin o jumătate de mileniu. Dacă s-a constatat că masoreţii, din raţiuni de teologie iudaică, au operat intervenţii deliberate într-o seamă de texte, nu e mai puţin adevărat că diferenţele – mai puţin notabile între cele două versiuni se extind pe arii în care orice intervenţie polemică este exclusă. Se pare că în această privinţă, descoperirea în 1947 şi studierea manuscriselor de la Qumran oferă noutăţi mai mult decât surprinzătoare. Cercetările recente ale unor biblişti occidentali – atât catolici cât şi protestanţi – arată că texte vechitestamentare contemporane cu Versiunea Alexandrină (sec. III î.Hr) sunt mult mai apropiate de aceasta decât Versiunea Masoretică, ceea ce acreditează ideea că Septuaginta a fost tradusă după un original ebraic care s-a pierdut şi pe care masoreţii nu l-au avut sub ochi. Aceasta ar însemna: 1. masoreţii sunt mult mai puţin culpabili decât s-a crezut; 2. în fapt autorii noutestamentari citau nu după textul grecesc al Septuagintei, ci după originalul care stătea la baza acesteia; 3. autoritatea Septuagintei intră în actualitate. De altfel, încă din vechime, autoritatea ei era atestată şi de mediile intelectuale necreştine: în deceniile secolului I d.Hr., atât filosoful Filon de Alexandria cât şi istoricul Iosif Flaviu, învăţaţi evrei care cunoşteau bine limba ebraică, preferau să citeze din Septuaginta, versiune pentru care aveau o preţuire atât de înaltă, încât declarau [63] că aceasta este versiunea inspirată a Sfintei Scripturi.
[58] Septuaginta s-a produs în Alexandria Egiptului, iar Textul Masoretic, în Tiberiada Palestinei.
[59] Iată un singur exemplu, extras din DEUTERONOM 8,3: SEPTUAGINTA: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’’; TEXTUL MASORETIC: ,,Nu mai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu’’. Deşi, aparent, cele două versiuni sunt foarte apropiate şi pot genera exegeze asemănătoare, totuşi e lesne de observat că din Textul Masoretic lipseşte termenul ,,cuvântul’’ (în greceşte rhema = ,,cuvânt’’ ca mijloc de comunicare, înrudit semantic cu logos = ,,cuvânt’’ ca raţiune divină şi rostire creatoare). Or, prezenţa acestui termen poate duce mai uşor la suita : rhema – logos – Logosul Întrupat – Iisus Hristos, ceea ce înseamnă o exegeză hristologică foarte clară. Acum e cazul să reţinem că textul e folosit de Iisus Hristos în dialogul Său cu diavolul [MATEI 4,4] şi că Domnul îl citează după Septuaginta.
[60] Circumspecţi înseamnă ,,prudenţi’’, ,,rezervaţi’’.
[61] Codex Vaticanus.
[62] Codex Freer.
[63] Mai ales Filon de Alexandria.
Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român şi-a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta [64].
[64] Aici le cităm pe cele mai importante:
– Biblia lui Şerban Cantacuzino – Bucureşti, 1688;
– Biblia de la Buzău – 1854-1856;
– Biblia lui Andrei Şaguna – Sibiu, 1856-1858;
Biblia lui Bob – Blaj, 1795, pentru uzul greco-catolicilor.
Ultima ediţie din marea filiaţie a apărut la Bucureşti în 1914, singura ediţie a Sfântului Sinod.
Marea ruptură s-a produs în anul 1936, odată cu apariţia Bibliei traduse după Textul Masoretic de către Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu. Această opţiune a fost motivată de Gala Galaction prin trebuinţa ca şi noi ortodocşii, să avem textul folosit de sectele neoprotestante, spre a le combate mai uşor. E de mirare, acum cu câtă uşurinţă a fost acceptată (sau trecută cu vederea) această motivaţie, deşi patriarhul Nicodim Munteanu îşi îngăduise, în 1944, un semnal de alarmă. Aşa se face că toate versiunile româneşti ale Vechiului Testament apărute după ediţia Bibliei din 1936 nu sunt decât reluări ale acesteia, cu revizuiri mai mult sau mai puţin controlate. Timp de opt decenii, Biserica Orotodoxă Română nu a mai avut o versiune vechitestamentară după Septuaginta; e motivul pentru care atât părintele Dumitru Stăniloae cât şi părintele Dumitru Fecioru, marii noştri traducători din Sfinţii Părinţi şi din literatura filocalică, au fost nevoiţi să-şi extragă citatele biblice din ediţia din 1914. Aceasta însă nu înseamnă că Versiunea Ebraică se cere dispreţuită sau ignorată; dimpotrivă, o redactare corectă a textului biblic e de neconceput fără consultarea şi folosirea ei, atât pentru reliefarea unor nuanţe de limbaj, cât mai ales pentru transcrierea numelor proprii ebraice atât de patronimice [65], cât şi tomonimice [66], nume pe care Septuaginta le redă, în cele mai multe cazuri, prin traducerea înţelesului lor [67]. Mai mult, pentru o imagine cât mai completă a mesajului biblic, deosebirile dintre Septuaginta şi Textul Masoretic vor fi menţionate la explicarea versetului biblic, sau cu alte ocazii, Versiunea Ebraică fiindu-ne accesibilă prin cele mai bune traduceri occidentale:
La Bible de Jerusalem [68];
La Bible traduite par Emil Osty [69];
King James Version [70],care însă a folosit şi Septuaginta;
Revised Standard Version [71];
Today’s English Version [72];
Traduction Oecumenique de la Bible [73];
şi prin ediţiile româneşti din 1936 şi 1938.
[65] Patronimice înseamnă:
– nume care îl poartă după tată toţi membrii familiei;
– la unele popoare, nume dat membrilor unei familii şi format de la numele tatălui cu ajutorul unui sufix; aici în cazul poporului Israel – israeliţi, israelitean.
[66] Toponimice înseamnă nume proprii de oraşe, state, ape, munţi, etc.
[67] De exemplu la FACERE 21,31: ,,Beer-Şeba’’ = ,,Fântâna Jurământului’’.
[68] BJ.
[69] OSTY.
[70] HJV.
[71] RSV.
[72] TEV.
[73] TOB.
În ceea ce priveşte Noul Testament, cele 27 de cărţi ale acestuia au fost scrise în limba greacă, cu excepţia Evangheliei după Matei, care a fost redactată mai întâi în aramaică [74] şi rescrisă, de către acelaşi autor în greceşte. Dată fiind iuţeala cu care se răspândea creştinismul, e lesne de imaginat şi repeziciunea cu care manuscrisele autografe erau copiate în zeci şi sute de exemplare pentru aria, din ce în ce mai largă, a comunităţilor creştine. Aşa se explică faptul că o bună parte din ele au înfruntat secolele şi că până în zilele noastre au ajuns nu mai puţin de 2500 de manuscrise, dintre care 167 cuprind Noul Testament în întregime. Desigur, originalele nu ni s-au mai păstrat, numai codici [75], care se constituie în tot atâtea mărturii asupra vechimii textelor noutestamentare. De aici, şi imensele posibilităţi ale filologilor biblici de a alcătui ediţii critice tot mai bune şi mai utile pe care le pun la îndemâna traducătorilor. Evoluţia acestor ediţii, pe de o parte, şi evoluţia fiecărei limbi naţionale, pe de alta, sunt principalele raţiuni pentru care Biblia se cere tradusă – sau cel puţin revizuită – periodic, spre folosul şi desfătarea cititorilor.
[74] Această versiune nu a ajuns până la noi.
[75] Dintre aceşti codici amintim: Sinaiticus – sec. IV; Vaticanus – sec. IV; Alexandrinus – sec. V; Parisiensis – sec. V; Freesianus – sec. IV-V.
Sistemul referenţial. Orientarea în textele Sfintei Scripturi, precum şi citarea acestora se fac cu ajutorul sistemului referenţial, adică al cifrelor care individualizează o anumită porţiune de text şi o pun în legătură cu cifrele înrudite. Unităţile acestui sistem sunt capitolul şi versetul; cifrele de referinţă se mai numesc şi ,,trimiteri’’. El a luat naştere în primele patru decenii ale secolului al XIII-lea, prin cardinalul Ştefan Langton care, pe la 1205, a început împărţirea textului Vulgatei în capitole; opera sa a fost isprăvită în jurul anului 1240 de către călugărul dominican Hugues de Saint Glef. Împărţirea în versete a fost făcută de tipograful parizian Robert Ştefan; textul a apărut astfel, pentru prima oară, în ediţia greco-latină din 1551 a Noului Testament, iar pentru a doua oară, în ediţia din 1555 a Bibliei latine integrale [76].
[76] Cade-se a se reţine însă că versetul, ca şi capitolul de altfel e doar o unitate convenţională, iar nu o unitate dogmatică în sine; el nu se constituie într-un univers închis, ci, dimpotrivă, cu foarte multe ferestre către marele univers al Sfintei Scripturi. Adevărata lectură şi dreapta tâlcuire se fac numai prin relaţia text-context, adică citind şi gândind textul (versetul) în funcţie de ceea ce se spune înainte şi după el, ca şi în funcţie de legăturile lui cu texte asemănătoare foarte îdepărtate. Niciodată partea nu poate fi despărţită de întreg. Dacă un savant din zilele noastre, de exemplu, pretindea că opera sa nu poate fi înţeleasă decât dacă e citită integral, cu atât mai mult – şi incomparabil mai mult – Biblia sau Sfânta Scriptură.

INTRODUCERE LA
PENTATEUH – NOTE
ŞI EXPLICAŢII

Prima şi cea mai importantă parte a Vechiului Testament, pe care Evreii o numesc TORA = ,,LEGE’’, îşi trage numele din două cuvinte greceşti: PENTE = ,,CINCI’’ şi THEUHOS = ,,CARTE’’, aşadar, PENTATEUHUL înseamnă ,,CELE CINCI CĂRŢI’’, adică denumirea generică a scrierilor care îl alcătuiesc [1]. Acestea, la început au alcătuit o singură carte; împărţirea a fost făcută în secolul al III-lea î.Hr. de către traducătorii Septuagintei, fără însă ca prin aceasta să fie ştirbit ceva din unitatea operei.
[1] Cele cinci cărţi care alcătuiesc PENTATEUHUL SUNT:
FACEREA sau GENEZA – în care ni se relatează despre facerea lumii şi a neamului omenesc;
IEŞIREA sau EXODUL – în care ni se relatează istoria eliberării poporului ales din robia egipteană;
LEVITICUL conţine referinţe asupra funcţiunilor preoţeşti exercitate de tribul leviţilor;
NUMERELE – în care ni se relatează numărătoarea sau recensământul făcut asupra poporului evreu în pustie;
DEUTERONOMUL sau A DOUA LEGE (tradus din greceşte) – este o reluare şi detaliere a Legii primite de Moise pe muntele Sinai.
Întregul text al Pentateuhului îl atestă pe Moise drept autor, iar Biserica, în deplină concordanţă cu tradiţia şi şcolile rabinice au omologat această atestare încă din era apostolică. Ea s-a întemeiat cu precădere pe faptul că Însuşi Mântuitorul Hristos îl prezintă pe Moise drept autor al Legii, astfel:
-,,Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă ucideţi?’’ [2];
-,,Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grăit pe când încă eram împreună cu voi, că toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi trebuie să se plinească’’ [3].
[2] [IOAN 7,19].
[3] [LUCA 24,44].
Tot astfel, Sfinţii Evanghelişti îl prezintă pe Moise drept autor al Legii, astfel:
-,,Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor după Legea lui Moise, L-au dus la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului [4], aşa cum este scris în Legea Domnului, că tot cel întâi-născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului [5], şi ca să dea jertfă, aşa cum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel’’ [6];
-,,…căci Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit’’ [7];
-,,Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus fiul lui Iosif din Nazaret’’ [8].
[4] Aici este vorba despre ritualul purificării prescris numai pentru femei, la 40 de zile de la naşterea pruncului conform LEVITIC 12,2-8. Luca insistă nu numai asupra grijii părinţilor lui Iisus de a se supune ritualurilor stabilite de Lege, dar şi asupra locului unde ele se petrec, Ierusalimul, punct de pornire şi de încheiere a activităţii mesianice.
[5] Literal: ,,Sfânt Domnului se va chema’’, în sensul că pruncul devine proprietatea lui Dumnezeu, pus în slujba Celui-Preaînalt.
[6] [LUCA 2,22-24].
[7] [IOAN 1,17].
[8] [IOAN 1,45].
De asemenea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduindu-L pe Hristos la Roma, în lanţuri, ,,…le vorbea de dimineaţă până seara, dând mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu, căutând ca şi din Legea lui Moise, şi din prooroci să-i încredinţeze despre Iisus’’ [9].
[9] [FAPTELE APOSTOLILOR 28,23].
Tot Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: ,,Într-adevăr, Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege că omul care o va îndeplini, prin ea va trăi’’ [10].
[10] [ROMANI 10,5].
Cât despre Sfinţii Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, ei sunt unanimi la a recunoaşte originea mozaică [11] a Pentateuhului. Din afara Bisericii se cer menţionate două nume de mare autoritate culturală: acela al lui Filon de Alexandria şi acela al lui Iosif Flaviu, ambii din secolui I d.Hr., care-l atestă pe Moise nu numai ca autor al Pentateuhului, dar şi ca receptacol al Revelaţiei divine [12].
[11] ,,Mozaic’’ – provine de la Moise.
[12] ,,Revelaţie divină’’ înseamnă ,,Descoperire dumnezeiască.
De altfel, nimic nu l-ar fi împiedicat pe Moise să alcătuiască o astfel de operă monumentală. Arta scrierii era cunoscută cu cel puţin o mie de ani înaintea lui, nu numai la Babilonieni, dar şi în Egipt, ţara în care el s-a format încă din pruncie şi din al cărei tezaur cultural va fi asimilat tot ceea ce putea să-şi împroprieze un tânăr crescut şi educat în mediu princiar [13]. Înainte de a fi devenit un vas al descoperirilor dumnezeieşti, el era un iniţiat al intelectului, iar Revelaţia s-a altoit pe o vastă experienţă interioară, ceea ce avea să facă din el covârşitoarea personalitate pe care o cunoaştem [14].
[13] Moise, după cum ştim, a fost un prinţ adoptat şi a crescut la curtea lui Faraon.
[14] Conducător, legiuitor şi profet prin excelenţă, Moise avea să rămână atât de viu în conştiinţa generaţiilor, încât contemporanii lui Iisus erau ispitiţi să-l creadă reînviat în uluitorul Nazarinean, ceea ce L-a făcut pe Acesta să se delimiteze în momentul Schimbării la Faţă: Moise era altcineva decât Iisus, mai mic decât El, dar prietenul cu care Domnul vorbea.
În ciuda atâtor atestări, originea mozaică şi, deci, autenticitatea Pentateuhului este contestată de critica raţionalistă occidentală. Militanţii ei afirmă că în textul acestei opere pot fi identificate cel puţin patru documente sau tradiţii diferite, produse cu mult în urma lui Moise şi compilate în ceea ce se cheamă Pentateuhul [15].
[15] Primul şi cel mai vechi document este numit IAHVISTIC, din pricină că Dumnezeu este numit IAHVE; cel de-al doilea – ELOHISTIC – Îl numeşte pe Dumnezeu ELOHIM; al treilea – DEUTERONOMIC – ar fi o scriere independentă de primele patru cărţi, alcătuită îndeosebi de preoţi; cel de-a patrulea se numeşte CODUL SACERDOTAL – operă colectivă târzie, ale cărei fragmente referitoare la cult au fost împănate într-un text mai amplu, pe cale de constituire.
Această teorie, numită a ,,documentelor’’, începută moderat de Jean Astruc în 1753 şi dezvoltată radical de Julius Welhausen (+1918), a fost acreditată de majoritatea traducătorilor şi editorilor biblici din zilele noastre. Din parte-ne, oricâte rezerve am avea faţă de ea, nu putem ignora câteva date reale, anume că în Cartea Facerii există două referate asupra Creaţiei [16], precum şi alte câteva locuri în care critica textuală pretinde a fi identificat paralelisme. Desigur, nimeni nu afirmă că textul Pentateuhului, aşa cum îl avem noi astăzi, este aidoma manuscrisului autograf al autorului şi că de-a lungul timpului nu vor fi intervenit unele schimbări voluntare sau involuntare, datorate copiştilor. Dar de aici şi până la negarea totală a autenticităţii e cale lungă. Dacă se admite, de exemplu, că Sfântul Evanghelist Luca şi-a început scrierea prin consultarea a numeroase mărturii, scrise şi orale, asupra unor evenimente petrecute numai cu câteva decenii în urmă, nu vedem de ce Moise nu a putut face acelaşi lucru asupra unor evenimente consumate în urmă cu secole şi milenii, preluând mărturiile şi compilându-le după criterii ce-i aparţin [17].
[16] Cele două referate asupra Creaţiei sunt: FACERE 1-2,4 a; FACERE 2,4 b – 3,24. Mai există: două tradiţii împletite asupra Potopului: FACERE 6-8; două nuanţe ale legământului lui Dumnezeu cu Avraam: FACERE 15 şi 17; trei relatări asemănătoare asupra femeii arhetipale ale lui Avraam: FACERE 12,10-20; 20; 26,1-11. Dacă însă aceste date nu pot fi tăgăduite, aceasta nu înseamnă că ele se constituie în tot atâtea argumente pentru negarea paternităţii autoriale a lui Moise.
[17] Faptul că Deuteronomul are o limbă şi un stil diferite de Facere poate fi uşor explicat prin aceea că el a fost scris cu cel puţin trei decenii mai târziu, răstimp în care autorul îşi poate schimba maniera de a scrie, ca de exemplu: Eminescu din ,,Sara pe deal’’ este altul decât cel din ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Romînie’’; Ion Barbu din ,,După melci’’, nu poate fi recunoscut la ,,Timbru’’; Goethe din ,,Faust II’’, e departe de cel din ,,Faust I’’, iar exemplele pot continua.
Radicalismul lui Welhausen şi al adepţilor săi (care nu sunt nici puţini, nici neînsemnaţi) poate presupune una din două atitudini fundamentale asupra Scripturii: a. a admite că textul biblic e de inspiraţie divină, dar a concepe Revelaţia ca pe un proces mecanic, un fel de dicteu verbal, ceea ce e o absurditate; b. a nu crede în caracterul revelat al Scripturii, şi, prin urmare, în dimensiunea profetică a lui Moise, adică în capacitatea lui de a pre-vedea şi a pre-zice viitoarea organizare a lui Israel în ţara Canaanului, inclusiv epoca (eventuală) în care va deveni regat [18]. Ca orice extremă, critica textuală raţionalistă sfârşeşte în absurd.
[18] Astfel, ar trebui spus, de exemplu, că opera lui Isaia a fost scrisă după Moartea şi Învierea lui Iisus, de vreme ce ea cuprinde aproape tabloul complet al Patimilor Domnului.
Nu este mai puţin adevărat că în vremea din urmă bibliştii occidentali, probabili sătui de excesele predecesorilor, au început să adopte poziţii din ce în ce mai moderate, permiţând astfel reluarea, cu bună credinţă, a vechiului dialog dintre şcolile biblice.
Din punct de vedere ortodox, autenticitatea Pentateuhului nu poate fi pusă la îndoială şi nici covârşitoarea lui importanţă teologică. Aceasta din urmă nu-şi poate găsi o definire mai completă şi mai frumoasă decât în pagina pe care i-o închină Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice, în 1983 [19].
[19] Din acest manual cităm: ,,Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate. Fără Pentateuh întreaga ordine dogmatică şi morală, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, este istoriceşte neexplicabilă şi nejustificată. Întreg Vechiul Testament şi, la rândul său, întreg Noul Testament sunt urmarea firească a celor cuprinse în Pentateuh. Creştinismul întemeiat de Mântuitorul Hristos, istoriceşte stă sau cade cu Pentateuhul. Pe Pentateuh se reazămă frăţietatea popoarelor, născute din acelaşi strămoş: Adam. Pe el se reazămă noţiunea şi ideea Răscumpărării şi a Răscumpărătorului. Fără căderea în păcatul strămoşesc nu are rost răscumpărarea şi, dacă nu ne tragem din acelaşi strămoş, răscumpărarea prin Mesia nu e universală, deci nici creştinismul nu e o lege divină pentru toate neamurile. Astfel, înseşi temeliile creştinismului sunt compromise dacă Pentateuhul nu e o carte autentică, sfântă, inspirată, cu deplină autoritate divină şi umană. Critica Pentateuhului e critica credinţei creştine înseşi. De aceea i se dă Pentateuhului cea mai mare importanţă, atât din partea credincioşilor, cât şi din partea necredincioşilor. E terenul pe care se dă lupta dintre cele două concepţii. Pentateuhul nu este carte istorică în sens propriu şi obişnuit. Autorul lui nu scrie istoria universală a omenirii sau a poporului biblic. Pentateuhul nu face nici cosmogonie, nici geogonie. Acestea sunt numai chestiuni atinse pentru justificarea fondului însuşi. Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului omenesc. Cuprinsul lui principal este ,,Legea dată de Dumnezeu’’. Această Lege nu se expune sistematic, nu este aşezată în paragrafe, ca într-un cod de legi, ci este expusă istoric, în ordinea promulgării ei. Geneza este prologul istoric, care istoriseşte întâmplările premergătoare Legii. Cele trei cărţi următoare: Ieşirea, Leviticul şi Numerele expun însăşi legislaţia şi unele evenimente în legătură cu promulgarea legilor, iar cartea ultimă, Deuteronomul, espe epilogul care recapitulează şi confirmă constituirea Legii. Centrul şi fondul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu şi poporul lui Israel, care fusese prevestit în făgăduinţa făcută lui Avraam. Acest legământ avea să se desăvârşească în legământul graţiei instituit de Mântuitorul Hristos. De aceea autorul suprimă anumite intervale de timp, care nu au nici o importanţă pentru ordinea supranaturală, ca de exemplu: istoria patriarhilor (expusă foarte sumar), istoria de după Noe până la risipirea neamurilor, petrecerea în Egipt, petrecerea celor 40 de ani în pustiu. În schimb, întâmplările din iconomia mântuirii sunt redate amănunţit: căderea în păcat, potopul, risipirea neamurilor, ieşirea din Egipt şi, mai ales, legislaţia sinaitică’’.
Genul teatrului liric cultivă uvertura [20] nu numai ca deschidere pregătitoare, ci şi ca pe o sinteză a tuturor motivelor muzicale ce se vor desfăşura şi se vor împleti, amplificate în întreaga operă. Din unghiul acestei comparaţii, Pentateuhul e uvertura operei mântuitoare a lui Dumnezeu.
[20] Uvertura este o compoziţie muzicală pentru orchestră, concepută ca introducere la o operă, un oratoriu.

FACEREA
ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE
CAPITOLUL 1 – FACEREA LUMII
ŞI A OMULUI
NR. VER- SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Într-unceput [1] a făcut [2] Dumnezeu cerul şi pământul [3].
[1] ,,Întru-nceput’’ = în interiorul dimensiunii nemărginite şi atemporate a lui Dumnezeu, atunci când El, prin propria Sa voinţă şi putere a hotărât ca lumea să aibă un început. ,,Întru-nceput’’ (en arhe – sugerează că Dumnezeu transcende începutul, adică El este anterior oricărei mişcări, mai bine zis e dincolo de creaţie, este veşnic. Arhe însă înseamnă nu numai început, ci şi principiu (tradus în Vulgata prin principium), adică concepţie, regulă, normă, punct de vedere. Textul preconizează ideea Înţelepciunii creatoare [PROVERBE 8,22-31], dar şi a Logosului (Cuvântului) creator, astfel: ,,Întru-nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu; toate printr-Însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut’’ [IOAN1,1-3].
[2] ,,A făcut’’: grecescul poieo = a face, îl traduce pe ebraicul bara, un verb care în Vechiul Testament este întotdeauna folosit pentru a exprima acţiunea creatoare a lui Dumnezeu. Vulgata (şi unele versiuni moderne) îl traduc prin ,,a crea’’, echivalentul românesc al lui ,,a face’’. Verbul e mult mai explicit în 2 MACABEI 7,28: ,,Dumnezeu a făcut totul din nimic’’, ceea ce exclude prezumţia unei materii preexistente. Românescul ,,a face’’ înseamnă nu numai a crea (din nimic), ci şi a crea în mod organizat, potrivit unui plan, în etape prestabilite şi cu o finalitate clară.
[3] Prin ,,cerul şi pământul’’ (ebraism) se înţelege rezultatul creaţiei, cosmosul ordonat, ,,existenţa întregului univers’’ (după Sfântul Vasile cel Mare). Alţi Sfinţi Părinţi înţeleg lumea îngerească şi cea materială.
2. Dar pământul era nedesluşit [4] şi ne-mplinit [5]; întuneric era deasupra genunii [6]; şi Duhul lui Dumnezeu [7] Se purta pe deasupra apelor.
[4] ,,Nedesluşit’’ înseamnă: invizibil sau de-abia vizibil, ca prin abur.
[5] ,,Neîmplinit’’ – adică netocmit pe de-a-ntregul; pustiu, gol, deşert, fără viaţă. Ebraicul tohu-bohu (cu accentul pe ambii u) sugerează ideea de haos, materie informă, creată din nimic, dar încă neorganizată, nedesluşită.
[6] Genune = adânc, abis, hău.
[7] ,,Duhul lui Dumnezeu’’: în limba greacă acelaşi cuvânt pneuma (se pronunţă pnevma), înseamnă şi ,,vânt’’ şi ,,duh’’; aşadar mişcarea aerului care va face posibilă ivirea pământului; mai este vorba şi de Duhul dătător de viaţă a lui Dumnezeu, adică a treia Persoană Dumnezeiască – Sfântul Duh.
3. Şi a zis [8] Dumnezeu: ,,Să fie lumină!’’ [9] Şi a fost lumină.
[8] Rostirea lui Dumnezeu este actul prin care voinţa Sa devine faptă; participarea cuvântului (Cuvântului) la actul creaţiei conform IOAN 1,1.
[9] Aici este vorba de activarea luminii necreate a lui Dumnezeu, Cel ce El Însuşi este Lumină, aşa cum Lumină este şi Cuvântul Său (Logosul) Întrupat, Iisus Hristos, după cum reiese din următoarele versete biblice nou-testamentare:
-,,Lumina era cea adevărată Care, venind în lume, luminează pe tot omul’’ [IOAN 1,9];
-‚,După aceea Iisus le-a grăit din nou zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii’’ [IOAN 8,12];
-,,Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii [IOAN 9,5];
-,,Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric’’ [IOAN 12,46].
Lumina necreată a Domnului nostru Iisus Hristos devine vizibilă în momentul Schimbării Sale la Faţă, astfel:
-,,Şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor; şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele I S-au făcut albe ca lumina’’ [MATEI 71,2];
-,,Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte ca zăpada, aşa cum înălbuitorul nu poate înălbi pe pământ’’ [MARCU 9,3];
-,,Şi a fost că pe când Se ruga, înfăţişarea feţei Sale a devenit alta şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind’’ [LUCA 9,29].
Aşadar, nu e vorba de lumina naturală, căci astrele vor fi create în ziua a patra, ci de acea lumină pe care o vor experia mai târziu isihaştii şi pe care Teologia Răsăriteană o va cunoaşte îndeosebi prin scrierile Sfântului Grigorie Palama.
4. Şi a văzut Dumnezeu lumina că e frumoasă [10]; şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
[10] Ca adjectiv, kalos (cu accentul pe o) înseamnă frumos conform versetelor 4 şi 31, iar ca adverb înseamnă bine conform versetelor 8,10, 12, 18, 21 şi 25. Lumina frumoasă e o opţiune exegetică a Sfântului Vasile cel Mare. Frumos şi bine laolaltă induc ideea de armonie.
5. Şi Dumnezeu a numit lumina ,,ziuă’’, iar întunericul l-a numit ..noapte’’. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi [11].
[11] La Evrei, ziua de 24 de ore începea şi se termina la apusul soarelui. Este şi ziua liturgică în cultul creştin. În cultul creştin, ziua liturgică nu începe cu miezul nopţii, sau cu dimineaţa, ca în măsurătoarea civilă a timpului, ci cu seara. Ziua liturgică este şi intervalul de timp dintre două seri consecutive; de aceea, sărbătoarea şi slujba oricărei zile liturgice începe cu Vecernia din ajunul zilei respective, care este cea dintâi dintre cele şapte Laude bisericeşti zilnice, care sunt:
– Vecernia (slujba de seară);
– Pavecerniţa sau După-cinarea, care este rugăciunea de după cină sau înainte de culcare;
– Miezonoptica sau Poluşniţa – care este Rugăciunea de la miezul nopţii;
– Utrenia – slujba de dimineaţă, cu Ceasul I;
– Ceasul al III-lea;
– Ceasul al VI-lea;
– Ceasul al IX-lea, care încheie ziua liturgică.
6. Şi a zis Dumnezeu: ,,Să fie o tărie [12] prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!’’ Şi a fost aşa.
[12] ,,Tăria’’ înseamnă ,,firmament’’. Cuvântul original sugerează o boltă cu circumferinţa pe orizont.
7. Dumnezeu a făcut tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei [13].
[13] Cu aceasta a început organizarea materiei, pentru ca să se creeze condiţiile necesare vieţii fiinţelor vii.
8. Şi Dumnezeu a numit tăria ,,cer’’ [14]. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
[14] Acest verset coincide cu ceea ce a scris Psalmistul David: ,,Cel ce întinzi cerul ca un cort şi-i acoperi cu ape înălţimile’’ [PSAM 103,3]. Prin cuvântul ,,înălţimile’’ care provine din grecescul hiperoos, se înţelege ceea ce e situat la etajul superior, deasupra, la înălţime.
9. Şi a zis Dumnezeu: ,,Apele cele de sub cer să se adune într-o singură adunare şi să se arate uscatul!’’ Şi a fost aşa: apele cele de sub cer s-au adunat în adunările lor şi s-a arătat uscatul [15].
[15] Din acest verset rezultă că Dumnezeu a despărţit apele de uscat, făcând aă apară oceanele, mările, fluviile şi râurile, iar pământul să devină uscat.
10. Şi Dumnezeu a numit uscatul ,,pământ’’, iar adunările apelor le-a numit ,,mări’’. Şi a văzut Dumnezeu că este bine [16].
[16] Uscatul este numit de către Dumnezeu ,,pământ’’, după numele planetei, iar adunările apelor le-a numit ,,mări’’.
11. Şi a zis Dumnezeu: ,,Pământul să odrăslească verdeaţă: iarbă purtătoare de sămânţă, după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor [17] care după felu-i să dea rod cu sămânţă-n sine pe pământ!’’ Şi a fost aşa.
[17] Cuvintele ,,iarbă’’ şi ,,pom’’ constituie un singular generic care cuprinde-n sine specia sau regnul – aici fiind vorba de regnul vegetal.
12. Pământul a odrăslit verdeaţă [18]; iarbă purtătoare de sămânţă după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care după felu-i să dea rod cu sămânţă-n sine pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
[18] Dumnezeu crează regnul vegetal, ca urmare, după regnul mineral. Observăm cum creaţia este graduală, într-o ordine perfectă. Regnul mineral este creat la început ca să fie hrană pentru regnul vegetal, apoi regnul vegetal, ca să fie hrană pentru regnul animal şi pentru om, cum se va vedea din versetele 29-30.
13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia [19].
[19] Aici este valabilă explicaţia din versetul 5.
14. Şi a zis Dumnezeu: ,,Să fie-ntru tăria cerului luminători care să lumineze pământul [20], să despartă ziua de noapte şi să fie ei spre semne [21] şi spre anotimpuri şi spre zile şi spre ani,
[20] Sintagma: ,,care să lumineze pământul’’ (literal: ,,spre luminare pe pământ’’) se află numai în Septuaginta.
[21] ,,Spre semne’’ – pare a avea o semnificaţie astrologică. Corelează cu ,,semnele’’ astrelor: ,,Cere pentru tine un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adânc sau la înălţime!’’ [ISAIA 7,11], care vor preceda sfârşitul lumii: ,,Iar îndată după necazul acelor zile soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor clătina’’ [MATEI 24,29]. Următoarele finalităţi se referă la fixarea calendarului.
15. şi să fie ei întru tăria cerului luminători să lumineze pământul!’’ Şi a fost aşa [22].
[22] Până acum pământul a fost luminat prin activarea luminii necreate a lui Dumnezeu, după cum rezultă din explicaţia de la versetul 3, iar acum astrele îşi i-au rolul de luminători ai pământului, prin activarea luminii naturale.
16. Dumnezeu i-a făcut pe cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei [23] şi luminătorul cel mai mic spre stăpânirea nopţii [24], şi stelele.
[23] Fără nici o îndoială, aici este vorba despre soare.
[24] Deasemenea, aici este vorba despre lună.
17. Şi le-a pus Dumnezeu întru tăria cerului [25], ca să lumineze pământul,
[25] ,,Tăria cerului’’ mai are înţelesul şi de ,,spaţiu’’ tocmai pentru că are forţa de a ţine toate planetele.
18. să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric [26]. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
[26] Până în ziua a patra, ziua era stăpânită de lumina necreată a lui Dumnezeu, iar din ziua a patra, lumina de întuneric este despărţită prin lumina naturală care provine de la soare.
19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra [27].
[27] Aici, explicaţia este valabilă ca la versetul 5.
20. Şi a zis Dumnezeu: ,,Puiască apele puiţă de fiinţe vii [28]; şi păsări să zboare peste pământ în largul tăriei cerului!’’ [29]. Şi a fost aşa.
[28] Aici, ideea generală este: fiinţe din speciile inferioare (moluşte, reptile), care se înmulţesc cu mare repeziciune. Oricum, viaţa apare mai întâi în apă, apoi se extinde în aer şi pe uscat.
[29] ,,… şi păsări să zboare peste pământ în largul tăriei cerului’’, ,,tăria cerului’’ are aici înţelesul de ,,aer’’ sau ,,văzduh’’.
21. A făcut Dumnezeu înotătoarele cele mari [30] şi toate fiinţele vii care mişună, şi pe care apele le puiesc [31] după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
[30] ,,Înotătoarele cele mari’’, literal sunt chiţii cei mari. Ideea exactă este de monştri marini; reptile uriaşe sau mamifere acvatice.
[31] ,,Puiesc’’, este metonimie: expresia nu înseamnă că apele erau înzestrate cu facultatea de a produce fiinţe vii, ci că ele erau mediul în care se exercită puterea creatoare a lui Dumnezeu. Metonimie = figură de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, a părţii prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului prin concret, ale posesorului prin lucru posedat şi exemplele pot continua.
22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi le-a zis: ,,Creşteţi [32] şi înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor!’’ şi păsările să se înmulţească pe pământ!’’
[32] În original, verbul ,,creşteţi’’ sugerează, deopotrivă, facultatea de a spori în talie, în forţă, în putere, în număr, şi pe aceea de a deveni fecund, rodnic, apt pentru înmulţire.
23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea [33].
[33] Aici, explicaţia este valabilă ca în versetul 5.
24. Şi a zis Dumnezeu: ,,Să scoată pământul fiinţe vii după felul lor: dobitoace, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor’’ [34]. Şi a fost aşa.
[34] După animalele care trăiesc în apă şi după păsările zburătoare, Dumnezeu a făcut animalele care trăiesc pe pământ, dar şi pe cele care trăiesc în pământ.
25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi dobitoacele după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor [35]. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
[35] Dumnezeu a încheiat şi crearea regnului animal. ,,Scena’’ care se numeşte ,,lume văzută’’ este gata împodobită. Urmează să urce pe ea ,,marele actor’’, care este omul.
26. Şi a zis Dumnezeu: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră [36], ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!’’
[36] Cuvântul ,,Noastră’’ nu este un plural al majestăţii, ci un plural gramatical autentic; Sfinţii Părinţi văd în el prima Revelaţie scripturistică asupra Persoanelor Sfintei Treimi.
27. Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său [37]; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut [38].
[37] Dacă prin cuvântul ,,Noastră’’ din versetul 26 se face aluzie la Persoanele Sfintei Treimi, în acest verset, prin cuvântul ,,Său’’ se face aluzie la unitatea Persoanelor Sfintei Treimi; adică cele trei Persoane nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu.
[38] Tot din acest verset reiese că Dumnezeu l-a făcut pe om, bărbat şi femeie, nu bărbat – bărbat, sau femeie – femeie, deci este nejustificată şi total aberantă pretenţia din zilele noastre a două persoane de acelaşi sex să întemeieze o familie, ceea ce unii ca aceştia susţin astăzi în numele aşa-ziselor ,,drepturi’’ ale omului. O astfel de familie, sau o astfel de convieţuire este un păcat enorm de grav, numit SODOMIE.
28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: ,,Creşteţi [39] şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l!; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!’’
[39] În original, verbul ,,creşteţi’’ sugerează, deopotrivă, facultatea de a spori în talie, în forţă, în putere, în număr, şi pe aceea de a deveni fecund, rodnic, apt pentru înmulţire. E motivul pentru care unii traducători români cum ar fi Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu, preferă sintagma: ,,Fiţi rodnici (roditori)’’, în consonanţă cu versiunile occidentale, spre deosebire de cei mai vechi ai noştri, care reţin sensul primar al cuvântului (verbul e acelaşi ca în versetul 22).
29. Şi a zis Dumnezeu: ,,Iată, vă dau toată iarba dătătoare de sămânţă pe faţa-ntregului pământ, şi tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom într-însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană [40].
[40] În acest verset vedem prima poruncă referitoare la post, dată de Dumnezeu omului. În virtutea acestui fapt, părintele Arsenie Boca ne învaţă despre post următoarele:
-,,Postul e vechi şi începe odată cu omul’’;
-,,Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora’’;
-,,Cu trupul nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă, în mocirla uscată, porcii patimilor nu mai vin să se scalde’’;
-,,Nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, Care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor’’;
-,,Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea’’.
În concluzie, la început, omul a fost creat de Dumnezeu postitor.
30. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, şi care au în ele suflare de viaţă [le dau] toată iarba verde spre hrană [41].
[41] Aici observăm că toate animalele şi păsările au fost create de Dumnezeu erbivore. Nu existau la început animale carnivore.
31. Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse; şi iată că erau foarte frumoase [42]. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea [43].
[42] Prin faptul că toate creaturile erau ,,foarte frumoase’’, trebuie să înţelegem faptul căci întreaga creaţie era perfectă, iar toate creaturile convieţuiau într-o armonie perfectă.
[43] Aici, explicaţia e valabilă ca în versetul 5.

CAPITOLUL 2 – ZIUA ODIHNEI
DOMNULUI.
OMUL ÎN MIJLOCUL LUMII
ŞI AL RAIULUI.
ÎNTÂIA FAMILIE
NR.VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Aşa s-au împlinit cerul şi pământul şi toată podoaba lor [1].
[1] În Textul Ebraic scrie: ,,şi toată oştirea lor’’, cu înţelesul de totalitatea fiinţelor care populează cerul şi pământul. Vulgata păstrează nuanţa din Septuaginta: ,,et omnis ornatus eorum – şi toată podoaba lor’’, traducându-l astfel pe grecescul kosmos (cu accentul pe primul ,,o’’), al cărui înţeles ar fi: ,,cu toată armonia (ordinea, frumuseţea şi perfecţiunea) lor.
2. Şi-n ziua a şasea Şi-a împlinit [2] Dumnezeu lucrarea pe care o făcuse; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse.
[2] Verbul synteleo (cu accentul pe ultimul ,,e’’), folosit şi în versetul precedent, înseamnă ,,a împlini’’, ,,a rotunji’’, ,,a desăvârşi’’, dar nu singur, ci în cooperare (teleo precedat de syn), nuanţă care cuprinde ideea embrionară ca şi în FACERE 1,26 a unui Dumnezeu treimic, sau cel puţin pe aceea a participării Cuvântului la actul creaţiei după cum reiese din IOAN 1,1-3.
3. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le [3].
[3] ,,A izvodi’’ îl traduce pe grecescul ,,arho’’ (cu accentul pe ,,a’’), care înseamnă: ,,a face (ceva)’’, ,,a începe’’; prin extensie ,,a crea’’ (ca act pur, fără o altă determinare, spre deosebire de ,,a face’’, care presupune o creaţie elaborată – uneori în trepte –, potrivit unui plan). Ultima propoziţie are o funcţie apoziţională, ea explicând cum a făcut Dumnezeu lumea: creând-o din nimic, de vreme ce ,,a face’’ (a crea efectiv) devine simultan cu ,,a izvodi’’ (a crea în imaginaţie modelul arhetipal). Prin această nuanţă, textul de faţă îl anticipează cu mult pe cel din 2 MACABEI 7,28: ,,Te rog fiule, ridică-ţi ochii spre cer şi spre pământ, vezi-le pe toate câte se află în ele şi cunoaşte că Dumnezeu nu le-a făcut din cele ce erau şi că tot aşa a fost făcut şi neamul omenesc’’. Aici mai este vorba de mucenicia celor şapte fraţi Macabei şi a mamei lor, care se aseamănă şi cu mucenicia Sfinţilor Martiri Brâncoveni. După aproape 19 secole de la mucenicia Macabeilor, în 1714, la Istambul, sultanul, după ce îi decapitase pe primii trei, din cei patru fii ai lui Constantin Brâncoveanu, a încercat să-l înduplece pe cel mai tânăr, Matei, să apostazieze, consultându-şi tatăl, iar acesta, înainte de a muri şi el, l-a îndemnat la martiriu. Toţi cinci sunt sfinţi ai calendarului creştin.
4. a. Aceasta-i cartea facerii cerului şi a pământului, de la facerea lor [4].
b. În ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul,
[4] Aici se încheie primul referat biblic asupra creaţiei; de aici începe cel de-al doilea, al cărui centru este omul. Pentru a marca hotarul dintre ele, versiunea de faţă a adoptat felul în care o seamă de versiuni occidentale împart versetul în a şi b.
5. pe pământ încă nu era nici un copăcel, şi nici o buruiană încă nu odrăslise, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi încă nu era om ca să lucreze pământul [5];
[5] Deşi din referatul biblic despre Creaţie aflăm că în ziua a treia Dumnezeu a creat regnul vegetal, acest verset ne duce cu gândul la seminţele care au odrăslit numai după ce Dumnezeu a dat pământului prima ploaie.
6. ci numai abur [6] ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.
[6] Aburul a ţinut locul ploii, aşa cum lumina divină a ţinut locul celei naturale până în ziua a patra când Dumnezeu a creat soarele, luna şi stelele.
7. Şi Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărâna luată din pământ [7], şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi omul s-a făut întru suflet viu [8].
[7] În ebraică: adam = om; adamă = pământ. Aceste două substantive comune îi vor da omului numele său propriu: ADAM.
[8] În Textul Masoretic scrie: ,,şi s-a făcut omul fiinţă vie’’. ,,S-a făcut’’ înseamnă: ,,a devenit’’, ,,a trecut în alt mod de existenţă’’. În SEPTUAGINTA, adică ediţia de faţă scrie: ,,şi s-a făcut omul întru suflet viu = eis psyhin zoosan’’, care poate fi tradus şi ,,întru suflet care trăieşte’’, adică ,,nemuritor’’. Sufletul omului (altceva decât ,,viaţa’’) s-a născut din suflarea lui Dumnezeu şi l-a învăluit (îmbrăcat) odată cu aceasta, dar şi cu tendinţa de a fi ,,absorbit’’; particula ,,eis’’ înseamnă şi ,,întru = înlăuntru’’ şi ,,spre = direcţie, scop’’. În 1 PARALIPOMENA 12,19 se spune că Duhul ,,l-a îmbrăcat’’ pe Amasai, care a rostit o profeţie. Acest ,,endino’’ înseamnă ,,a îmbrăca’’, cu sensul de a lua complet în stăpânire: ,,a se îmbrăca’’ = ,,a intra’’ în posesia cuiva sau a ceva. În acest sens duhovnicesc va face şi Sfântul Apostol Pavel următoarele relatări:
-,,… îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o faceţi spre pofte’’ [ROMANI 13,14];
-,,Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat’’ [GALATENI 3,27];
-,,Aşadar, ca nişte sfinţi şi iubiţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de-ndurare, de bunătate, de smerenie, de blândeţe, de-ndelungă răbdare…’’ [COLOSENI 3,12].
Aşadar, omul nu este o simplă ,,fiinţă vie’’, asemenea tuturor celorlalte, ci trup cu suflet viu, aparţinând celor două lumi: materială şi spirituală. Având un caracter antinomic: (în acelaşi timp exterior şi interior trupului), el este – ontologic – apt şi pentru experienţe mistice (extaz şi entaz).
8. Şi Domnul a sădit un rai [9] în Eden [10], spre răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise.
[9] În ebraică: gan = grădină. Septuaginta îl preferă pe paradeisos = paradis, rai, spre a-i sublinia caracterul cu totul special.
[10] Eden: imposibil deocamdată de localizat geografic, dar cu semnificaţia de ..bucurie’’, ,,desfătare’’.
9. Şi Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, precum şi pomul vieţii [11] în mijlocul raiului şi pomul cunoştinţei binelui şi răului [12].
[11] Pomul vieţii este simbolul nemuririi.
[12] Pomul cunoştinţei binelui şi răului semnifică moartea inevitabilă şi totală.
10. Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.
11. Numele unuia era Fison; acesta înconjoară toată ţara Havila [13], în care se află aur,
[13] Arheologii susţin sus şi tare că râul Fison este Dunărea şi că ţara Havila este Valahia noastră. Asta înseamnă că avem de-a face cu prima menţiune a unei ţări, a unui ţinut în Sfânta Scriptură. Există studii întregi despre FACERE 2,11. Pentru că dacă este aşa, nu mai trebuie noi să intrăm în Europa, în Uniunea Europeană, ci trebuie să vină ei la noi, căci înseamnă căci noi avem o vechime de peste 7500 de ani. Dar mai multe lucruri sunt aşa şi nu se iau în seamă. Spre exemplu Sarmisegetuza are 3000 de ani vechime î.Hr., iar Roma 749; deci Sarmisegetuza e mai veche decât Roma cu 2300 de ani. Asta înseamnă căci noi de la romani nu am avut ce lua, pentru că ei nici nu au avut o civilizaţie. Ei au fost nişte barbari care s-au impus şi atât. Se învaţă la şcoală că cea mai veche scriere, este scrierea sumeriană. Tăbliţele de la Tartaria lângă Sibiu sunt mult mai vechi decât scrierea sumeriană, lucru afirmat de oamenii de ştiinţă şi foarte puţini ştiu acest lucru. Sfântului Andrei i s-a spus în limba română: ,,Nemiest’’, adică de aici încolo nu mai este populaţie la care să predice Evanghelia. Aceste cuvinte i s-au spus Sfântului Apostol Andrei lângă Câmpulung, unde se află astăzi Mânăstirea Nămăieşti, de la cuvântul ,,Nemiest’’. Faptul că Sfântul Apostol Andrei a venit cu corabia după Pogorârea Duhului Sfânt, la Tomis, adică în Constanţa de astăzi,este foarte important, deoarece atestă că am fost încreştinaţi acum aproape 2000 de ani, pecând, atât ungurii, cât şi ruşii au vechime numai de 1000 de ani ca şi creştini. De aici rezultă că vechimea limbii şi a poporului nostru nu este nici de 1000 de ani, nici de 2000 de ani, ci este pierdută în negura vremii.
12. iar aurul din ţara aceasta este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix [14].
[14] Versetele 11-12 din acest capitol fac referire la un ţinut cu aur şi alte resurse, ţinut care, conform ipotezelor, a fost localizat în mai multe zone ale globului. HAVILA – denumirea ţării, este un cuvânt construit cu aceleaşi litere ca şi VALAHIA, de fapt, dacă facem o translaţie a literelor ce formează cuvântul HAVILA obţinem VALAHIA. Fireşte, poate fi considerată o ipoteză forţată dar plauzibilă deoarece se cunoaşte faptul că originea cuvântului VLAH este mult antemergător formării poporului român şi chiar a Daciei. FISON sau PISON, fluviul care înconjoară ţara, în contextul de faţă nu poate fi decât DUNĂREA. RĂŞINA de BDELIU, face referire la RĂŞINĂ în genere, iar ONIX-ul reflectă de fapt bogăţia resurselor. De asemenea se mai cunoaşte faptul că SARDOMIX, o formă a ONIX-ului, era piatra semipreţioasă din care se făceau pandantive dedicate lui Marte, zeu despre care se cunoaşte că este născut pe aceste meleaguri (deşi în realitate zeii nu existau, dar după căderea lui Adam şi Eva în păcatul strămoşesc, lumea s-a păgânizat, făurindu-şi în mintea lor aceste zeităţi, în realitate inexistente). Peste toate aceste lucruri putem adăuga şi traducerea din sumeriană a cuvântului EDEN care semnifică ŢARĂ FĂRĂ RESURSE cu tărâm blestemat – ŢARĂ CARE IMPORTĂ. De asemenea, tot în sumeriană cuvântul ZARAND semnifică ŢARA AURULUI (zar = aur), de unde provine şi denumirea de ŢARA ZARANDULUI din România. Punând toate aceste argumente la un loc, ţara despre care se vorbeşte în Biblie este spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, fosta Hiperboreea, centrul spiritual al pelasgilor – strămoşii dacilor, menţionaţi la FACERE 10,25: ,,Lui Eber (urmaş al lui Noe) i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul’’. Imperiul Pelasgilor care a dăinuit două milenii înainte de Hristos a fost creat în timpul istoric al personajului biblic Peleg. Acest imperiu se întindea din Asia, Europa şi ajungea până în Egipt, aşadar se poate considera că ,,împărţea pământul’’ deoarece era cel mai mare din acea perioadă. Dacă aşa stau lucrurile, acest ţinut despre care se face referire în Biblie, care este bogat în aur şi în alte resurse, cu o variaţie de forme de relief nemaiîntâlnită în Europa, mărginit de mare şi de Dunăre, protejată climatic, pământ fertil etc., nu poate fi decât propice pentru dezvoltarea culturală, spirituală şi chiar economică pentru cei care îl locuiesc. Din păcate realitatea este alta, căci, ,,unicitatea’’ acestei zone a reprezentat o sabie cu două tăişuri pentru că mereu au apărut ,,semeni’’ care au tânjit, poftit, încercat să jefuiască şi unii chiar au reuşit. O vorbă din popor spune că ,,România este o ţară bogată pentru că de peste 2000 de ani se tot fură din ea şi tot mai este ce fura…’’. Să facem un pod peste timp şi să vedem cu ce resurse ne mai putem lăuda după 2000 de ani de exploatare. Conform Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANMR), în România aurul minier depăşeşte de şapte ori rezerva Băncii Naţionale şi se ridică la 310 tone de aur şi peste 1320 tone de argint. Această valoare cumulată duce România pe locul 4 în lume. Separat, zăcământul de aur se plasează pe primul loc în Europa şi pe locul 5 în lume. (Lucrurile nu se opresc aici deoarece avem şi alte zăcăminte care ne plasează pe vârful topului cum ar fi uraniul şi cupru). Privind aceste date putem vedea de ce avem atât de mulţi ,,prieteni’’, ,,care vor să ne ajute!’’. De aici se naşte o întrebare care ne frământă: ,,De ce suntem atât de săraci, când ţara noastră este atât de bogată?’’.
13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjoară tot pământul Etiopiei [15].
[15] Acest râu este Nilul. Dacă (pe hartă) vom duce o dreaptă le-a lungul Nilului şi o alta de-a lungul Tigrului şi Eufratului, apoi vom uni punctul de vărsare al Tigrului şi Eufratului cu izvoarele Nilului vom obţine un triunghi în care sunt înscrise cele patru râuri ale Paradisului: Fisonul – Dunărea, Gihonul – Nilul, Tigrul şi Eufratul, în colţurile triunghiului se află cele trei ţări consemnate în FACERE 2: Havila, Cuş şi Asiria.
14. Şi râul al treilea este Tigrul; acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul [16].
[16] În continuarea explicaţiilor de la versetele 11-13, de menţionat este faptul că identificarea Dunării cu Fisonul aparţine autorului bizantin, scriitorilor din secolul al IV-lea, dintre care cel mai prestigios şi demn de crezare este Sfântul Efrem Sirul. Potrivit vechilor concepţii fluviile puteau intra în pământ şi să reapară în orice punct al globului, strecurându-se chiar pe sub fundul mărilor. Leon Diaconul (sec X) scrie despre Dunăre: ,,Se zice că Istrul numit Fison e unul dintre cele şase fluvii care curg prin Eden; el izvorăşte din Răsărit, curge pe sub pământ, prin înţelepciunea nemăsurată a Creatorului şi iese iarăşi la iveală în Munţii Celtici, apoi străbate Europa, se desparte în cinci braţe şi se varsă în Pontul Euxin (Marea Neagră)’’. (A se vedea în Fontes Historiae Daco-romane – F.H.D.R. – Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, vol. III, pag. 681). În secolul al X-lea Leon Diaconul, participant la expediţia împăratului Vasile al II-lea împotriva bulgarilor, scria: ,,Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile ,,care curg din Eden’’. (A se vedea tot în F.H.D.R. vol II, pag. 681). A apărut la un moment dat o scriere bizantină conţinând patru dialoguri, despre care s-ar fi crezut că ar fi ale lui Caesarios, medic şi naturalist, care trăise în secolul al IV-lea la Cpnstantinopol, fratele Sfântului Grigorie de Nazianz. Într-un loc din dialogurile sale, el afirmă: ,,Priveşte la unul singur din cele patru fluvii care curg din izvorul ce se află în Paradis şi anume la cel numit Fison de Scriptura noastră, Istru la elini, Danubius la romani, Dunavis la goţi (F.H.D.R. vol. II, pag. 484). Mai departe se spune cine sunt oamenii locului: ,,fisoniţi’’, numiţi şi ,,danubieni’’. Toate acestea merită consemnate pentru a ne cunoaşte mai bine identitatea.
15. Şi Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise şi l-a pus în rai ca să-l lucreze şi să-l păzească [17].
[17] În starea paradisiacă, condiţiile de viaţă ale omului erau foarte bune, nimic nu-i lipsea şi nimic nu se opunea stăpânirii lui, iar munca era un exerciţiu plăcut al puterilor sale fizice şi spirituale.
16. Şi Domnul Dumnezeu i-a dat poruncă lui Adam şi i-a zis: ,,Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
17. dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!’’ [18].
Expresia semnifică moartea inevitabilă şi totală.
18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui’’ [19].
[19] ,,Pe potriva lui’’ înseamnă ca şi cum el ar sta faţă-n faţă cu propria sa imagine.
19. Şi din pământ a mai zidit Domnul Dumnezeu toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului [20] şi le-a adus la Adam ca să vadă cum le va numi; şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, ea aşa se va numi.
[20] Indiferent de ordinea creării lor – comparativ cu FACERE 1,20-27, toate vieţuitoarele au fost făcute pentru om.
20. Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului [21]; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui.
[21] Aici îl vedem pe Adam ca un prim naturalist, sau biolog, care are de la Dumnezeu dreptul şi libertatea de a pune nume tuturor vieţuitoarelor maritime, zburătoare şi cele care trăiesc pe pământ.
21. Atunci Domnul Dumnezeu a adus asupra lui Adam un somn adânc, şi el a adormit; şi a luat una din coastele lui şi locul ei l-a plinit cu carne [22].
[22] Dumnezeu i-a luat lui Adam o coastă şi i-a dat o femeie. Când Dumnezeu a luat coasta din Adam şi i-a făcut-o femeie, Adam se afla în starea paradisiacă, înainte de căderea în păcat şi tot aşa i-a făcut o femeie curată şi nepătată, precum nepătat era şi el.
22. Iar coasta pe care Domnul Dumnezeu o luase din Adam a prefăcut-o [23] în femeie şi a adus-o la Adam.
[23] Literal: ,,a zidit-o’’, înseamnă că a folosit-o ca materie pentru o construcţie elaborată; aici, pentru creearea femeii, ca ajutor pentru bărbat.
23. Şi a zis Adam: ,,De data aceasta iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!; ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din bărbatul ei’’.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un singur trup [24].
[24] Prin aceste cuvinte, precum şi cele de la versetul 18, Dumnezeu întemeiază prima familie, adică Taina Căsătoriei, care constă în unirea unui singur bărbat cu o singură femeie. Această unire se bazează pe afinitatea naturală a persoanelor, pe vocaţia bărbatului şi a femeii de a fi roditori, de a se înmulţi şi a umple pământul [FACERE 1,28]. Cu timpul, forma originară a acestei uniri a fost deformată, fie prin poligamie, fie prin reducerea Căsătoriei la un simplu contract provizoriu, fie prin considerarea trupului ca obiect de prostituţie. Vechiul Testament dă mărturie despre această degradare a instituţiei Căsătoriei.
Tot prin aceste cuvinte, Dumnezeu pecetluieşte Căsătoria cu următoarele însuşiri: UNITATEA şi INDISOLUBILITATEA.
UNITATEA – Căsătoria se realizează între un bărbat şi o femeie.
INDISOLUBILITATEA – CĂSĂTORIA nu se poate desface.
25. Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau [25].
[25] Aflându-se pe calea desăvârşirii, ei încă nu cunoşteau sentimentul de ruşine, de aceea erau goi; dar nu erau goi, ci erau îmbrăcaţi în lumina harului lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 3 – CĂDEREA
PRIMILOR OAMENI.
PEDEAPSA ŞI FĂGĂDUINŢA
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şarpele însă era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: ,,Dumnezeu a zis El oare: Să nu mâncaţi roade din tot pomul care este în rai?…’’ [1].
[1] Fraza aceasta este lăsată intenţionat în suspensie spre a fi corectată de femeia însăşi, implicând-o astfel în faptă responsabilă: Eva cunoştea porunca, nu direct de la Dumnezeu, ci prin soţul ei.
2. Iar femeia a zis către şarpe: ,,Noi putem mânca din roada pomilor raiului,
3. dar din roada pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: ,,Din el să nu mâncaţi şi nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!’’ [2].
[2] Aici cu înţelesul: ,,Altfel, veţi muri’’.
4. Atunci şarpele a zis către femeie: ,,Nu, nu veţi muri,
5. dar Dumnezeu ştie că-n ziua în care ve-ţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul’’ [3].
[3] Aici, şarpele Îl prezintă pe Dumnezeu ca o fiinţă fricoasă şi de aceea le interzice să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, iar femeii îi insuflă dorinţa de mărire, că dacă vor mânca vor fi ca şi Dumnezeu. Pe de altă parte, diavolul, care s-a folosit de şarpe îşi acoperă minciuna cu un adevăr. Minciuna este: ,,Veţi fi ca nişte Dumnezei’’, iar adevărul: ,,Veţi cunoaşte binele şi răul’’, căci până acum au cunoscut binele, iar după ce vor mânca din pomul oprit, vor cunoaşte răul.
6. Şi femeia a văzut [4] că pomul e bun de mâncat şi plăcut le este ochilor la vedere şi că e de dorit spre câştigarea priceperii [5]. Şi a luat din roada lui şi a mâncat; şi i-a dat şi bărbatului său, care era cu ea, şi el a mâncat [6].
[4] ,,Şi femeia a văzut…’’, se înţelege în sensul: a socoti, a chibzui, dar numai că i-a dat crezare şarpelui fără vreo probă.
[5] Cuvântul katanoeo e foarte bogat în sensuri şi înseamnă: a pricepe, a înţelege, a remarca, a-şi da seama, a observa, a medita, a reflecta, a discerne, a vedea cu claritate, a fi conştient de sine. De aici rezultă şi marea putere de seducţie a ispitei.
[6] Iată câte ispite noi şi câte prilejuri de păcătuire! Şi de ce oare? Toate numai de aceea, că strămoaşa şi-a îndreptat ochii, nu acolo, încotro trebuia, nu către Dumnezeu, către cer, ci spre pământ, spre pom. Dacă ea s-ar fi îndepărtat îndată de locul primejdios, atunci nu s-ar fi petrecut nimic din toate acestea. Nu degeaba unul din prooroci numeşte simţurile noastre ferestre prin care intră în suflet moartea. Toate acestea le ştia bine Iov, când socotea că e bine să pună perdea peste ochii săi ca să nu privească la cele oprite. Femeia nu şi-a pus această ,,perdea’’ şi prin aceasta ea singură şi-a mărit peste măsură ispita. ,,A mâncat’’ este o expresie care arată acţiune deplină; adică nu a gustat numai, ci a mâncat ceea ce a luat din pom. Noi nu ştim ce fel de rod avea acest pom, dar se vede că mâncarea lui nu a durat numai o clipă, ci timp mai mult, dacă rodul nu a fost mic. Ea a dat şi bărbatului ei şi a mâncat şi el. Asta înseamnă că femeia a mâncat din nou din rodul oprit şi astfel calcă porunca lui Dumnezeu oarecum de două ori. Ea a făcut acest lucru – fie printr-o predispoziţie deosebită către rodul oprit, fie din dorinţa de a se da prin aceasta pildă bărbaului –, în tot cazul vina ei devine dublă, iar aceasta va atrage după sine o pedeapsă îndoită, faţă de cea pe care o va primi Adam.
7. Atunci amândurora li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri [7].
[7] Se pune întrebarea: Oare nu cumva şarpele a spus adevărul? Ameninţarea Domnului nu s-a împlinit, iar ceea ce a făgăduit şarpele s-a adeverit. Dumnezeu i-a zis lui Adam: ,,Căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!’’ [FACERE 2,17]. Aici, constatăm că deşi au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, iar Dumnezeu deşi i-a spus lui Adam că în ziua când va mânca din el, cu moarte va muri, ei în urma călcării poruncii sunt în continuare vii. La fel şi şarpele, prin femeie i-a minţit: ,,Dar Dumnezeu ştie că-n ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul’’ [FACERE 3,5]. Iată, ochii li s-au deschis cu adevărat. Aici este bine să cugetăm cu câtă viclenie a fost pusă la cale ispita, de vreme ce şi după căderea celor ispitiţi, ea pare a se adeveri în faptă. Să nu ne oprim a cerceta lucrurile numai la suprafaţă, ci trebuie să le aprofundăm în fiinţa şi miezul lor. Pentru strămoşi, se pare că s-au împlinit vorbele ispititorului, în formă că ei dacă vor mânca din pom li se vor deschide ochii şi vor cunoaşte binele şi răul. Omul, însă, după ce a mâncat din acest pom, cu aceşti ochi ai lui ,,deschişi’’, vede numai goliciunea şi sărăcia sa, adică vede ceea ce mai bine n-ar fi văzut niciodată şi ceea ce înainte nu vedea. La o analiză sumară a acestui verset biblic, se pare că despre Adam şi femeia lui se întrebuinţează tot acele cuvinte de către Dumnezeu, care au fost întrebuinţate şi de către şarpe. Cuvintele sunt aceleaşi, însă înţelesul lor este diferit. Din cuprinsul Sfintei Scripturi se înţelege că deschiderea ochilor este acea stare, când el vede şi bagă de seamă ceva, care de mult era cu el, dar el n-a sesizat-o, întocmai cum, de multe ori zicem şi noi că, ni s-au deschis ochii, adică vedem ceea ce până atunci n-am văzut niciodată şi nici măcar n-am bănuit. În acest sens se vorbeşte şi despre strămoşii noştri Adam şi femeia lui, căci lor după cădere li s-au deschis ochii şi au văzut acum unde i-a ,,împins’’ şarpele, au simţit şi au băgat de seamă căci cu ei s-a petrecut o schimbare, pe cât de nefericită, tot pe atât de neobişnuită; deşi sunt aceeaşi în aparenţă, ca şi înainte, în realitate sunt cu mult într-o situaţie foarte rea – că sunt goi şi au înţeles că erau goi. De observat este faptul căci, cu toate acestea, această deschidere a ochilor şi simţul goliciunii s-au produs, nu îndată ce femeia a mâncat din rodul oprit, cum ar fi fost de aşteptat, ci după ce a mâncat din acest rod şi Adam. Aşadar cea dintâi urmare a păcatului în strămoşii noştri, observată de ei, a fost simţul goliciunii, nu a vreunei dureri trupeşti sau sufleteşti. Dacă desfacem acest simţ în părţile care-l alcătuiesc, atunci el dă din sine două simţiri: una trupească – simţirea dependenţei de stihiile de afară şi una sufletească – simţirea unei ruşini şi a unei nelinişti lăuntrice. Că în simţul adevăratei goliciuni exterioare participă sau predomină acum simţul ruşinii lăuntrice, se vede de acolo, că Moise vorbeşte de starea strămoşilor de dinainte de păcat: ,,Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau’’ [FACERE 2,25]. Acum înseamnă că ei se ruşinau şi nu mai voiau să-şi vadă goliciunea şi că afară de ruşine, simţeau acum şi nevoia de a se apăra şi de stihii.
8. Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtându-se prin rai în boarea amurgului; şi de la faţa Domnului Dumnezeu s-au ascuns Adam şi femeia sa printre pomii raiului [8].
[8] Oricât de mare era păcatul strămoşilor noştri, oricât de adâncă era prăpastia în care ne-a aruncat ispititorul din înălţimea asemănării cu Dumnezeu, totuşi dacă nefericita noastră stare ar fi fost îndată recunoscută şi pricepută de noi cum trebuie, dacă în loc de fugă, de ascundere şi de dezvinovăţiri păcătoase am fi alergat singuri să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu (aici scriu la numărul plural, considerând căci oricare dintre noi am fi putut să fim în locul protopărinţilor noştri), dacă am fi mărturisit înaintea Lui sincer păcatul nostru, dacă am fi căzut cu smerenie şi cu dragoste la picioarele Lui şi am fi încredinţat soarta noastră voinţei Lui celei preabune, atunci fără îndoială ni s-ar fi iertat multe din cele de acum, deşi nu spre vătămarea noastră, ci spre folosul nostru, apasă aşa de mult asupra noastră; căci dacă adevărata căinţă aici pe pământ întoarce mânia lui Dumnezeu spre milă şi face minuni de milostivire, apoi ce nu putea să facă ea, atunci în rai, la pomul vieţii, îndată după cădere, când otrava păcatului nu izbutise încă să pătrundă cu totul şi să ne facă rana noastră aşa de grea şi de înrăită? Pedeapsa noastră corecţională pentru păcat, negreşit, nu putea fi ridicată cu totul de deasupra noastră, dar de bună seamă ne-ar fi fost aplicată, nu în forma ei de acum, aşa de îngrozitor şi de apăsător, ci în altă formă, mult mai uşoară şi blândă; ni s-ar fi îngăduit, poate, să îndeplinim toată epitimia (canonul) noastră pentru păcat şi să o săvârşim, nu în această izgonire pe acest pământ dat blestemului, ci în acelaşi rai al desfătării. Adam şi femeia lui s-au ascuns, adică intenţionat s-au depărtat în desişul pomilor de la acel loc, care le servea lor de obicei pentru plimbare şi unde-i găsea până atunci Dumnezeu. Socoteau că El îi va căuta şi nu-i va găsi şi Se va întoarce în cer. Până într-atât s-a întunecat în sufletul lor, din pricina păcatului, ideea despre desăvârşirile lui Dumnezeu, încât la Cel ce este Atotprezent sau Omniprezent, numai pentru că El acum a luat chip mărginit, priveau ca la un om de rând, de care poţi să fugi şi să te ascunzi. În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,Căci aşa e obiceiul celor ce păcătuiesc, că deşi nu se pot ascunde, totuşi încearcă să se ascundă’’. Deci, rătăciţii trebuiau cu totdinadinsul căutaţi şi Dumnezeu i-a căutat, căci în aceasta constă iubirea lui Dumnezeu de a căuta pe omul căzut.
9. Şi Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis: ,,Adame, unde eşti?’’ [9].
[9] Nesilabisit, cum s-ar putea spune, căci vorbirea începe mai pe urmă, – ci numai un fel de zgomot, produs de mişcare, cu care Adam şi femeia lui erau obişnuiţi, familiarizaţi şi numaidecât îl cunoşteau şi îl deosebeau de celelalte zgomote, şi cu toate acestea împrejurarea aceasta, cât şi vorbirea lui Dumnezeu cu ei, care a urmat, ne arată în deajuns, că această arătare s-a făcut în chip de om. Întrucât din cele trei Persoane dumnezeieşti era firesc să ia acest chip Acela, Care în realitate, avea să se îmbrace mai târziu în trup, adică Fiul lui Dumnezeu, atunci nu fără temei putem zice că am fost cercetaţi şi judecaţi în Rai, nu de altcineva, ci de Însuşi Răscumpărătorul nostru, şi prin urmare nu că am fost judecaţi şi osândiţi, ci după cum vom vedea, am fost miluiţi. Această arătare s-a produs în boarea amurgului, adică în răcoarea serii, când obişnuiesc şi oamenii să iasă afară în zilele călduroase. Dumnezeu S-a arătat, nu îndată după cădere, ci mai târziu, ca cei căzuţi să aibă timp să-şi vină în simţire şi să se gândească la fapta lor, dar nici după multă vreme, ci în aceeaşi zi, ca să nu le lase timp să se afunde în nesimţire şi necăinţă. Rezultă căci, de pretutindeni se vede din partea lui Dumnezeu iubire şi milă pentru omul căzut. Dumnezeu l-a strigat pe Adam, iar la glasul lui Dumnezeu, nu se putea ca Adam să nu răspundă şi iată, amândoi ies înaintea Domnului dintre pomii raiului, dar ies încinşi cu şorţuri – nu numai peste trup, ci mai ales peste suflet – adică cu nefericita pregătire de dezvinovăţire şi învinuire, care răpesc, aproape tot preţul recunoaşterii greşelii lor. Ca să nu se arate că fug de Însuşi Dumnezeu, din dezgust personal de prezenţa Lui, Adam se grăbeşte să-şi mărturisească cauza ascunderii lui şi a femeii sale, iar această cauză este gloiciunea.
10. Acesta a zis: ,,Glasul Tău l-am auzit purtându-se prin rai şi m-am temut, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns’’ [10].
[10] Ca să nu se arate că fug de Însuşi Dumnezeu, din dezgust personal către prezenţa Lui, Adam se grăbeşte să spună pricina fugii lui de la faţa lui Dumnezeu, recunoscându-şi numai goliciunea. El s-a temut de goliciune, însă de goliciune trebuia mai mult să se ruşineze, decât să se teamă; dar din cauza goliciunii Adam e cuprins de frică, arătând prin aceasta că simţul goliciunii era împreunat în el cu simţul călcării poruncii. Este de observat, de asemenea, că deşi nu s-a ascuns numai el singur, ci cu femeia lui, aminteşte lui Dumnezeu numai despre el, ca şi cum femeia n-ar fi existat în viaţa lui; acest lucru arată cât de repede păcatul a izbutit să nască în om egoismul, să reducă iubirea numai la grija de sine însuşi şi să se despartă până şi de persoana cea mai apropiată. Acelaşi lucru îl vom vedea şi mai departe: Adam şi femeia lui se vor dezvinovăţii fiecare numai pentru sine însuşi, ba chiar îşi vor arunca vina unul asupra altuia, necruţând pe nimeni, decât fiecare pe sine însuşi: ÎNTREBARE: Oare nu facem şi noi tot aşa în Taina Sfintei Spovedanii? Dacă eu – cam aşa vrea să zică Adam – nu m-am grăbit să ies în întâmpinarea Ta, aceasta a fost, nu din pricina lipsei de râvnă pentru Tine, nu din faptul că nu doresc a Te mai vedea, ci din ruşinea de a mă înfăţişa gol înaintea Ta, de aceea m-am temut că sunt gol şi m-am ascuns. Acelaşi lucru s-a petrecut fără îndoială şi cu femeia, deşi despre ea, autorul biblic nu relatează. Dar recunoscând astfel căci cauza păcatului stă în el, Adam, totuşi întârzie să recunoască păcatul însuşi. El n-a avut simţământul şi sinceritatea deplină şi aşa vor rămâne până la sfârşitul vieţii lor: nesinceri şi nepocăiţi. Totuşi, se cuvine să admirăm îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Cu toată nesinceritatea aceasta, Iubitorul de oameni – Dumnezeu, tot zăboveşte încă de a ne mustra şi a ne osândi şi printr-o nouă întrebare blândă, ne va da timp de gândire. Acest adevăr reiese din versetul care urmează.
11. Şi i-a zis Dumnezeu: ,,Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care Eu ţi-am poruncit să nu mănânci?’’ [11].
[11] După ce s-a vorbit despre pom, nu era cu putinţă să se ascundă păcatul şi iată buzele strămoşului cuprins de frică se dezleagă spre mărturisire, dar iubirea de sine şi ruşinea falsă strică îndată mărturisirea printr-o dezvinovăţire deşartă.
12. Adam a zis: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mâncat’’ [12].
[12] Putem constata foarte uşor, după însăşi dispoziţia cuvintelor, unde a dus păcatul. Aruncă vina pe femeie şi apoi afirmă: ,,eu am mâncat’’. Dacă citim cu atenţie acest verset, constatăm căci în expresia lui Adam, vinovatul principal ar fi Dumnezeu Care l-a dăruit cu o femeie şi apoi femeia care i-a dat să mănânce din fructul acestui pom. Noi, i-am putea adresa lui Adam următoarele întrebări:
– Dar, nefericite strămoş, femeia ţi-a fost dată oare să te conducă?
– Ţi s-a poruncit să asculţi de ea când ea ţi-a dat să mănânci rod din pomul oprit?
– Oare, nu ea a auzit porunca din gura ta?
– Nu tu ai primit porunca chiar de la Dumnezeu şi deoarece nu puteai să ai în privinţa ei nici-o îndoială, totuşi te-ai arătat aşa uşuratic ca şi ea, care în toate e mai slabă decât tine?
Adam, întrucât, îşi căuta scăpare prin femeie, acum cuvântul lui Dumnezeu se îndreaptă către ea.
13. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: ,,Cum de ai făcut una ca asta?’’ Iar femeia a zis: ,,Şarpele m-a amăgit, iar eu am mâncat’’ [13].
[13] Cuvintele Domnului pot fi interpretate astfel: ,,Pentru ce tu însuţi ai mâncat şi l-ai ademenit şi pe bărbat, căzând astfel într-o dublă călcare a poruncii?’’ Femeia se scuză că şarpele a amăgit-o, adică nu singură s-a gândit la rău, ci a fost îndemnată la păcat de altcineva. Astfel, Adam şi femeia lui arată pe faţă ceea ce nu mai pot ascunde; dar cele descoperite iarăşi încearcă să le ascundă prin învinuirea altora. A rezultat (aceasta nu s-a spus pe faţă) că dacă sunt vinovaţi Adam şi femeia lui, apoi nu-i fără vină nici Dătătorul poruncii. Iată, cât de necuviincioasă a fost o asemenea purtare a noastră după călcarea poruncii dumnezeieşti. Aceasta însemna a întoarce oarecum lucrurile şi a voi să ne legăm de Însuşi Dumnezeu, adică să-L învinovăţim.
14. Şi a zis Domnul către şarpe: ,,Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului; pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale! [14].
[14] Aici este ca şi cum Dumnezeu i-ar zice şarpelui: ,,Pentru că tu ai îndrăznit să te ridici asupra omului, chipul Meu şi stăpânul tău, pentru că ai îndrăznit să cleveteşti înaintea lui chiar şi asupra Mea şi prin făgăduinţe mincinoase l-ai ademenit să calce porunca Mea, de aceea blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului… . Deşi fără voie şi însufleţit de o putere străină, dar de vreme ce tu te-ai apucat de o treabă peste puterile tale şi te-ai înfăţişat în acelaşi timp şi clevetitor şi învăţător, apoi de aceea vei fi de acum cea din urmă dintre fiinţe, târându-te pe pământ, ca o lepădătură a tot ce trăieşte. Tuturor fiinţelor li se va lua o parte din desăvârşire, din pricina căderii stăpânului obştesc al vostru, dar ţie ţi se va lua mai mult decât tuturor, încât cele mai neînţelegătoare fiinţe şi dobitoace se vor feri de tine, ca de un vrăşmaş’’. Într-adevăr, toate celelalte animale au între ele raporturi reciproce, ceva asemănător cu iubirea şi prietenia; singurul şarpele n-are cu nimenea raporturi de felul acesta. Toate vieţuitoarele sau îl urmăresc sau se feresc de el. ,,Pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale!’’ – adică, tu nu-ţi vei mai ridica capul pentru sfaturi viclene şi clevetiri asupra Făcătorului tău; însuţi chipul mişcării şi al mersului tău va arăta tuturor că tu eşti o fiinţă lepădată şi aruncată. Nu vei mai avea pentru hrană roade oprite, tu însuţi hrănindu-te cu putreziciune şi stricăciune’’. Pedeapsa aceasta arată că şarpele în starea lui de la început avea oarecare însuşiri, pe care astăzi nu le mai are, că el mergea şi se hrănea nu aşa cum se mişcă sau cum se târăşte şi se hrăneşte astăzi.
15. Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti capul, iar tu îi vei ţinti lui călcâiul!’’ [15].
[15] Aici este vorba de lupta dintre om (specia generată de femeia lui Adam) şi diavol (al cărui simbol este şarpele – conform APOCALIPSĂ 20,2: ,,Şi l-a prins pe Balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana şi l-a legat pe o mie de ani’’ – adică, ca în tot cuprinsul Apocalipsei, există cifre şi numere cu valoare simbolică, care nu exprimă cantităţi sau raporturi determinate. Numărul 1000 simbolizează o perioadă foarte lungă pe care numai Dumnezeu o hotăreşte). Textul grecesc foloseşte verbul tereo = a pândi, a urmări, a se ţine după, asupraveghea – ceea ce ar sugera o luptă infinită şi nedecisă, spre deosebire de Textul Ebraic care e mai concludent. În schimb, Septuaginta începe fraza prin pronumele personal masculin autos = El (sau Acela), implicându-l şi în segmentul al doilea (autou = al Lui), ceea ce face din acest verset un text profetic, referitor la Mesia, descendent trupesc al Evei şi Fiul Mariei – Eva cea nouă. În paralel, Vulgata începe fraza prin pronumele personal ipsa = ea, interpretat de exegeţi ca referindu-se la Fecioara Maria. Fie că versetul are o dimensiune hristologică – în Septuaginta, fie una Mariologică – în Vulgata, tradiţia exegetică a Bisericii l-a supranumit Protoevanghelia, întâia deschidere a speranţei pentru mântuirea celui căzut.
16. Iar femeii i-a zis: ,,Îţi voi spori, înmulţindu-le, durerile şi geamătul; în dureri vei naşte copii, atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni’’ [16].
[16] Interogatoriul a început cu Adam, iar pedeapsa începe cu femeia, pentru că femeia şi-a deschis prima dată auzul şi inima sa la glasul ispititorului şi ea a devenit aproape singura pricină a căderii pentru bărbatul ei. Să nu uite aceasta femeile, oricine ar fi ele şi ori cât de sus ar sta şi să pună stăruinţă, căci prin smerenie, prin modestie şi ascultare de bărbat să răsplătească uşurătatea şi neastâmpărul lor cel de la început. ,,Îţi voi spori, înmulţindu-le, durerile şi geamătul…’’ – înseamnă că ele vor veni şi singure, de la sine, precum şi acele suspinuri şi întristări de care bărbatul va fi liber, adică nu-l vor afecta. ,,În dureri vei naşte copii’’ – înseamnă că înainte de călcarea poruncii, în starea de nevinovăţie, copiii s-ar fi născut fără de dureri. Aşa şi trebuia să fie. Oare este cuviincios pentru un eveniment aşa de mare şi de sfânt, cum e venirea pe lume a omului, să fie plin de dureri, suferinţe şi uneori chiar şi moartea celei care naşte? Numai din cauza păcatului, care a fost la mijloc, s-a putut produce atâta durere în rândul femeilor care aduc în lume urmaşi, în loc să fie numai bucurie curată şi veselie sfântă. Singura femeie din lume care a născut fără durere este Maica Domnului, pentru că L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de fire, nefiind implicată partea bărbătească, după cum se cântă în Vinerea Mare la Prohodul Domnului: ,,Una-ntre femei, am născut Fiu fără de durere…’’, deoarece ea nu a cunoscut nici plăcerea conceperii, căci Iisus S-a zămislite în Maica Domnului de la Duhul Sfânt [LUCA 1,35]. Putem crede, că dacă femeia lui Adam n-ar fi luat din fructul oprit, tot aşa ar fi născut toate femeile, precum Maica Domnului, însă păcatul săvârşit de prima femeie, a schimbat radical starea femeii în vremea sarcinii şi mai ales a naşterii. Chiar şi animalele, până astăzi, o mare parte din ele sunt scutite la naştere de chinurile de care femeile nu sunt scutite, aceasta datorită faptului că ele nu au păcătuit. Şi de vreme ce, în cazul acesta a lucrat însăşi dreptatea dumnezeiască, apoi negreşit nu fără un plan înţelept s-a prefăcut în pedeapsă pentru femeie tocmai aceea, ce în stare de nevinovăţie avea să fie însoţită numai de plăcere curată, căci Domnul Cel Preabun, dacă pedepseşte pe cineva, apoi îl pedepseşte aşa încât cel pedepsit prin pedeapsa însăşi să se depărteze de vreun rău oarecare şi să se apropie de un lucru bun. În cazul de faţă, când s-a hotărât nu numai soarta femeii lui Adam, ci în persoana ei şi a tuturor femeilor, cu atât mai mult s-a avut în vedere nu vreo răzbunare oarecare şi nu vreo dorinţă de a lovi cât mai dureros şi de a omorî cea mai mare bucurie din viaţă, ci însuşi binele femeii. Văzând atâta durere abătută asupra femeii când trebuie să nască, ne întrebăm despre care bine e vorba aici? Răspunsul este următorul: Acela de a înfrâna în viitor femeia de la tentaţiile spre păcat. La pomul oprit, femeia a manifestat o extremă înclinaţie spre a fi fermecată de înfăţişarea exterioară a roadelor şi de a se lăsa târâtă de simţul plăcerii. Dacă la vederea pomului cel frumos şi a rodului dulce ea s-a pierdut aşa şi a pierit, apoi ce va fi cu ea la întâlnirea unei frumuseţi însufleţite? Şi aşa, iată ca pază a curăţiei ei, fără care femeia este un vas pierdut, Dumnezeu îi dă străjeri neînduplecaţi, incoruptibili şi neschimbaţi – durerile naşterii – ca astfel ademenită de patimă, ea să fie înfrânată de amintirea sarcinii îndelungate şi a durerilor naşterii, care o aşteaptă pentru o clipă de plăceri trupeşti. Odată cu aceasta, cu ajutorul aceleeaşi pedepse date femeii, Pronia divină – adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu – va atinge altă ţintă, nu mai puţin însemnată faţă de întreg neamul omenesc şi anume de a lega cât mai strâns cu legătura dragostei pe femeile care nasc, de copiii lor. Iată de ce, mamele sunt mai legate de copii, decât taţii, pentru căci copiii au fost obţinuţi de către mame cu un preţ mult mai mare decât al tatălui.
A doua înfăţişare a pedepsei dată femeii pentru călcarea poruncii, este dată de raportul ei cu bărbatul: ,,…atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni’’, adică ca şi cum Dumnezeu i-ar fi zis: ,,Tu ai fost cinstită de către Mine cu cinste ca şi bărbatul tău; ca şi el ai fost cinstită cu chipul Meu; stăpână în rai ai fost pusă ca şi el; şi deşi ai venit în lume mai târziu decât el, ai primit aceleaşi lucruri; ba te-ai învrednicit să nu fi făcută din pământ ca el, ci din coasta lui. Destulă era pentru tine această cinste, ajungea pentru tine iubirea ce ţi-a arătat-o, dar tu nu te-ai mulţumit cu toate acestea, ci ai vrut să ei pentru tine mai mult decât îţi era rânduit; fără învoiala lui ai intrat în vorbă şi în prietenie cu şarpele; fără voia lui ai mâncat din pomul oprit şi ai călcat porunca nu numai tu, ci ai dat prilej la asta şi bărbatului şi l-ai tras în prăpastie. Această dominaţie nelegală a ta asupra bărbatului tău nu va mai fi. Pentru că ţi-ai însuşit ceea ce nu-ţi aparţinea, vei pierde şi o parte din cele ce-ţi aparţineau de drept… . Tu, fără să vrei, vei vedea pururea în el pe stăpânul tău. Te va stăpâni în aşa fel, încât tu cu oftări îţi vei aduce aminte de egalitatea de altă dată dintre voi; nu odată vei simţi superioritatea vei simţi superioritatea ta faţă de el, dar şi în cazul acesta vei rămânea în atârnarea nu numai de mintea şi voinţa lui, dar şi de capriciile lui şi oricât vei căuta mijlocul de a scutura acest jug greu, niciodată nu-l vei găsi în acea deplinătate cum ai voi şi acela te va stăpâni’’.
Oricât de grozave sunt cuvintele acestea cu privire la femeie, totuşi ele nu îndreptăţesc nicidecum pe bărbaţi la acte de tiranie contra femeilor şi nu înseamnă că femeile să se predea lor în supunere şi robie desăvârşită. Aceasta ar fi contrar planurilor lui Dumnezeu, precum şi bunei stări a neamului omenesc, căci ce fel de legătură ar fi între bărbat şi femeie dacă bărbatul numai ar porunci iar femeia s-ar tot supune? Unde femeia e roabă, acolo nu există iubire şi pace adevărată, ci numai frică şi silnicie. De aceea nici nu vedem noi în familiile patriarhilor biblici de dinainte de potop nu numai nici un fel de robie şi aşa numita închidere a femeilor, dar nici poligamia (adică convieţuirea unui bărbat cu mai multe femei). Şi după potop femeile strămoşilor noştri s-au bucurat, încă nu puţină vreme de libertatea lor asupra treburilor casnice. Deşi Sarra respecta de pildă pe Avraam, numindu-l ,,domn al său’’ [1 PETRU 3,6], această ,,domnire’’ a lui Avraam nu consta în semeţie faţă de femeie şi-n porunci, ci în mai multă înţelepciune faţă de ea. Abia mai târziu, când, întărindu-se în neamul omenesc păcatul şi patimile şi pierzându-se tot mai mult curăţenia morală, bărbaţii, în locul legii firii reciproce dintre bărbat şi femeie, au început să urmeze capriciile oarbe ale lor, soarta femeilor, îndulcită până atunci prin iubirea bărbatului, a început să apese şi să amărască tot mai mult pe femeie, aşa că aceasta din ajutorul bărbatului (deşi dependentă, dar totuşi apropiată de el chiar şi după drepturi), decăzu la starea de robie şi silnicie fără răspuns şi se transforma într-o unealtă jalnică a poftelor. Oricât de ilegală şi de vătămătoare pentru buna stare a neamului omenesc e această înjosire a femeii, dar fiind prielnică patimilor, ea în curgerea vremilor s-a extins peste toată lumea veche şi a primit nu numai putere de obicei, dar şi de lege, din pricina căreia şi în zilele noastre suspină, după cum se ştie, aproape toate femeile aparţinătoare popoarelor necreştine.
Filosofia, după obiceiul ei, n-a îndrăznit să spună despre această tristă realitate nici un cuvânt. Numai EVANGHELIA, prin învăţătura ce o conţine despre înfrânare şi libertate duhovnicească, a izgonit odată cu poligamia, înjosirea femeii, vestind în auzul tuturor, următoarea învăţătură: ,,Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea…’’ [EFESENI 5,25]. După primirea acestei învăţături femeia nu mai poate fi roabă a bărbatului, oricât de însemnat şi înalt ar fi el.
17. Iar lui Adam i-a zis: ,,Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci!, blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! [17].
[17] Precum binecuvântarea şi fericirea ce avea să se reverse după împlinirea poruncii dumnezeieşti, trebuiau să fie moştenite de toţi, tot aşa şi pedeapsa pentru călcarea acelei porunci s-a revărsat asupra tuturor. Aceasta din urmă li se pare unora o nedreptate. Şi pentru ce li se pare aşa? Pentru că nu vor să vadă că tot neamul omenesc după fiinţa lui alcătuieşte un tot unitar şi că el tot se cuprindea în strămoşul său. Dacă ai vătămat sămânţa de pom, toţi pomii ce se vor trage din acea sămânţă, vor purta în ei acea vătămare. Pentru ca să ai un pom bun, trebuie să-l ridici din alte seminţe. Aşa se petrec lucrurile şi cu noi pentru a nu fi părtaşi la stricăciunea duhovnicească căreia i-a fost expusă firea omenească prin Adam, trebuia să se ridice, nu din el, ci din alt strămoş. Dar cine putea fi acel strămoş? Tot un astfel de om, ca şi Adam, dar un NOU ADAM. Şi acesta, potrivit cu menirea Sa, trebuia supus, ca şi Adam, încercării şi ispitirii, numai că, Acest Nou Adam a biruit ispita. Dumnezeu îi spune lui Adam, căci pentru că a ascultat vorba femeii sale, pământul va fi blestemat pentru el; nu Adam e blestemat, ci pământul, deosebire foarte mare, care ne arată că în adâncul de înţelepciune şi de îndurare dumnezeiască s-a găsit deja mijlocul de a scăpa pe om de blestem. Blestemarea pământului nu trebuie socotită o nedreptate numai pentru că pământul este neînsufleţit şi nu a luat parte la păcat. Dar, oare, pământul pentru cine a fost binecuvântat? Nu oare pentru om? Tot pentru om, pământul devine acum blestemat. Dacă pământul ar fi rămas cu binecuvântarea de mai înainte, cu belşugul de altă dată şi cu produsele sale luxuriante, atunci ce câmp larg (pentru reaua întrebuinţare a darurilor lui) s-ar fi deschis pentru trufia şi lăcomia omenească?! Omul păcătos şi fără asta e înclinat spre fapte rele, întâlnind pretutindeni şi fără muncă satisfacerea plăcerilor sale, s-ar fi scufundat din cap până-n picioare în lene, moleşeală şi pofte. Dar iată, pământul îl lipseşte de podoaba sa sărbătorească, şi, în loc de aceasta, se îmbracă în zdrenţe. Şi adus astfel la nivelul stării nefericite a omului, serveşte totuşi pentru susţinerea necesară a vieţii lui, în acelaşi timp pentru neajunsurile sale, îi va aminti necontenit păcatul care i-a adus căderea şi astfel îl va aduce la pocăinţă.
18. Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni [18].
[18] În urma blestemului, pământului i-au secătuit puterile lui productive, împuţinându-se şi înrăindu-se produsele lui; a urmat chiar un fel de duşmănie a pământului faţă de om, din pricina căreia el, cu toate sforţările omului va începe să producă nu arareori tocmai ce-i împotriva dorinţelor omului, aşa că anii de nerodire şi de foamete vor urma de acum la rând spre pedeapsă pentru om. Spinii şi pălămida, fără îndoială, nu au fost creaţi acum; ei erau pe pământ şi înainte, dar erau ca o mică părticică într-un tot întreg şi ei serveau, nu spre urâţirea, ci ca o completare şi desăvârşirea a întregului, ocupând un loc mic şi de nesimţit între celelalte buruieni. Acum această pălămidă şi aceşti spini vor spori până întru-atâta, încât nu vor mai lăsa să crească ceea ce-i mai desăvârşit şi de mai mare nevoie. Înainte ei creşteau acolo unde trebuiau căci sunt făpturi vii care puteau servi ca mâncare sau pentru altă întrebuinţare; de acum înainte vor creşte anume pentru om, în ogorul lucrat de mâinile lui. Omul va semăna grâu, iar prin grâu îi va creşte şi neghină. Când vom fi în câmp să nu căutăm cu priviri reci şi distanţi asupra lanului sărăcăcios al lucrătorului de pământ, căci pe el stă zugrăvită pedeapsa întregului neam omenesc! Când vom vedea spice pălite şi seci, când vom zări că în lan e mai multă neghină decât grâu sau orz, să nu ne mărginim la o simplă compătimire a puterilor pierdute ale lucrătorului de pământ, ci să ne mutăm mintea către acele timpuri, de când pământul a început să fie aşa de nerecunoscător faţă de munca omului! Aceasta nu-i nerecunoştinţa pământului, ci o groaznică poruncă a cerului. Pământul însuşi este apărat de nerodnicia sa, ca una ce nu-i firească pentru ele, dar nu poate să producă mai mult decât produce, pentru că păcatul şi blestemul adus de căderea omului au pătruns mai adânc decât toată roua şi ploile şi a ucis rodnicia lui. De aceea, dacă voim ca ogoarele noastre să nu lase nerăsplătite ostenelile noastre, atunci să nu ne mărginim numai la îngrăşarea lor materială, ci să ne sârguim să pogorâm asupra lor prin rugăciune stăruitoare şi curată mai întâi de toate, binecuvântarea lui Dumnezeu. ,,Cu iarba câmpului te vei hrăni’’ – înseamnă că omul va întrebuinţa ca hrană ceea ce e menit numai pentru animalele necuvântătoare, căci de roadele pomilor cu care se hrănea altădată va duce lipsă.
19. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!’’ [19].
[19] ,,Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea…’’ – înseamnă că nu o va mai primi ca înainte, aproape gata, direct din natură, ci dobândind-o cu osteneli istovitoare, adunând după trecerea iernii şi a primăverii ceea ce a semănat în toamna anului trecut, ba nu arareori lăsând să adune copiii şi chiar străinii recolta ce a semănat-o. De această sudoare şi de această muncă, la care a fost osândit strămoşul nostru, se pare că s-au izbăvit unii dintre noi, găsind posibilitatea să trăiască în desăvârşită lene şi să se hrănească cu munca altuia. În această privinţă se pot pune următoarele întrebări:
– Sunt mulţi astfel de oameni în întregul neam omenesc?
– Sunt ei oare cu adevărat fericiţi prin faptul că au putut ocoli, după cum li se pare, pedeapsa lui Dumnezeu?
Iată şi câteva răspunsuri la aceste întrebări.
A trăi în lene şi a te hrăni cu munca altuia, când acela e scăldat în sudoare, ba poate şi în lacrimi, aceasta pentru cel ce nu şi-a pierdut încă sufletul şi inima, este o povară şi o pedeapsă mai mare, decât a se osteni el singur! Dacă unii nu simt aceasta, această nesimţire arată că în ei nu mai există vrednicia cea dintâi a firii omeneşti. O altă întrebare care se mai poate pune în această privinţă este: Oare acest mod de viaţă extrem de ticălos, nu atrage după sine pedeapsa cuvenită? Răspunsul este: Cei fără de milă pentru alţii, sunt, fără să observe, încă şi mai nemiloşi pentru ei înşişi; petrecând în trândăvie, în moliciune şi lux, ei se pedepsesc în diferite chipuri şi se ,,sinucid’’ – şi la propriu şi la figurat – în diferite chipuri, mai ales pentru aceea, că devin jucăria propriilor patimi şi sunt striviţi de acestea.
Ultima parte a pedepsei este aceasta: ,,…până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!’’ Omul şi în starea de nevinovăţie era pământ, dar acest ,,pământ’’ pătruns de prezenţa în om a harului Duhului Sfânt, era apărat şi ferit de tot ce-i potrivnic, duşmănos şi stricăcios; era apărat de chipul lui Dumnezeu din om. Acum, după alterarea acestui chip şi după îndepărtarea dumnezeiescului Duh al puterii şi vieţii, omul a căzut sub stăpânia stihiilor, supus împreună cu materia neînsufleţită, legii celei neîndurătoare a gravitaţiei pământeşti, după care nu va întârzia să apară slăbiciunea trupului, bolile şi distrugerea, culminând cu moartea.
Iată, unde-i începătura morţii noastre? În păcat. Până când nu a fost păcatul în lume, nu era nici moarte. Întrucât însă a intrat în noi păcatul, nu singur, ci vârât de diavol, de aceea autorul de căpetenie al morţii, ca şi al tuturor relelor este diavolul, după cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel: ,,Aşadar, de vreme ce pruncii îşi aveau părtăşie în sânge şi în trup, tot astfel şi El: aceloraşi li S-a făcut părtaş, pentru ca prin moarte să-l surpe pe cel ce are stăpânia morţii, adică pe diavolul şi să-i elibereze pe cei ce de frica morţii erau toată viaţa închişi în robie’’ [EVREI 2,14-15]. Acest adevăr trebuie semnalat pentru că, printre ,,înţelepţii’’ veacului acestuia se găsesc unii, ca oarecum iubitori ai morţii, care în orbirea minţii lor, lepădând jugul cel sfânt al credinţei, consideră şi propovăduiesc, că moartea omenească nu este o pedeapsă oarecare, ci un fenomen pur şi simplu natural, că trupul nostru era prin necesitate supus mai curând sau mai târziu distrugerii. Aceştia se înşeală, pentru că văd trupul nostru în starea de acum. În această stare el este tocmai aşa, că nu poate, după trecerea unui timp oarecare, să nu slăbească şi să nu fie supus morţii. Acest adevăr, atât de simplu şi neîndoielnic îl uită ,,înţelepţii’’ acestui veac şi afirmă căci moartea a fost inevitabilă pentru om; ei uită şi de bunătatea lui Dumnezeu căci dacă moartea nu vine de la păcat, ci de la natură, atunci ea este de la Dumnezeu. Dar a dorit oare Dumnezeu moartea? Aceasta este nedemn şi pentru bunătatea, dar şi pentru slava Lui. Şi unui om bun, dacă i s-ar fi cerut şi ar fi putut să facă lumea, apoi nici el n-ar fi făcut moartea; căci moartea singură este un rău şi încă unul mare. De aceea în lume oamenii sunt pedepsiţi cu moartea pentru păcate neîngăduite şi pentru crime. Excepţii există în persecuţiile religioase, când, unii oameni au fost, sunt şi vor fi condamnaţi la moarte şi numai pentru singurul motiv căci cred în Dumnezeu şi sunt creştini.
Dar ce fac nefericiţii noştri strămoşi? Răspund ei oare la judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu ce i-a ajuns? Nu, ci ei primesc şi una şi alta tăcând şi fără de răspuns; nu numai că nu se mai dezvinovăţesc, dar nici nu se mai roagă pentru iertarea sau micşorarea pedepsei. Oare de ce această neaşteptată tăcere şi supunere din partea lor? Pentru că în faţa şi în glasul lui Dumnezeu se vedea o hotărâre desăvârşită a pedepsei rostite. Pe de altă parte, conştiinţa ce se deştepta, le dădea a înţelege strămoşilor, că soarta lor, după călcarea poruncii dumnezeieşti nu mai putea să rămână în starea de dinainte; căci păcatul şi neascultarea trebuiau numaidecât să fie pedepsite şi că primirea cu suflet liniştit şi suferirea acestei pedepse este mijlocul cel mai bun pentru a merita mila şi a-şi atrage dragostea lui Dumnezeu.
20. Şi Adam i-a pus femeii sale numele Eva [20], pentru că ea este mama tuturor celor vii.
[20] Numele EVA provine din ebraicul HAWWĂ = VIAŢĂ. În Septuaginta acest nume este menţionat ZOE = VIAŢĂ. Numele propriu, EVA, apare pentru prima dată la FACERE 4,1.
21. Şi Domnul Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi femeii sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat [21].
[21] Dar, oare, ce îmbrăcăminte de piele era aceasta? Oare nu acest trup al nostru de acum, grosolan şi asemenea celui al dobitoacelor, care îngreuiază sufletul şi apasă mintea? Iată ce scrie Înţeleptul Solomon în această privinţă: ,,…căci un trup putrezitor îngreuiază sufletul şi cortul acesta de lut împovărează mintea cu mulţime de griji’’ [ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON 9,15]. Dacă e să comparăm trupul omenesc din starea lui de astăzi cu cel de la început, cum ieşise din mâna lui Dumnezeu şi cu acela cum iarăşi o să fie după învierea morţilor, apoi şi trupul nostru grosolan de acum se poate numi negreşit, îmbrăcăminte de piele. Moise însă, evident, înţelege prin îmbrăcăminte de piele, nu trupul nostru grosolan, ci haină, în adevăratul sens al cuvântului, pe care Preamilostivul Dumnezeu a făcut-o pentru strămoşii noştri.
Din cele relatate reiese căci haina noastră este sărăcăcioasă şi totodată destul de bogată: săracă, pentru că ea a luat locul harului dumnezeiesc şi al nevinovăţiei, care ne îmbrăca; bogată, pentru că ea a ieşit chiar din mâna Făcătorului; sărăcăcioasă, pentru că ea este alcătuită din moartea unor fiinţe vii; bogată, pentru că exprima meritele viitoare pentru noi ale Răscumpărătorului nostru – Iisus Hristos. Demnă de toată atenţia este expresia: ,,…Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi femeii sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat’’. Dumnezeu ar fi putut să-i facă haină numai lui Adam şi acesta să primească porunca să-i facă şi femeii sale. Dumnezeu însă face pentru amândoi, dar El Însuşi i-a şi îmbrăcat, cum procedează mama când face hăinuţe copilaşilor ei; singură îi îmbracă şi priveşte cum le şade acestor copilaşi îmbrăcaţi în aceste hăinuţe.
În această privinţă, nu trebuie să comitem greşeala de a ne mândri cu hainele noastre, deoarece ele constituie un îndoit moment al păcatului şi al greşelii noastre faţă de Dumnezeu, dar şi al milostivirii Lui către noi. Ca semn al stării noastre decăzute, haina, din orice ar fi făcută şi oricât de valoroasă ar fi, totdeauna trebuie să o purtăm cu smerenie, nu să ne mândrim cu ea, cum facem de multe ori; iar ca dar al iubirii lui Dumnezeu, haina trebuie să ne dispună pe noi la recunoştinţă faţă de Dumnezeu, conform MATEI 25,31-46, care constituie Evanghelia Judecăţii din urmă, când Dreptul Judecător va zice: ,,…gol am fost şi M-aţi (sau nu M-aţi) îmbrăcat’’, prin a îmbrăca pe cel ce nu are haine.
Să ne amintim şi să ne gândim cu acest prilej încă la o haină. Strămoşii noştri, primind îmbrăcăminte din mâinile lui Dumnezeu, fără îndoială, nu atât le-au purtat după aceea, pe cât le-au păstrat ca odor şi lucru sfânt. Şi nai avem o haină, primită din mâna lui Dumnezeu, anume acea haină scumpă cu care ne-a îmbrăcat la Botez Sfânta Biserică. Pentru alcătuirea acestui veşmânt, deasemenea s-a cerut o moarte, nu a vreunui animal necuvântător, ci moartea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. De aceea cântă Biserica cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,…câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat’’ [GALATENI 3,27]. Iată haina noastră: cât e de urâtă şi totodată cât e de sfântă! Cât e de strălucită şi de Dumnezeiască! Cât e de dorită în acelaşi timp, dar şi de înspăimântătoare! Căci, oare, e puţin lucru să te îmbraci în moartea Fiului lui Dumnezeu?
Toate aceste adevăruri înspăimântătoare, dar şi frumoase, trebuie să le ţinem minte şi să ne purtăm cum se cade unor oameni îmbrăcaţi în Hristos. Să părăsim grija deşartă pentru împodobirea pe dinafară a noastră, care la unii întrece orice măsură şi le mănâncă timpul. Nu de podoabe şi de găteli, nu de gusturi alese şi de ultime mode le arde acelora care sunt lipsiţi de chipul lui Dumnezeu, izgoniţi din raiul desfătării, aşezaţi pe pământul blestemat, osândiţi să se întoarcă în pământul din care au fost luaţi şi numai pentru puţină vreme să rămână între viaţă şi moarte, între cer şi iad! Câtă vreme nu suntem încă răpiţi dintre cei vii, până atunci toate pot fi îndreptate. Putem, dacă voim să ne reîntoarcem în raiul pierdut şi să dobândim încă şi mai mult, adică Împărăţia cerurilor şi împreună-vieţuirea cu Hristos şi cu îngerii. Mâine, poimâine se va ivi moartea şi ne va chema ca şi pe strămoşii noştri, înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Ce vom răspunde la acea Judecată, dacă ne vom înfăţişa fără acea haină a nevinovăţiei, în care Domnul Însuşi ne-a îmbrăcat la Botez? Să nu risipim vremea preţioasă, ci să întrebuinţăm totul, ba chiar să răbdăm toate, numai să ieşim pe calea credinţei şi a pocăinţei din acea prăpastie, înainte ca ea să se închidă peste noi pentru veşnicie.
22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: ,,Iată, Adam a devenit ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii să mănânce şi să trăiască în veci…’’ [22].
[22] După ce s-a rostit judecata asupra strămoşilor noştri, urma încă o hotărâre: unde să trăiască ei? Să rămână oare în rai ca mai înainte, sau să fie mutaţi în alt loc? Înţelepciunea dumnezeiască se va opri la părerea din urmă. Într-adevăr, oumului, după căderea sa, nu-i mai era de folos nemurirea, ci trebuia să se întoarcă în pământul din care a fost luat. Aceasta, după cum am văzut, alcătuia şi pedeapsa pentru păcat şi leac contra împietririi în păcat, un astfel de leac, care nu putea fi înlocuit de noi cu nimica. Dar în Eden şi după căderea omului, a rămas pomul vieţii: mâncarea din el putea feri de moartea trupească şi pe păcătos. Şi apoi, cel ce a îndrăznit să mănânce de capul lui din pomul cunoştinţei binelui şi răului, era de aşteptat să mănânce şi din pomul vieţii. În această privinţă trebuia să se facă una din două: sau să se nimicească pomul vieţii, sau să fie izgonit Adam din rai. Alternativa din urmă era cea mai firească, pentru că Edenul întreg era bun pentru ca să locuiască în el omul nevinovat, şi prin urmare nu era bine să locuiască în el omul păcătos, care de acum trebuia să trăiască, nu cu fructe din pomul raiului, ci să-şi agonisească hrana în sudoarea feţei sale, din pământ, prin munca mâinilor sale şi deci pentru aceea trebuia să locuiască în afară de rai.
Toate ideile acestea sunt înfăţişate sub forma unui sfat extraordinar de concentrat pecare-l ţine Făcătorul cu El Însuşi: ,,Iată, Adam a devenit ca unul din Noi…’’. Numai de două ori întâlnim o astfel de sfătuire a lui Dumnezeu cu Sine Însuşi în istorisirea despre strămoşii noştri: una este cea de acum şi alta cea de la FACERE 1,26: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea noastră’’. Aşadar, Dumnezeu S-a ocupat nu numai de soarta, ci şi de locul petrecerii noastre, ca să mai ştim, că dacă s-a făcut ceva cu noi, apoi s-a făcut, nu din răzbunare şi mânie, ci, cu judecată deplină, şi nu pentru altceva, ci numai pentru binele nostru.
Nu rămâne nici-o îndoială căci cuvintele: ,,Iată Adam a devenit ca unul din Noi…’’, nu sunt adresate unor îngeri, ci unor Persoane dumnezeieşti şi deofiinţă: adică Dumnezeu-Tatăl vorbeşte cu Dumnezeu-Cuvântul (Fiul) şi cu Dumnezeu-Sfântul Duh. În acest sfat dumnezeiesc, Dumnezeu ne arată că Adam a făcut din partea sa tot ce a putut ca să ajungă ceea ce l-a sfătuit şarpele: el cunoaşte acum binele şi răul, deci s-a asemănat cu Dumnezeu; adică, cu alte cuvinte, Adam s-a abătut acum până într-atâta de la menirea sa, aşa s-a dezorganizat în toată fiinţa sa, a ajuns aşa de nefericit, încât cu privire la el trebuie acum de cugetat din nou cum s-a cugetat şi înainte când şi-a căpătat el fiinţa din mâinile lui Dumnezeu. Dacă i s-ar da dreptul de a hotărî unde să rămână, el ar prefera Edenul în continuare, închipuindu-şi că aici i-ar fi mai bine, dar rămânând în rai, el, fără îndoială, nu se va putea stăpâni ca să nu mănânce din pomul vieţii, ceea ce acum i-ar fi peste măsură de vătămător, dacă, în această stare ar rămâne nemuritor, pentru că nu ar mai fi beneficiat niciodată de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi aceasta ar fi fost pentru el şi pentru toţi urmaşii lui, o catastrofă.
23. Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat [23].
[23] Din acest verset reiese că îndepărtarea strămoşilor noştri din rai s-a făcut cu o oarecare silă şi ne face să presupunem că Adam şi Eva s-au rugat lui Dumnezeu să rămână acolo, vărsând lacrimi, cum se petrec lucrurile şi cu copiii care nu vor să se despartă de lucrurile plăcute lor foarte mult. În asemenea caz e nevoie de oarecare silă, întrebuinţată de mâinile tatălui sau ale mamei. Tot aşa s-au petrecut lucrurile şi cu strămoşii noştri: o putere nevăzută i-a izgonit din rai.
24. Şi l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului Edenului; şi heruvim a pus, şi sabie de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieţii [24].
[24] Judecând după scopul pentru care strămoşii au fost izgoniţi din rai, era de aşteptat ca Dumnezeu să-i trimită departe de Eden, ca să nu mai aibă înaintea ochilor ispita de a dori să se întoarcă iarăşi în rai. Însă Dumnezeu prin atotînţelepciunea Sa a lucrat contrariul: l-a aşezat pe Adam nu departe, ci în faţa raiului, ca el să îl aibă pururea înaintea ochilor săi, pentru ca vederea raiului pierdut să amintească neîncetat omului de ce bunătăţi trupeşti şi sufleteşti s-a lipsit şi să-l dispună la pocăinţă. Această măsură luată de Dumnezeu a fost folositoare nu numai pentru Adam şi Eva, ci şi pentru urmaşii lor, care, fără îndoială, nu s-au despărţit îndată de strămoşii lor, ci multă vreme au trăit cu ei la un loc, în preajma raiului.
Păcatul strămoşesc a schimbat până şi slujba heruvimilor şi serafimilor. Treaba acestor fiinţe spirituale netrupeşti era să stea împrejurul tronului lui Dumnezeu, să se îndulcească de privirea feţei Sfintei Treimi şi să cânte necontenit slavă Atotţiitorului. Şi chiar când s-ar fi pogorât ele în lumea noastră de jos, s-ar fi pogorât ca vestitori ai unei noi bucurii şi ai unei noi fericiri; s-ar fi purtat cu oamenii ca şi cu nişte fraţi, fii ai Unuia şi Aceluiaşi Tată ceresc, ca şi cu nişte prieteni şi tovarăşi ai lor. Însă păcatul strămoşesc a pus pe om în stare de duşmănie faţă de Făcătorul său şi de lumea cea de sus şi astfel duhurilor celor curate, cu toată părerea de rău pentru noi, nu le-au rămas nimic mai mult, decât să stea împotriva aceluia care se făcuse potrivnic lui Dumnezeu, să înceapă a nimici lucrurile întunecate din el, să lovească mândria şi neascultarea sa. Şi iată cauza pentru care îngerii lui Dumnezeu, aceste fiinţe sfinte şi pline de iubire, se vor arăta câteodată pe pământ, cum ne spune istoria sfântă, îmbrăcate cu întuneric şi furtună, ba chiar cu sabie care loveşte cu moarte pe aceia, care ar fi mai bine să moară, decât să urmeze a trăi în păcate. Aşa, de exemplu, îngerul va lovi cu moarte pe cei întâi-născuţi ai egiptenilor, ca să nu fie moştenitori ai răutăţii părinţilor lor. Aşa, tot îngerul va lovi într-o singură noapte legiuni întregi de ostaşi asirieni, să cadă mai bine de sabie îngerească, decât să împlinească voia cea rea a stăpânului nebun.
Dar să ne întoarcem în Eden.
Oare degeaba a pus Dumnezeu heruvimul cu sabia? Ne-am putea închipui heruvimul şi sabia fiecare separat, dar e mai bine să ni le închipuim împreună, căci cum s-ar roti sabia fără o mână care s-o rotească? Şi cine ar fi fost mai aproape s-o învârtă dacă nu heruvimul care stătea de strajă? Unui ostaş îi este de mare trebuinţă sabia şi sabiei ostaşul.
Se pune întrebarea: Ce-i aceea sabie de pară rotitoare? Răspuns: arma heruvimului nu-i ca armele noastre, ci heruvimică. Cuvântul lui Dumnezeu chiar pe îngeri îi înfăţişează câteodată ca pe nişte fiinţe, asemenea celui mai curat şi nematerialnic foc: ,,Cel ce-i face pe îngerii Săi duhuri şi pară de foc pe slujitorii Săi’’ [PSALM 103,4-5]. Potrivit cu aceasta şi arma heruvimului era asemenea unei flăcări, adică aşa li se părea lui Adam şi femeii sale. Sabia era vâlvâitoare sau rotitoare pentru nu stătea nemişcată în mâinile străjerului ceresc şi cu atât mai mult nu stătea aruncată undeva, cum se petrec lucrurile cu armele omeneşti, ci pururea era în mişcare şi împreună cu ea şi heruvimul se arăta, după nevoie, când într-o parte, când în alta a Edenului, umplând de groază pe cei ce ar fi încercat sau le-ar fi venit în minte să pătrundă în Eden.
Heruvimul şi sabia au fost de altfel puşi numai să păzească drumul către pomul vieţii, iar nu să certe apropierea evlavioasă de Eden, vecinătatea căruia pentru primii oameni intra în însuşi planul înţelepciunii dumnezeieşti. Şederea heruvimului la porţile raiului n-a fost fără urmări binefăcătoare pentru strămoşii noştri şi din alt punct de vedere. Lipsindu-se de contactul direct cu Dumnezeu, ei puteau primi de la străjerul raiului învăţătură despre cele ce le era lor de trebuinţă în viaţă; puteau primi mângâiere la întristare şi durere; puteau fi introduşi de el în taina făgăduinţei referitoare la Sămânţa femeii şi zdrobirea capului şarpelui.
Se mai pune următoarea întrebare: Oare multă vreme a stat heruvimul cu sabia de flacără la porţile raiului? A stat atât cât a fost nevoie, adică până când omul a părăsit cu totul gândul de a mânca din pomul vieţii.

CAPITOLUL 4 – CAIN ŞI ABEL;
URMAŞII LOR
NR. VER-SET TEXTUL ŞI EXPLICAREA

1. Iar Adam a cunoscut-o [1] pe Eva, femeia sa; şi ea zămislind, l-a născut pe Cain şi a zis: ,,Am dobândit om de la Dumnezeu [2].
[1] În limbaj biblic: a cunoaşte o femeie înseamnă a avea legături trupeşti cu ea pentru procreaţie.
[2] În acest verset există un joc de cuvinte între numele Qayn = Cain şi verbul qanah = a dobândi, a câştiga, a obţine. Aici este vorba de jubilaţia femeii, care din seva bărbatului se descoperă născătoare de om.
2. Şi l-a mai născut pe fratele său, Abel. Abel era păstor de oi, iar Cain, lucrător de pământ [3].
[3] În zilele noastre, unii, care dezumanizează fiinţa umană, mai ales partea feminină, afirmă că cea mai veche meserie este prostituţia. Iată, în acest verset constatăm că cea mai veche meserie este agricultura cu cele două ramuri mari: zootehnia şi agronomia.
3. Şi a fost că, după un timp, Cain a adus din roadele pământului jertfă lui Dumnezeu [4].
[4] Se pare, după cum vom vedea în versetele următoare, căci Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului, dar şi acelea, cele mai slabe. Aşa se poate explica faptul că jertfa lui nu a fost primită de către Dumnezeu.
4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi Domnul a căutat spre Abel şi spre darurile lui [5],
[5] Înainte de a-i izgoni pe Adam şi Eva din rai, Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat [FACERE 3,20]. Întrebarea care se pune este aceasta: Cum s-a putut găsi în rai piele? Răspunsul este următorul: Dumnezeu, cum a făcut lumea din nimic, putea tot din nimic să le facă strămoşilor noştri haine de piele. Un alt răspuns se poate găsi în acest verset în care se vorbeşte despre jertfa adusă lui Dumnezeu de către Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Dar, de unde a învăţat Abel să caute şi să aducă lui Dumnezeu jertfă prin junghierea şi prin moartea animalelor? Răspunsul cel mai probabil este că de la tatăl său, de la Adam. Dar, oare Adam de unde a împrumutat o astfel de idee neobişnuită? Cum a putut el să aducă jertfă lui Dumnezeu viaţa fiinţelor create de El? Făcând aceasta abuziv, era mai degrabă să se aştepte la mânie din partea lui Dumnezeu, decât la binecuvântare. Dar de vreme ce fiii lui Adam aduc jertfă lui Dumnezeu animale şi fac aceasta, nu ne rămâne să credem decât că aducerea animalelor ca jertfă este un lucru inspirat omului de Însuşi Dumnezeu, iar aceste jertfe se vor generaliza pentru tot poporul lui Israel, lucru confirmat de către Sfântul Apostol Pavel: ,,Într-adevăr, având doar umbra bunurilor viitoare şi nu chipul însuşi al lucrurilor, cu aceleaşi jertfe care ne-ncetat se aduc an după an, Legea nu-i poate niciodată face desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să mai fie aduse, de vreme ce, odată curăţiţi, cei ce slujesc n-ar mai avea nici o conştiinţă a păcatelor? Dimpotrivă, prin ele-n fiecare an se face amintirea păcatelor, şi aceasta pentru că-i cu neputinţă ca sângele de taur şi ţap să înlăture păcatele’’ [EVREI 10,1-4]. Aceste jertfe au fost o prefigurare a Jertfei celei Mari de pe Cruce, prin care avea să fie răscumpărată pe Golgota toată lumea.
O altă întrebare care se poate pune este aceasta: Dar când s-a dat lui Adam această dumnezeiască învăţătură a aducerii de jertfe? Nu vom greşi dacă vom crede, căci chiar după terminarea judecăţii lui Dumnezeu care s-a rostit asupra lui Adam, căci după izgonirea lui din rai nu ni se mai spune căci Dumnezeu i s-a mai arătat. În moartea animalului adus ca jertfă, strămoşul nostru a putut să vadă şi propria-i sa moarte, precum şi viitoarea sa răscumpărare prin sângele vărsat de Iisus pe Crucea Golgotei. Acum putem înţelege şi hotărârea lui Abel de a aduce jertfă lui Dumnezeu din animalele sale cele mai frumoase şi din grăsimea lor. Lucrul acesta trebuia să-l facă şi Cain, chiar dacă el era agricultor. Putea să ceară de la fratele său Abel animale de jertfă, dându-i în schimb din roadele pământului, dar fiind zgârcit, n-a făcut acest lucru.
5. …dar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a umplut Cain de mânie şi faţa-i era posomorâtă [6].
[6] Dumnezeu nu a căutat spre darurile lui Cain tocmai pentru că el a adus jertfă cu zgârcenie, nu cu dărnicie. Omul zgârcit este şi lacom şi lăcomia, la rândul ei, produce mânie, de aceea faţa lui Cain era posomorâtă. În virtutea acestui fapt, el a plănuit o răzbunare împotriva fratelui său, Abel, răzbunare care se va termina cu săvârşirea unui păcat foarte grav, şi anume crima. Când crima se va comite împotriva fratelui, ea se va numi fratricid.
6. Şi Domnul Dumnezeu i-a zis lui Cain: ,,De ce te-ai mâniat şi de ce-ţi este faţa posomorâtă? [7].
[7] Dumnezeu, Care cunoaşte gândurile omului, începe să-l atenţioneze pe Cain, ca nu cumva acesta să recurgă la un gest necugetat.
7. Dacă tu faci bine, nu vei fi oare bine primit? [8] Dar de nu faci bine, păcatul stă pitit la uşă, pe tine te pofteşte, dar tu caută să-i fi stăpân!’’ [9].
[8] Textul este dificil, cu variante de traducere. Ideea posibilă este aceasta: Chiar dacă jertfa sa nu a fost primită, Cain ar putea fi acceptat de Dumnezeu în virtutea unor raţiuni care transcend jertfa în sine.
[9] Dumnezeu îl atenţionează că ceea ce vrea el să facă este un păcat şi are posibilitatea în virtutea voinţei libere să îl săvârşească sau să renuţe la el, adică să îl biruiască.
8. Şi Cain a zis către Abel, fratele său: ,,Să ieşim la câmp!’’ Şi a fost că-n timp ce erau ei pe câmp, Cain s-a aruncat supra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât [10].
[10] Până atunci Cain nu a văzut nici o crimă. Se pune întrebarea: Cum a ştiut să-l ucidă pe fratele său Abel? Răspunsul nu poate fi decât acesta: Când Abel a adus jertfă lui Dumnezeu, Cain a văzut cum acesta a sacrificat animalul de jertfă, care a murit şi la fel a procedat şi el cu fratele său Abel.
9. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: ,,Unde este Abel, fratele tău?’’ Iar el a zis: ,,Nu ştiu; nu cumva sunt eu păzitorul fratelui meu?’’ [11].
[11] Ca şi în cazul lui Adam, Dumnezeu îl provoacă pe Cain la pocăinţă, adică la recunoaşterea faptei, care este nai mult decât o greşeală; ea este o crimă cu premeditare. Se sutrage şi de la răspundere, susţinând că el nu este paznicul fratelui său.
10. Şi a zis Domnul: ,,Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ [12].
[12] Aici, Dumnezeu califică crima drept păcat strigător la cer. Un număr de cinci păcate poartă numele de păcate strigătoare la cer, deoarece în Sfânta Scriptură ori de câte ori se vorbeşte despre unul din ele, se spune că strigătul celor ce au fost nedreptăţiţi prin acestea se îndreaptă spre cer, cerând de la Dumnezeu pedepsirea făptuitorilor, aflaţi încă în această viaţă. Aceste păcate sunt următoarele:
– omorul sau uciderea;
– sodomia;
– asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor;
– oprirea nedreaptă a plăţii lucrătorilor;
– nerecunoştinţa şi lipsa de respect faţă de părinţi.
În comentariul la acest verset ne vom opri la omor sau ucidere. Prin omor sau ucidere se înţelege ridicarea intenţionată a vieţii aproapelui prin orice fel de mijloace. Acest păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu, deoarece viaţa este cel mai preţios dar făcut de Dumnezeu omului şi de ea nu dispune decât numai Dumnezeu. Avortul şi sinuciderea sunt tot ucideri. Omorul a fost socotit totdeauna periculos din punct de vedere social, ca o faptă prin care atinge în modul cel mai grav însăşi existenţa ordinii sociale.
11. Şi acum, blestemat să fii de pământul ce şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău [13].
[13] Din acest verset constatăm ce urmări dezastruoase are crima sau uciderea de om asupra criminalului, inclusiv acesta devenind blestemat de pământul care a înghiţit sângele celui ucis. În ce constă acest blestem al pământului, vom afla din versetul 12.
12. Când vei munci pământul, el nu-ţi va mai da din puterea lui; rătăcitor vei fi şi fugar pe pământ!’’ [14].
[14] În urma acestei crime, Cain va avea toată viaţa mustrări de conştiinţă. Cuvântul ,,conştiinţă’’ are două înţelesuri: un înţeles psihologic şi un înţeles moral.
În înţeles psihologic, conştiinţa este funcţia sufletului omenesc de a raporta fenomenele din lumea externă şi internă la sine şi de a stabili legături între aceste fenomene. Aşadar, a avea o conştiinţă în înţeles psihologic, înseamnă a trăi, a simţi şi a-ţi da seama de ceea ce se petrece în jurul tău şi în tine însuţi. În acest înţeles, toate fenomenele sufleteşti de care ne dăm seama, adică le trăim, se numesc fenomene conştiente, de exemplu, o durere pe care o simţim, o idee pe care o urmărim, o faptă pe care o facem cu voinţa noastră.
În sens moral, conştiinţa este dispoziţia sufletului omenesc de a judeca moralitatea propriilor noastre fapte, sau e dispoziţia sufletului omenesc de a îndruma activitatea morală a omului, îndemnându-l să îndeplinească legile morale.
13. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: ,,Pedeapsa mea e mai mare decât aş putea eu să duc [15].
[15] Despărţindu-l de pământul însângerat, crima îl desparte pe om de Dumnezeu: prin aceasta el rămâne vulnerabil, total descoperit, fără nici o apărare. Arheologia biblică pare a recunoaşte în Cain pe strămoşul Cheneilor, conform FACERE 15,19.
14. Dacă Tu mă izgoneşti astăzi de la faţa pământului, şi de la faţa Ta voi fi ascuns; rătăcitor voi fi eu pe pământ, şi va fi că oricine mă va întâlni, mă va ucide’’ [16].
[16] Explicaţia este identică cu cea de la versetul 13.
15. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: ,,Nu aşa, ci oricine va ucide pe Cain, înşeptită răzbunare va cădea asupră-i’’. Şi Domnul Dumnezeu i-a pus lui Cain un semn, ca tot cel care-l va întâlni să nu-l omoare [17].
[17] Este pentru prima dată când Dumnezeu ne arată că noi nu suntem îndreptăţiţi să ne facem dreptate. Chiar dacă, Cain a fost criminal, Dumnezeu nu îngăduie ca alţii să-l pedepsească pentru fapta lui, căci Adevăratul şi Nemitarnicul Judecător este Dumnezeu.
16. Şi s-a dus [18] Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod [19], la răsărit de Eden.
[18] Literal: ,,a ieşit’’.
[19] Ţinutul Nod este o localitate necunoscută, dar al cărei nume pare a suferi ideea de pribegie, rătăcire, viaţă nomadă.
17. Şi Cain a cunoscut-o pe fmeia sa [20]: şi ea, zămislind, l-a născut pe Enoh; şi a zidit o cetate [21] şi a numit cetatea după numele fiului său Enoh.
[20] Teza creaţiei, afirmată de Biblie şi întărită de ştiinţa cea adevărată, susţine că omenirea, în toată diversitatea ei, provine dintr-un singur om – teză numită monogeneză, faţă de evoluţionismul care se bazează pe teoria poligenezei. Dar se va întreba critic un cititor: Dacă Adam este obârşia tuturor oamenilor (aşa cum postulează Bilia), de unde a provenit soţia lui Cain? Creştinii răspund: Dintre fiicele lui Adam. Să urmărim argumentele. Cartea FACERII pomeneşte dintre fiii lui Adam doar pe Cain, Abel şi Set, deşi aceştia au fost cei dintâi, urmându-le însă mulţi alţii. Mai târziu, în FACERE 5,4 se specifică că Adam a trăit 700 de ani după naşterea lui Set, timp în care a avut fii şi fiice. Trăind 930 de ani, prima pereche de oameni a primit porunca să crească şi să se înmulţească, deci trebuia să fii avut zeci sau sute de copii. Cronograful (tradus din greceşte de Pătraşco Danovici) aduce o precizare importantă: ,, Şi i-au rămas pe urmă lui Adam 30 de feciori şi 27 de fiate (fete) (vol. I, pag. 13). Aceasta ne conduce la o altă întrebare: Cum se face că s-a căsătorit Cain cu prorpia-i soră? Nu reprezintă o astfel de unire conjugală incest, condamnat de Pravila Bisericii Ortodoxe? Negreşit, evenimentele se petreceau la începutul vremurilor, când oamenii trăiau sute de ani şi după o altă rânduială: ,,E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum o cunoaşte astăzi, chiar şi trupeşte’’ – sublinia ieromonahul american Serafim Rose, continuând explicaţia Sfântului Ioan gură de Aur din OMILII LA FACERE – capitolul 20, versetul 1 – pag.234): Era la început, şi pentru că trebuia să se înmulţească neamul omenesc, s-a îngăduit să se căsătorească fraţii între ei’’. Să dăm în continuare cuvântul unui reprezentant al ştiinţei, biologul şi geneticianul american A. E. Wilder-Smith. Cunoscutul autor al lucrării OMUL – ORIGINE ŞI DESTIN, afirmă că nu a existat nici o dificultate pentru Cain să se căsătorească cu una din surorile sale, deoarece deteriorarea genetică imediat după creaţie ar fi fost mai puţin dominantă ca în prezent, iar consecinţele endogamiei nu s-ar fi comparat cu cele ale unor astfel de uniri din zilele noastre. Astăzi, în laboratoarele din întreaga lume se practică pe scară largă încrucişarea selectivă de tipul frate-soră pentru producerea de animale de laborator. Atâta vreme cât nu avem de-a face cu gene regresive nedorite, fie de la frate, fie de la soră, nu pot apărea consecinţe nefaste, iar rezultatele acestor încrucişări sunt rasele viguroase obţinute. Se pare că şi anumite case regale egiptene au întrebuinţat acelaşi procedeu şi au produs descendenţi foarte fecunzi pentru dinastiile lor. În perioada contemporană, cu pericolul regresivităţii la oameni, practica ar fi riscantă, putând provoca malformaţii la urmaşi, dar pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna din părţi.
[21] Dacă tatăl lui Cain, adică Adam a trăit în cort, iată căci Cain construieşte o cetate pentru fiul său Enoh. Treptat, oamenii încep să devină inventivi.
18. Iar lui Enoh i s-a născut Irad [22]; lui Irad i s-a născut Maleleil, lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh.
[22] În Septuaginta este transcris Gaidad.
19. Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Sela [23].
[23] Deşi Dumnezeu a creat prima familie din bărbat şi femeie, constatăm că aici apare prima căsătorie bigamică şi de aici se va extinde şi poligamia. Bigamie înseamnă convieţuirea unui bărbat cu două femei în acelaşi timp şi loc, iar poligamia înseamnă convieţuirea unui bărbat cu mai multe femei în acelaşi timp şi loc. Observăm căci Căsătoria întemeiată de Dumnezeu, în urma păcatului strămoşesc îşi pierde caracterul de Taină prin poligamie, iar aceasta îşi va recăpăta acest caracter prin participarea lui Iisus la Nunta din Cana Galileii când va săvârşi prima minune: prefacerea apei în vin [IOAN 2,1-11].
20. Ada l-a născut pe Iabal; acesta a fost tatăl celor ce trăiesc în corturi la turme [24].
[24] Aici vedem căci lui Iabal i se atribuie înmulţirea şi desăvârşirea mijloacelor de trai pastoral.
21. Fratele lui se numea Iubal; acesta era tatăl tuturor celor ce cântă din fluier şi din ţiteră [25].
[25] Apare şi primul artist de muzică. Omul descoperă căci muzica are un rol liniştitor, pe de o parte – şi înveselitor, pe de altă parte.
22. Cât despre Sela, ea l-a născut pe Tubal-Cain, care a fost părintele celor care lucrează arama şi fierul [26]. Iar sora lui Tubal-Cain era Noema.
[26] Deşi Adam nu a răscolit sânurile pământului, nepotul său e făurar de unelte din aramă şi fier. Deci, pentru a doua oară, teoria unora căci prostituţia este cea mai veche meserie, nu are nici un fundament. Ce înseamnă aceasta după părerea noastră, dacă nu inactivitate din partea primului nostru strămoş?, sau că el n-ar fi avut însuşirea pentru acele acţiuni creatoare şi că puterile minţii omeneşti s-au dezvoltat pentru asemenea lucruri abia mai târziu, la urmaşii lui? Dar în acela care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, fără îndoială se aflau mai multe însuşiri pentru tot ceea ce era cu adevărat bun, decât în aceia care şi-au luat naştere din el şi erau, putem zice, nu atât după chipul lui Dumnezeu, cât după chipul lui Adam celui căzut şi lipsit de chipul cel dintâi prin păcat. Numai singură punerea de nume de către Adam tuturor făpturilor după înfăţişarea lor, ne arată câtă înţelepciune era în el faţă de noi din punct de vedere al pătrunderii lururilor şi a naturii lor. Cu atât mai mult trebuia să fi avut el să-şi facă un cort pentru sine, sau un adăpost pentru animale; cu atât mai lut să aibă pricepera să facă instrumente muzicale. Adam însă nu se îndeletniceşte cu nimic din toate acestea pentru că el era absorbit de alte lucruri mai înalte şi mai bune, cum ar fi ca pe calea pocăinţei să intre iarăşi în raiul din care a fost izgonit şi unde , iarăşi nu va fi nevoie, nici de cetatea lui Cain, nici de arama şi fierul lui Tubal-Cain, nici de fluierul şi ţitera lui Iubal. O astfel de privire la viaţă şi la toate cele pământeşti a trecut de la Adam la urmaşii lui. Fiind strămoşi de triburi, bucurându-se de cel mai mare respect din partea numeroşilor lor descendenţi, ei mai mult decât oricare din cuceritorii şi despoţii următori ar fi putut deveni stăpânitori de ţări şi de popoare, să se înconjoare de toate înlesnirile vieţii, să-şi facă palate şi tronuri, dar ei cu toţii duc viaţa cea mai simplă şi nomadă; nu au nici acoperiş statornic şi nici măcar pământ propriu. Avraam, de pildă, a fost atât de puternic, încât a putut birui regi şi a întors din robia lor pe Lot, dar el îşi dobândise pe bani o peşteră pentru îngroparea sa. Ce i-a determinat pe ei să ducă o astfel de viaţă atât de simplă? Faptul, căci după cum spune Sfântul Apostol Pavel, se socoteau ca nişte călători venetici pe pământ, îşi aveau privirile îndreptate spre viitor: ,,… fiindcă el aştepta cetatea care are temelii, al cărei izvoditor şi ziditor este Dumnezeu’’ [EVREI 11,10]. Neamul Cainiţilor n-au vrut să urmeze pilda strămoşului lor şi au apucat pe o altă cale: se dădură la trai bun, începură să facă născocire după născocire, au scos din sânurile pământului metale, au adunat aur şi argint, au ridicat case şi palate, au făurit instrumente muzicale. Dar ce rezultă la urma urmelor din toate acestea? Dedicându-se întru totul cu trup şi suflet bunurilor pământeşti, curând au uitat de cele cereşti; după traiul bun veni repede luxul, iar după acestea au năvălit asupra omului patimile şi poftele. Toate acestea au înăbuşit credinţa şi conştiinţa; viciile nu şi-au mai găsit stavilă; fărădelegile şi crimele au întinat toată faţa pământului. În cele din urmă corupţia generală a ajuns până acolo, încât pământul a fost stricat.
23. Lameh le-a zis femeilor sale: ,,Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu: femei ale lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea [27].
[27] Observăm căci în urma păcatului strămoşesc, viaţa omului se înrăutăţeşte. Cain îşi ucide fratele, deci a săvârşit o crimă. Lameh săvârşeşte două crime, una pentru o rană şi alta pentru o vânătaie.
24. Dacă pentru Cain fi-va răzbunarea de şapte ori, pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte’’ [28].
[28] Versetele 23-24 reprezintă textul unui poem străvechi din vremea când în societatea primară se instituie vendeta sângeroasă. Lameh se laudă cu propria sa ferocitate spre a-şi paraliza adversarii. Inserţia poemului e ca o replică la versetele 13-15.
25. Adam a cunoscut-o iarăşi pe Eva, femeia sa; şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set, pentru că şi-a zis: ,,Datu-mi-a Dumnezeu un alt vlăstar în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain’’.
26. Lui Set, de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. De atunci au început oamenii să cheme numele Domnului Dumnezeu [29].
[29] Altfel formulat este: ,,De atunci au început oamenii să-L cheme pe Dumnezeu cu numele de Domnul’’. E vorba de introducerea numelui divin IAHVE (din tetragrama YHWH), care înseamnă ,,Domn’’, pe lângă acela ELOHIM care înseamnă ,,Dumnezeu’’; deci Domnul Dumnezeu. Această tradiţie îi plasează originea în generaţia contemporană cu nepotul lui Adam, în timp ce o alta îi atestă o apariţie mult mai târzie în vremea lui Moise, astfel: ,,Şi a zis Moise către Dumnezeu: Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: – Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar dacă ei îmi vor zice: Cum Îl cheamă?, eu ce să le răspund? Zisu-i-a Domnul Dumnezeu lui Moise: Eu sunt Cel ce este [Acesta este un text fundamental pentru modul în care Dumnezeu Se defineşte pe Sine. Definiţia e concentrată în celebra tetragramă YHWH, care se poate citi YAHVE sau mai rar YEHOVA, al cărui nucleu este verbul A FI. Textul Ebraic are câteva variante de traduceri: ,,Eu sunt Cel ce sunt’’ – adică un mister al lui Dumnezeu Care refuză să-şi dea numele; ,,Eu sunt ceea ce sunt’’ – Fiinţă prin Ea însăşi; ,,Eu sunt fiindcă sunt’’ – Care conţine în Sine propria-I cauzalitate şi chiar ,,Eu sunt Cel ce voi fi’’ – în ediţia TOB, adică Traduction Oecumenique de la Bible, adică Cel pe Care oamenii Îl vor percepe prin revelaţii succesive. SEPTUAGINTA preferă sensul: ,,Eu sunt Cel ce este’’ – adică Dumnezeu este existenţa în Sine, singura realitate adevărată şi cauza unică a tuturor realităţilor; aşa traduce şi Biblia de la Ierusalim, revendicându-şi explicarea unei riguroase sintaxe ebraice]. Apoi i-a zis: Aşa să le spui fiilor lui Israel: Cel ce este, El m-a trimis la voi! Apoi a zis Dumnezeu iarăşi lui Moise: Aşa să le spui fiilor lui Israel: Domnul [YAHVE], Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, El m-a trimis la voi; Acesta-i numele Meu de-a pururi; aceasta-i pomenirea Mea din neam în neam…’’ [IEŞIRE 3,13-15]. La obârşie IAHVE este un nume propriu; din respect şi teamă, Evreii preferau să-l rostească prin echivalentul ,,Domn’’. În limbajul biblic, numele divine sunt folosite astfel: IAHVE = Domnul; ELOHIM = Dumnezeu; ADONAI IAHVE = Domnul Dumnezeu; IAHVE ELOHIM = Domnul Dumnezeu; IAHVE SABAOT = Domnul Savaot sau Domnul Atotţiitorul; ŞADDAI = Puternicul; EL-OLAM = Cel-Veşnic.

CAPITOLUL 5 – PATRIARHII
DE DINAINTE DE
POTOP
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Aceasta este cartea neamului lui Adam [1]. În ziua când l-a făcut Dumnezeu pe Adam, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut.
[1] Variantă de text: ,,Cartea neamului oamenilor’’. Genealogiile aveau un rol important în viaţa triburilor semi-nomade, mai ales în exercitarea funcţiei preoţeşti. Această genealogie vrea să acopere perioada dintre creaţie şi potop şi este de fapt o continuare a textului întrerupt la FACERE 2,4a. După numeroşi exegeţi, cifrele din ea, de tradiţie mesopotamică, sunt simbolice şi urmăresc, în principal, două idei:
– o perioadă foarte lungă între două generaţii;
– longevitatea e o binecuvântare a lui Dumnezeu asupra oamenilor drepţi, iar ea scade pe măsură ce răutatea şi păcatul se instalează în lume (între 1000 şi 600 de ani de la Adam la Noe, între 600 şi 200 de ani de la Noe la Avraam, între 200 şi 100 de ani de la Avraam la Iosua Navi, pentru ca de la David încoace să devină ,,normală’’).
2. Bărbat şi femeie i-a făcut, şi i-a binecuvântat cu numele de ,,om’’ în ziua în care i-a făcut.
3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi după chipul său [2] şi i-a pus numele Set.
[2] Adam îi transmite întregului neam omenesc chipul pe care el însuşi l-a primit de la Dumnezeu [FACERE 1,27]; asemănarea e psiho-somatică, adică sufletească-trupească.
4. Zilele pe care le-a trăit Adam după naşterea lui Set au fost şapte sute de ani; şi i s-au născut fii şi fiice.
5. Iar de toate, zilele lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani; şi a murit.
6. Set a trăit două sute cinci ani şi i s-a născut Enos.
7. După naşterea lui Enos, Set a mai trăit şapte sute şapte ani, şi i s-au născut fii şi fiice.
8. Iar de toate, zilele lui Set au fost nouă sute doisprezece ani; şi a murit.
9. Enos a trăit o sută nouăzeci de ani şi atunci i s-a născut Cainan.
10. După naşterea lui Cainan, Enos a mai trăit şapte sute cinsprezece ani şi i s-au născut fii şi fiice.
11. Iar de toate, zilele lui Enos au fost nouă sute cinci ani; şi a murit.
12. Cainan a trăit o sută şaptezeci de ani şi atunci i s-a născut Maleleil.
13. După naşterea lui Maleleil, Cainan a mai trăit şapte sute patruzeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice.
14. Iar de toate, zilele lui Cainan au fost nouă sute zece ani; şi a murit.
15. Maleleil a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani şi atunci i s-a născut Iared.
16. După naşterea lui Iared, Maleleil a mai trăit şapte sute treizeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice.
17. Iar de toate, zilele lui Maleleil au fost opt sute nouăzeci şi cinci de ani; şi a murit.
18. Iared a trăit o sută şaizeci şi doi de ani şi atunci i s-a născut Enoh.
19. După naşterea lui Enoh, Iared a mai trăit opt sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.
20 Iar de toate, zilele lui Iared au fost nouă sute şaizeci şi doi de ani; şi a murit.
21. Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani şi atunci i s-a născut Matusalem.
22. Şi după naşterea lui Matusalem a umblat Enoh cu Dumnezeu [3] două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.
[3] ,,A umbla cu Dumnezeu’’ este o metaforă pentru omul care trăieşte în intimitatea lui Dumnezeu, care-I este bineplăcut.
23. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani.
24. Şi a umblat Enoh cu Dumnezeu şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase [4].
[4] În variantă de text: ,,Îl luase la Sine’’. Verbul metatithemi înseamnă, nu numai a muta, a strămuta, a schimba locul, ci şi a preface, a transforma (a trece ceva sau pe cineva dintr-o stare de existenţă în alta). De aci, exegeza asupra misterului în care Enoh a fost strămutat (fenomen care se va şi cu proorocul Ilie, conform 4 REGI 2,3-10 şi notele aferente). Din cele relatate în aceste verset, înseamnă că Enoh nu a murit; la fel nici proorocul Ilie. Ei nu pot fi nemuritori, mai presus decât Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a răscumpărat prin moartea Sa pe Cruce. Despre ei se spune că vor fi înaintemergătorii celei de-a doua veniri a Domnului nostru Iisus Hristos şi ei vor muri ca martiri în persecuţia care va fi declanşată de către Antihrist, împotriva adevăraţilor creştini, care vor mai rămânea până în acea perioadă.
Atât din Sfânta Scriptură, cât şi din Sfânta Tradiţie am aflat că a doua venire a Domnului va fi precedată de venirea Antihristului. Acesta este falsul mesia pe care-l aşteaptă iudeii, în locul lui Mesia Cel Adevărat pe Care ei L-au răstignit pe Cruce. Cuvântul Antihrist este luat din limba greacă şi este compus din două părţi: anti, care înseamnă împotriva, contra şi hrist, care înseamnă Hristos. Deci cuvântul Antihrist înseamnă cel care este împotriva lui Hristos, potrivnicul lui Hristos. Acesta va fi un împărat mondial a cărui domnie va fi scurtă.
Odată cu venirea Antihristului, vor apare şi proorocii Domnului, Sfinţii Ilie şi Enoh, având drept scop întărirea duhovnicească a credincioşilor şi înfruntarea lui Antihrist. Acest adevăr îl aflăm şi din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, astfel: ,,Iată, Eu vi-l voi trimte pe Ilie Tezviteanul mai înainte de a fi venit ziua Domnului cea mare şi năpraznică-n vedere*, el, care va întoarce iarăşi inima părintelui spre fiu şi inima omului spre aproapele său, pentru ca nu cumva să vin Eu şi să lovesc pământul cu istov’’ [MALEAHI 4,4-5].
*Credinţa într-o revenire a profetului Ilie pe pământ devenise un bun comun al aşteptării mesianice, ceea ce îi va face pe Evanghelişti s-o raporteze, simbolic, la apariţia lui Ioan Botezătorul [MATEI 11,14; 17,10-12; MARCU 9,11-13; LUCA 1,17].
Tot în această privinţă, din Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, aflăm următoarele; ,,Enoh i-a plăcut Domnului şi a fost strămutat, pildă, pentru generaţii, de pas înnoitor’’ [ÎNŢELEPCIUNEA LUI ISUS FIUL LUI SIRAH 44,16].
Tot de către Isus, fiul lui Sirah este amintit şi profetul Ilie [ÎNŢELEPCIUNEA LUI ISUS FIUL LUI SIRAH 48,9-10].
În Sfânta Evanghelie de la Matei, Mântuitorul Însuşi zice: ,,Ilie, într-adevăr va veni, şi pe toate le va aşeza din nou la locul lor’’ [MATEI 17,11].
În Apocalipsă, citim următoarele despre Enoh şi Ilie: ,,Şi celor doi martori ai Mei* le voi da putere şi ei vor profeţi, îmbrăcaţi în sac**, o mie două sute şi şaizeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului. Şi dacă cineva voieşte să-i vatăme, tot aşa trebuie şi el ucis. Aceştia putere au să-nchidă cerul pentru ca ploaia să nu plouă în zilele profeţiei lor, şi putere au peste ape să le schimbe-n sânge, şi [putere] să lovească pământul cu orice fel de plagă, ori de câte ori vor voi. Şi când îşi vor isprăvi mărturia, Fiara care se ridică din adânc*** va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî. Şi leşurile lor vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari care duhovniceşte**** se cheamă Sodoma-şi-Egipt*****, acolo unde şi Domnul lor a fost răstignit. Şi timp de trei zile şi jumătate, oameni din popoare şi din seminţii şi din limbi şi din neamuri le vor privi leşurile şi nu vor îngădui ca trupurile lor moarte să fie puse-n mormânt. Şi-asupra lor se vor bucura locuitorii de pe pământ şi se vor veseli şi-şi vor trimite daruri unii altora pentru că aceşti doi profeţi i-au chinuit pe locuitorii de pe pământ. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi-au stat pe picioarele lor; şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Şi-au auzit un glas puternic din cer zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer într-un nor; şi duşmanii lor au privit la ei. Şi-n ceasul acela s-a făcut cutremur mare; şi-a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi-au pierit în cutremur şapte mii de oameni; iar ceilalţi s-au înfricoşat şi I-au dat slavă Dumnezeului cerului’’ [APOCALIPSA 11,3-13].
Venirea lui Ilie şi Enoh ca înaintemergători a celei de-a doua veniri a lui Hristos este confirmată şi de către Sfântul Ioan Damaschin, în DOGMATICA sa, ediţia I.
*Aceştia nu sunt numiţi, dar trebuie crezuţi. Ei sunt simbolul celor ce-L vor mărturisi pe Hristos în faţa prigonitorilor, având ca prototipuri vechi-testamentare pe Ilie şi Moise. Într-adevăr şi Moise, care era mai înainte de Ilie, a fost un mărturisitor al lui Hristos, mai ales prin profeţia de la DEUTERONOM 18,15, dar el a murit, aşa că alături de Ilie, înaintemergătorul celei de-a doua veniri a lui Hristos, tot Enoh rămâne, deoarece cei doi nu au murit, dar nici nemuritori nu pot rămâne, ei vor muri ca martiri în vremea domniei Antihristului. Acest adevăr ne-a fost descoperit chiar de către părintele prof. univ. Dr. Dumitru Abrudan, la Institutul Teologic Universitar Cluj-Napoca, în anul universitar 1990-1991.
**,,…îmbrăcaţi în sac…’’, este un semn căci misiunea lor va fi aceea de a îndemna la pocăinţă. Eu, mai am o părere personală. Cred că ,,sacul’’ în care cei doi vor fi îmbrăcaţi, semnifică sacosul arhieresc, adică, Hristos îi va trimite în calitate de arhierei ca să reactiveze Ortodoxia, care, în vremea aceea, aproape că nu va exista, pentru că atât pe păgânii care nu L-au cunoscut pe Hristos, cât şi pe iudeii care nu L-au primit, nu poţi să-i încreştinezi decât prin Botez şi să-i desăvârşeşti, decât prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.
*** Fiara este ANTIHRISTUL.
****,,Duhovniceşte’’ este o alegorie.
*****Ierusalimul este numit Sodoma şi Egipt din pricina păcatelor locuitorilor acestui oraş. Acest adevăr îl mărturiseşte şi proorocul Isaia, astfel: ,,Şi dacă Domnul Atotţiitorul nu ne-ar fi lăsat urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi domni ai Sodomei!; luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, voi popor al Gomorei!’’ [ISAIA 1,8-9].
25. Matusalem a trăit o sută optzeci şi şapte de ani şi atunci i s-a născut Lameh.
26. După naşterea lui Lameh, Matusalem a mai trăit şapte sute optezci şi doi de ani şi i s-au născut fii şi fiice.
27. Iar de toate, zilele lui Matusalem au fost nouăsute şaizeci şi nouă de ani [5]; şi a murit.
[5] Matusalem este personajul biblic consemnat cu vârsta cea mai înaintată.
28. Lameh a trăit o sută optzeci şi opt de ani şi i s-a născut un fiu…
29. …şi l-a numit cu numele de Noe, zicând: ,,Acesta ne va mângâia în osteneala noastră şi-n durerea mâinilor noastre, ce vine din pământul pe care Domnul Dumnezeu l-a blestemat’’.
30. Şi după naşterea lui Noe, Lameh a mai trăit cinci sute şaizeci şi cinci de ani şi i s-au născut fii şi fiice.
31. Iar de toate, zilele lui Lameh au fost şaptesute cincizeci şi trei de ani; şi a murit.
32. Noe era de cinci sute de ani când le-a dat naştere celor trei fii: Sem, Ham şi Iafet.

CAPITOLUL 6 – EROII
ANTEDILUVIENI.
NOE, SIGURUL OM DREPT.
VESTIREA POTOPULUI; CORABIA
NR.VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şi a fost că după ce au început oamenii a se înmulţi pe pământ şi li s-au născut fiice,
2. fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au luat dintre ele soţii , care pe cine a voit [1].
[1] Versetele 1-4 sunt un text enigmatic, inserţia unei vechi tradiţii pe care autorul Genezei nu şi-a permis s-o omită. În limbaj biblic, ,,fii ai lui Dumnezeu’’ sunt oamenii superiori, evoluaţi, virtuoşi, în timp ce ,,fii ai oamenilor’’ sunt cei inferiori, primitivi, instinctuali, păcătoşi. Din unirea acestor două ,,specii’’ atât de diferite s-au născut ,,uriaşii’’, ca o culme a răutăţii de pe pământ, răutate pe care Dumnezeu o va eradica prin potop.
3. Dar Domnul Dumnezeu a zis: ,,Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceştia, pentru că ei sunt numai trup; aşadar, zilele lor vor fi o sută douăzeci de ani [2].
[2] În capitolul precedent am văzut cât de lungă era viaţa primilor oameni, Matusalem ajungând la cea mai înaintată vârstă de 969 de ani. Având în vedere faptul că imoralitatea a atins cote alarmante, Dumnezeu a hotărât micşorarea vieţii, astfel încât, de la Noe până la Moise, vârsta oamenilor va scădea de la 950 de ani cât a trăit Noe, până la 120 de ani, cât a trăit Moise.
4. În zilele acelea erau pe pământ uriaşi, şi chiar după aceea, când fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor şi aceştia le dăruiau fii; aceştia sunt uriaşii din vechime, oamenii cei vestiţi [3].
[3] Uriaşii au existat. Acest lucru este confirmat atât de Sfânta Scriptură, cât şi de arheologi, care au descoperit unele oase umane uriaşe. Uriaşii nu erau nici extratereştri, nici o combinaţie între îngerii căzuţi şi oameni, precum se afirma uneori. De asemenea greşesc şi aceea care spun că uriaşii nu ar fi existat deloc, ci că ei sunt doar mituri şi legende antice.
Uriaşii nu erau acei oameni mai înalţi decât ceilalţi, ci un neam aparte, a cărui origine rămâne încă tainică. Astfel, în tratarea acestui subiect se cade să abordăm mai multă smerenie, nu o iscodire vicleană a tainelor lui Dumnezeu, lipsită de folos şi primejdioasă.
Uriaşii erau vestiţi datorită vitejiei lor şi iscusiţi la război, însă şi necinstitori de Dumnezeu, astfel: ,,O, Israele, cât de mare e casa lui Dumnezeu şi cât de-ntins e locul stăpânirii Lui, mare şi nemărginit, înalt şi nemăsurat! Acolo se născuseră vestiţii uriaşi cei cu statura-naltă şi aprigi la război*. Şi, totuşi, nu ei fost-au aleşii lui Dumnezeu, iar calea spre ştiinţă nu lor le-a arătat-o; lipsiţi de înţelepciune, de aceea au pierit; prin nebunia lor pierită**’’ [BARUH 3,24-28].
*Uriaşii = fiinţe umane fabuloase, simbol al puterii.
**Deseori, în limbajul biblic, ,,nebunie’’ nu înseamnă ,,demenţă’’, ci lipsa înţelepciunii, după cum reiese şi din Pilda celor zece fecioare de la MATEI 25,1-13.
,,CARTEA LUI ENOH’’, scriere apocrifă, nerecunoscută de Biserică, scrisă în limba ebraică-aramaică, undeva în secolul al III-lea î.Hr., este una dintre scrierile ce stau în legătură cu dreptul Enoh, fiind însă lipsită de autoritatea canonică a scrierilor biblice. Cartea, împărţită în 105 capitole, conţine relatarea pe care ar fi făcut-o Enoh despre călătoriile sale, precum şi sfaturile pe care acesta le-a dat fiului său Matusalem. Cartea aminteşte despre apariţia uriaşilor pe pământ. Iată ce ne este relatat în această carte: ,,Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulţiseră şi în acele zile li se născuseră fiice frumoase şi pline de graţie. Şi îngerii, copiii cerului, le-au văzut şi au poftit după ele şi şi-au spus între ei: ,,Veniţi să ne alegem femei dintre oameni şi să avem copii cu ele’’. Şi Semiazaz care era căpetenia lor, le-a spus: ,,Eu mă tem că voi nu veţi consimţi să înfăptuiţi aceasta, şi numai eu voi suferi pedeapsa unui mare păcat’’. Şi ei toţi i-au răspuns astfel: ,,Să facem cu toţii un jurământ şi să ne legăm cu toţii cu blestem, că nu vom părăsi acest gând şi că vom înfăptui lucrul acesta’’. Apoi au jurat cu toţii şi s-au legat cu blestem de acesta. Şi erau cu toţii două sute care au coborât în zilele lui Iared, pe vârful muntelui Hermon şi ei l-au numit muntele ,,Hermon’’, căci au jurat şi s-au legat cu blestem pe acesta. Şi toţi şi-au luat neveste, fiecare şi-a ales câte una şi au început să se împreuneze cu ele şi să trăiască cu ele, şi aceştia le-au învăţat farmece şi descântece şi culegerea rădăcinilor, le-au făcut cunoscute plantele. Şi ele au rămas grele şi au născut uriaşi a căror statură ajungea la trei sute de coţi, care au început să înfulece toată agoniseala oamenilor. Şi când oamenii nu au mai putut să-i sature, uriaşii s-au întors împotriva lor ca să-i mănânce. Şi apoi au început să pornească după păsări, după dobitoace, după târâtoare, după peşti şi să-şi sfâşie carnea unul altuia şi să bea sângele. Şi atunci, pământul i-a învinuit pe nelegiuiţi’’.
Pornind de la cartea apocrifă pusă pe seama dreptului Enoh şi de la cuvintele ,,fiii lui Dumnezeu’’, mulţi au început să rătăcească în mintea lor, cugetând că este vorba despre îngerii din cer, care, în urma împreunării trupeşti cu fiicele oamenilor, au căzut, devenind diavoli.
Sfântul Ioan Gură de Aur previne această rătăcire, spunând clar căci ,,fiii lui Dumnezeu’’ nu sunt îngeri, ci oameni. Iată, cum argumentează Sfântul Ioan Gură de Aur acest lucru: ,,Unii spun că nu-i vorba de oameni, ci de îngeri; pe aceştia i-ar fi numit Scriptura ,,fii ai lui Dumnezeu’’. Mai întâi, să-mi arate ei în care loc din Scriptură îngerii au fost numiţi ,,fii ai lui Dumnezeu’’? Dar nu vor putea să-mi arate. Oamenii, da, au fost numiţi ,,fii ai lui Dumnezeu’’, dar îngerii, nu. Nicăieri în Scriptură îngerul nu-i numit fiu, nici fiu al lui Dumnezeu’’.
Acelora care spun că acum au căzut o parte din îngerii cei buni, devenind diavoli, acelaşi sfânt părinte, le spune: ,,Unii spun că ,,fiii lui Dumnezeu’’ au fost îngeri, care, pentru că s-au pogorât spre a săvârşi această nelegiuită faptă, au pierdut vrednicia lor. Ei spun că îngerii acum au căzut şi aceasta este pricina căderii lor. Scriptura însă, ne învaţă altfel, că diavolul şi îngerii lui şi-au pierdut vrednicia lor înainte de crearea celui întâi zidit, pentru că s-au gândit să ajungă mai mari decât erau, precum se spune: ,,Dar diavolul, prin pizmă adus-a moartea în lume, iar cei ce sunt alături de el o vor cunoaşte!’’ [ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON 2,24]. Dacă n-ar fi căzut înainte de crearea omului, cum ar fi invidiat pe om că îşi avea vrednicia lui? Ce motiv ar fi avut îngerul care este netrupesc şi încărcat de atâta cinste să invidieze pe om, care este îmbrăcat în trup? N-ar fi oare, curată nebunie să spui că îngerii s-au pogorât din cer să se împreuneze cu femeile, că firea aceea fără de trup s-a unit cu trupurile femeilor? Nu-i cu putinţă ca firea cea fără de trup să aibă vreodată astfel de poftă!’’.
În realitate, lucrurile stau altfel. ,,Fiii lui Dumnezeu’’ erau urmaşii celor drepţi, iar ,,fiii (fiicele) oamenilor’’ erau urmaşii celor păcătoşi, precum spune acelaşi sfânt părinte: ,,Este obiceiul Scripturii să numească şi pe oameni ,,fii ai lui Dumnezeu’’. Aceştia se coborau din Set şi din fiul său Enos, de aceea urmaşii acestuia au fost numiţi de dumnezeiasca Scriptură, ,,fii ai lui Dumnezeu’’, pentru că au mers pe urmele virtuţii strămoşilor lor, pe când urmaşii lui Cain şi ai fiului acestuia au fost numiţi de Scriptură ,,fii ai oamenilor’’.
Despre uriaşii care au rezultat în urma apropierii lor, Sfântul Ioan Gură de Aur spune doar atât: ,,După părerea mea, dumnezeiasca Scriptură numeşte aici uriaşi pe oamenii puternici la trup. Din aceia, spune Scriptura, s-a înmulţit neamul lor.
Cuvântul folosit pentru a-i desemna pe uriaşi, în originalul ebraic este ,,nefilim’’. Acesta este un derivat al verbului ,,nafal’’, care înseamnă ,,a cădea’’. Astfel, uriaşii sunt ,,cei căzuţi’’ sau ,,cei degeneraţi’’. Potrivit mărturiei Sfintei Scripturi, uriaşii au fost mari, atât în dimensiuni trupeşti, cât şi în păcatele săvârşite.
5. Dar Domnul Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din gândul inimii lor era fără-ncetare numai spre rău.
6. Şi S-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit întru inima Sa.
7. Şi a zis Domnul: ,,Şterge-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om pân-la dobitoc şi de la târâtoare pân-la păsările cerului, căci Mă căiesc că le-am făcut’’.
8. Noe însă a aflat har în faţa Domnului Dumnezeu [4].
[4] Datorită uriaşilor şi păcatelor fără de număr pe care au ajuns să le facă oamenii, Dumnezeu a hotărât să piară toţi prin potop, afară de dreptul Noe şi de neamul său, precum am citit în versetele 5-8.
Uriaşii au murit în urma potopului, precum mai citim în Sfânta Scriptură: ,,Că Tu eşti Ziditorul a toate, şi Tu pe toate le stăpâneşti: drept eşti Tu, Doamne, şi Tu îi judeci pe toţi cei ce se poartă cu trufie şi neobrăzare. Tu eşti Cel ce i-ai nimicit pe cei ce cândva lucrau fărădelegea – printre care se aflau şi uriaşi –, cei ce se încredeau în puterea şi îndrăzneala lor, acoperindu-i cu potop nemărginit [3 MACABEI 2,3-4].
Uriaşii au existat şi după potop, probabil tot din aceeaşi cauză a înmulţirii păcatelor şi a decăderii oamenilor. După potop însă, Dumnezeu a făgăduit omului că nu va mai pierde niciodată pe oameni prin potop, conform FACERE 9,11.
Un neam de uriaşi, amintit după potop era cel al ,,refaimiţilor’’, după cum citim: ,,Căci numai Og, regele Vasanului, doar el mai rămase din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, încă se mai află în Rabotul fiilor lui Amon: de nouă coţi în lungime şi de patru coţi în lăţime, coţi bărbăteşti*’’ [DEUTERONOM 3,11].
*1 cot = 45 cm. Patul acestui uriaş era de 9 coţi x 45 cm = 405 cm, adică 4,05 m. Lăţimea patului era de 4 coţi x 45 cm = 180 cm, adică 1,8 m. Un pat de asemenea dimensiuni nu putea fi decât al unui om uriaş.
În Sfânta Scriptură, neamul ,,refaimiţilor’’ este amintit între popoarele care locuiau în Canaan. Alături de acest neam de uriaşi, în Canaan mai existau şi alte neamuri de uriaşi, precum neamul lui Enac, despre care citim: ,,Acolo am văzut noi uriaşi*; noi păream pe lângă ei ca nişte lăcuste, aşa păream noi în ochii lor’’ [NUMERELE 13,33].
*Despre Enaciţi se ştie că locuiau în munţii Iudeii înainte de sosirea evreilor.
Unul dintre uriaşii cei mai vestiţi a fost Goliat, pe care l-a înfrânt viitorul rege David. Despre acest uriaş aflăm din Sfânta Scriptură, următoarele: ,,Din oastea Filistenilor a ieşit atunci un bărbat puternic, al cărui nume era Goliat, din Gat*; înălţimea lui era de patru coţi şi o palmă**. Pe cap avea chivără şi purta o platoşă de zale; platoşa lui cântărea cinci mii de sicli de aramă şi fier***. Înaintea lui mergea purtătorul lui de arme’’ [1 REGI 17,4-7].
*Din IOSUA 13,22 ştim că în Gat rămasese un rest din neamul Enachimilor, bărbaţi vestiţi prin statura lor uriaşă.
**Patru coţi şi o palmă înseamnă aproximativ 2 m. În Textul Masoretic scrie ,,şase coţi şi o palmă’’, adică aproximativ 3 m (cifră adaptată, probabil, la dimensiunile şi greutatea armurii lui Goliat).
***5 000 de sicli de aramă şi fier = aproximativ 60 kg.
Pe acesta l-a ucis David, care slujea lui Dumnezeu.
Când poporul lui Israel a ocupat Canaanul, popoarele din această regiune au fost distruse, de la mic şi până la mare, căci Dumnezeu le-a dat în mâna lor astfel: ,,Ascultă, Israele: Tu treci astăzi Iordanul ca să intri şi să iei în stăpânire neamuri mari şi mult mai puternice decât tine, cetăţi mari cu ziduri până la cer, popor mare şi numeros şi înalt la statură, fiii lui Enac, pe care tu îi şti şi despre care ai auzit spunându-se: Cine poate să li se împotrivească fiilor lui Enac?’’ [DEUTERONOM 9,1-2]. Cu siguranţă majoritatea uriaşilor au pierit în acest moment, doar o parte dintre ei scăpând fugind în ţările din jur, iar urmele lor constituie astăzi un subiect mult cercetat de antropologi.
Urme ale acestor uriaşi au fost descoperite de-a lungul vremii în multe colţuri ale lumii. Astfel, în anul 1911, în urma unor săpături efectuate în Lovelock Cave, Nevada, au fost descoperite o serie de oase foarte mari, printre care şi o mandibulă umană enormă. Mai târziu, în anul 1950, în timpul construirii unei autostrăzi, în sud-estul Turciei, pe valea râului Eufrat, au fost descoperite câteva morminte antice, cu oase umane foarte mari, printre care şi un femur* lung de 1m şi 20 de cm, întregul schelet ar fi avut 4,5 m. În cadrul Muzeului Naţional din Bagdad, Irak, sunt expuse câteva topoare imense, lungi de aproape 4 m şi grele de peste 100 kg. Acestea, putând fi folosite ca nişte topoare normale, trebuiau să fie mânuite de nişte oameni uriaşi.
*Femurul este osul lung care formează scheletul coapsei (pulpei). El se articulează în partea de sus cu osul iliac şi în partea de jos cu tibia.
Uriaşii au dispărut cu mult timp în urmă. Oamenii foarte mari de astăzi nu sunt asemenea uriaşilor de demult care ajungeau la nişte dimensiuni enorme prin însăşi gena lor, iar nu în urma unei boli. Astăzi, cei care cresc enorm sunt cazuri nefericite, ei suferind de boli gigantismul sau acromegalia. În cazul acestora glanda pituitară* perturba secreţia hormonilor de creştere, ducând la o dezvoltare fizică anormală.
*Glanda pituitară este mica glandă endocrină care secretă hormoni şi este legată de partea anterioară a creierului.
Majoritatea celor care suferă de gigantism prezintă afecţiuni neorologice, musculare şi scheletice. Cel mai adesea, aceştia nu ajung până la vârsta de 40 de ani. Robert Pershing Wadlow, născut la 22 februarie 1918, în localitatea Alton, Ilionolis, decedat la 15 iulie 1940, la vârsta de 22 de ani, a avut o înălţime de 2,72 m şi o greutate de aproximativ 200 kg. Suferind de gigantism, el nu poate fi numit uriaş, chiar dacă a fost numit de presă drept cel mai înalt om din lume.
Uriaşii din vechime au ajuns astfel în urma păcatelor, fiind prin fire uriaşi, despre care, tot din Sfânta Scriptură aflăm că: ,,Acolo se născură vestiţii uriaşi cei cu statura-naltă şi aprigi la război. Şi totuşi nu ei fost-au aleşi de Dumnezeu, iar calea spre ştiinţă nu lor le-a arătat-o; lipsiţi de-nţelepciune, de aceea au pierit; prin nebunia* lor pieiră’’ [BARUH 3.26-28].
*Deseori, în limbajul biblic, ,,nebunie’’ nu înseamnă ,,demenţă’’, ci lipsa înţelepciunii.
La rândul lor, oamenii ,,uriaşi’’ ai zilelor noastre au ajuns astfel în urma unui dezechilibru hormonal, iar nu prin firea lor, dovadă fiind numeroasele efecte secundare de slăbănogire şi neputinţă ale acestora care nu erau prezente în cazul uriaşilor din vechime care erau războinici.
În ceea ce-i priveşte pe uriaşii din vechime, părintele Ilie Cleopa ne descrie despre răutatea poporului uriaş de dinainte de potop, astfel: ,,Uriaşii creşteau de trei ori (mai mari) ca cedrii Libanului. Şi erau cei mai urâţi oameni de pe faţa pământului şi cei mai spurcaţi. Adam a zis: ,,Doamne, ce semn o să vină înainte de potop?’’ Şi le-a spus: ,,Uite ce semn. Băgaţi de seamă să spuneţi la copii voştri, că înainte de potopul cu apă o să se nască un popor uriaş, pentru că au să se amestece fiii lui Set cu fiii (mai bine zis fiicele) lui Cain şi o să fie răi înaintea lui Dumnezeu. Şi o să zică Dumnezeu, cum spune în Biblie: că ia părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om. Şi vor fi foarte urâţi înaintea Domnului, că uriaşii creştea de trei ori (mai mari) ca cedrii Libanului. Şi erau cei mai urâţi oameni de pe faţa pământului şi cei mai spurcaţi. Mâncau şi copiii pe care îi lepădau femeile lor, aşa de spurcaţi erau. Căci până la potop oamenii n-au mâncat carne, decât uriaşii. Dar nu mâncau numai din dobitoace, ci mâncau şi pe cei din neamul lui Set. Erau două feluri de popoare: oameni mari, uriaşii, şi cei din neamul lui Set, care erau normali. Şi cea mai mare scăpare o aveau cei mici ca noi, că se ascundeau prin păduri. Uriaşii prin pădure nu puteau fugi, că pădurea era numai până la genunchi la ei, cum este la noi iarba. Şi când îi prindeau uriaşii pe aceştia, aveau nişte oale mari, şi băgau câte 50 de oameni la fiert o dată. Mâncau carne de oameni uriaşii… . Dar înainte de potop or să bea oamenii multă apă, cu vreo 500 de ani înainte de potop. Şi acesta va fi semnul că vine pedeapsa omenirii prin apă. Referitor la potopul cu foc, Arhanghelul Uriil i-a zis lui Adam că acesta va fi la sfârşitul lumii, când oamenii o să se depărteze de Dumnezeu. Atunci o să se ivească o buruiană, tutunul, care nu le va ţine nici de foame, nici de sete. Această buruiană, adică tutunul, când o vor bea oamenii cu foc şi fum, va fi semn că vine focul şi fumul, care o să iasă dintr-înşii. Acesta va fi primul semn al sfârşitului veacurilor, iar al doilea semn va fi răcirea credinţei în Dumnezeu şi oamenii se vor înrăi foarte tare. Tutunul a fost adus în Franţa de împărăteasa Ecaterina, din America şi se chema ,,iarba împărătesei Ecaterina’’, dar nu l-au adus pentru fumat, ci pentru băi’’.
9. Iată neamurile lui Noe: Noe era om drept şi neprihănit între cei din neamul său; Noe umbla cu Dumnezeu [5].
[5] ,,A umbla cu Dumnezeu’’ este o metaforă pentru omul care trăieşte în intimitatea lui Dumnezeu, care-I este bineplăcut.
10. Iar lui Noe i s-au născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet.
11. Pământul însă se stricase în faţa lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicie [6].
[6] Adikia înseamnă nedreptate, strâmbătate, asuprire, agresiune, violenţă, cruzimea celui puternic faţă de cel slab, cum a fost cruzimea uriaşilor despre care ne vorbeşte părintele Ilie Cleopa care mâncau oameni, după cum reiese din sfârşitul notei explicative nr. 4.
12. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ, şi iată era stricat; căci tot trupul [7] îşi stricase calea sa de pe pământ.
[7] Lieral este vorba despre ,,toată carnea’’, adică orice fiinţă vie, fie om, fie animal. Copiii la şcoală sunt foarte interesaţi despre existenţa dinozaurilor şi mai ales de dispariţia lor. Aşa cum au dispărut uriaşii, marea majoritate la potop, aşa se va justifica şi dispariţia dinozaurilor.
13. Şi Domnul Dumnezeu a zis către Noe: ,,Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci din pricina lor s-a umplut pământul de silnicie; şi iată, Eu îi voi pierde, pe ei şi pământul.
14. Ca urmare, tu fă-ţi o corabie de lemn din cel tare [8]. În corabie fă încăperi [9], iar pe dinlăuntru şi pe dinafară smoleşte-o cu smoală.
[8] Ebraicul gofer (transpus ca atare de primele traduceri engleze) indică o esenţă de lemn necunoscută nouă. Septuaginta îl traduce prin termenul general de tetragonos, ceea ce indică un lemn de esenţă tare. Echivalentele moderne mai specifice: ,,salcâm’’, ,,chiparos’’, ,,răşinoase’’, sunt, fie total inadecvate, fie aproximative.
[9] ,,Încăperi’’ = literal: cuiburi.
15. Şi iată cum să faci corabia: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coţi [10], lăţimea ei să fie de cincizeci de coţi, iar înălţimea ei de treizeci de coţi.
[10]Un cot = aproximativ 0,45 m, adică 45 cm. Înseamnă căci corabia avea următoarele dimensiuni: lungimea = aproximativ 135 m; lăţimea = aproximativ 22,5 m; înălţimea = aproximativ 13,5 m.
16. Corăbiei să-i faci acoperiş pe care-l vei încheia la un cot deasupra [11]; iar uşa corăbiei să i-o faci într-o latură; şi vei face o punte jos, una la rândul doi şi alta în cel de-al treilea [12].
[11] Textul este dificil, înţelesul neclar. Ideea ar fi: un acoperiş uşor înclinat, a cărui coamă nu va depăşi în înălţime un cot de la streaşină. Altă traducere ar fi: ,,o fereastră la un cot de la acoperiş’’. Oricum, corabia (arca lui Noe) nu are nimic în comun cu structura şi forma corăbiei clasice. Septuaginta o desemnează prin substantivul kivotos = ladă cu capac, cufăr.
[12] Aşadar, spaţiul cel mare este împărţit în trei etaje.
17. Şi iată, Eu voi aduce asupra pământului potopul – apele –, ca să pierd de sub cer tot trupul care are-n el suflare de viaţă; şi tot ce este pe pământ va muri.
18. Dar cu tine voi statornici legământul Meu: tu vei intra în corabie, tu şi-mpreună cu tine fiii tăi şi femeia ta şi femeile fiilor tăi.
19. Şi din toate dobitoacele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul tu vei aduce-n corabie două câte două [13], ca să le ţii în viaţă împreună cu tine; ele vor fi parte bărbătească şi parte femeiască.
[13] Aici, este cu înţelesul: câte două din fiecare specie.
20. Din tot soiul de păsări zburătoare după fel şi din tot soiul de dobitoace după fel şi din tot soiul de târâtoare după fel, două câte două din toate să vină la tine, parte bărbătească şi parte femeiască, pentru ca-mpreună cu tine să le ţii în viaţă.
21. Iar tu ia cu tine din toate bucatele ce se mănâncă şi fă-ţi acolo strânsură; ele vă vor fi vouă de mâncare, ţie şi lor’’.
22. Şi a făcut Noe totul după cum îi poruncise Domnul Dumnezeu; aşa a făcut.

CAPITOLUL 7 – POTOPUL
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şi Domnul Dumnezeu i-a zis lui Noe: ,,Intră în corabie, tu şi toată casa ta [1], căci pe tine te-am văzut că eşti drept înaintea Mea în neamul [2] acesta.
[1] ,,Casa ta’’, are înţelesul de ,,familia ta’’.
[2] ,,Neamul’’, înseamnă ,,generaţia’’.
2. Din toate animalele curate vei lua cu tine câte şapte perechi, parte bărbătească şi femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască.
3. De asemenea, din păsările cerului cele curate să iei câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările cele necurate, câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi lor soiul pe faţa-ntregului pământ.
4. Căci încă şapte zile, şi Eu voi face să plouă pe pământ timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi voi pierde de pe faţa pământului toate fiinţele vii pe care le-am făcut’’.
5. Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit Domnul Dumnezeu.
6. Iar Noe era de şase sute de ani când a venit potopul – apele – asupra pământului.
7. Şi Noe şi fiii săi şi femeia sa şi femeile fiilor săi au intrat în corabie ca să scape de apele potopului.
8. Şi din păsările curate şi din păsările necurate şi din dobitoacele curate şi din dobitoacele necurate şi din fiare şi din toate cele ce se târăsc pe pământ,
9. parte bărbătească şi parte femeiască, două câte două au intrat cu Noe în corabie, aşa cum Dumnezeu îi poruncise lui.
10. Şi a fost că după cele şapte zile au venit apele potopului asupra pământului.
11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şapte a lunii, în chiar ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare [3] şi jgheaburile [4] cerului s-au deschis;
[3] Adâncul este genunea sau abisul din FACERE 1,2. Aici este vorba de apele subterane care ţâşnesc din adâncuri în întâmpinarea celor ce se prăvălesc din cer.Totul sugerează refacerea hăului primordial; dacă la început Dumnezeu despărţea apele, acum se împreunează din nou, clocotind.
[4] ,,Jgheaburile’’, înseamnă textual ,,cataractele’’.Imaginea este aceea a morarului care deschide scocul pentru ca apa acestuia să se prăvălească în cupele roţii, ca aceasta să fie pusă în mişcare.
12. şi a plouat pe pământ timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
13. În chiar ziua aceea a intrat Noe în corabie, precum şi Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor săi.
14. Şi toate fiarele după fel şi toate dobitoacele după fel şi toate târâtoarele ce se târăsc pe pământ şi toate înaripatele după fel
15. au intrat cu Noe în corabie, două câte două din tot trupul care are-n el suflare de viaţă.
16. Şi cele ce-au intrat – o parte bărbătească şi o parte femeiască din tot trupul – au intrat precum îi poruncise Dumnezeu lui Noe. Şi Domnul Dumnezeu i-a închis corabia pe dinafară.
17. Şi a fost potopul pe pământ timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi apele au crescut şi au ridicat corabia şi ea s-a înălţat deasupra pământului.
18. Şi s-au întăpânit apele şi-au crescut pe pământ; şi corabia se purta pe deasupra apelor.
19. Şi-atât de mult s-au înstăpânit apele pe pământ, încât toţi munţii cei mai înalţi care erau sub cer s-au acoperit;
20. cu cinsprezece coţi s-a ridicat apa deasupră-le şi toţi munţii cei înalţi s-au acoperit.
21. Şi a murit tot trupul ce se mişca pe pământ: păsările, dobitoacele, fiarele, toate vietăţile ce mişună pe pământ, şi toţi oamenii;
22. toate ce aveau în nări suflare de viaţă, toate cele ce erau pe uscat, toate au murit.
23. Şi s-a stins toată fiinţa ce se afla pe faţa-ntregului pământ, de la om pân-la dobitoc şi pân-la târâtoare şi pân-la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ; şi n-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie [5].
[5] Părintele prof. univ. Dr. Vasile Mihoc de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, care a predat şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Studiul Noului Testament, în anii universitari 1990-1991, 1991-1992, explicându-ne despre sensul literal şi sensul plenar al Bibliei, în sens literal, în Vechiul Testament este descris potopul, care a disrtus tot răul de pe pământ, iar în sensul plenar, apele potopului preînchipuiau apele Botezului, adică apele potopului au nimicit oamenii de pe pământ pentru că erau păcătoşi, iar apele Botezului nimicesc păcatul strămoşesc şi celelalte păcate făcute până la Botez. În sens literal, corabia l-a salvat pe Noe şi pe cei ce erau cu el în corabie, inclusiv necuvântătoarele, iar în sens plenar, corabia simbolizează Biserica.
În această privinţă şi părintele Arsenie Boca, în lucrarea sa Cărarea Împărăţiei,ne aduce următoarele explicaţii: ,,Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu Cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e că aceea a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra după cum reiese din versetul 16, pe când corabia Bisericii – corabia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aici Hristos, iar în valuri ucigaşul înecând pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că acei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Hristos – Cel cu Cruce – sunt fiii pierzării [IOAN 17,12], fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. De aceea Dumnezeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puternice, ca să de-a crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea [2 TESALONICENI 2,10-12]. Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăşmaşul mântuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult în rele: a scornit şi el corăbii şi cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce-ntind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiuită a Satanei, care li s-a făcut până acum în peste 800 de hristoşi mincinoşi [MATEI 24,24], care de fapt sunt diavoli. Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 de secte (800 în 1946, acum cca. 3000), luntri sau biserici mincinoase, în care pe mulţi îi ia de minte şi-i duce cu el. Înşelăciunea e uşor de prins: corăbierul vrăşmaş şi hristoşii mincinoşi nu au Crucea pe catarg, iar înăuntru nu au cele şapte Taine. Înşelăciunea e şi mai vădită, întrucât oarecare din hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e fiul Tatălui; dovadă că nu-şi lasă ucenicii să zică Tatăl nostru, deşi scrie: ,,Aşa să vă rugaţi’’ [MATEI 6,9]. Prin urmare hristoşii mincinoşi îşi scot ucenicii dintre fiii Tatălui şi-i fac fiii pierzării. Aceştia sunt cei nesiguri în adevăr, dar siguri în înşelăciune. Apoi, oricare dintre hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e fiul Sfintei Fecioare, dovadă că-şi învaţă ucenicii să zică rău de Maica Domnului; şi în sfârşit să ne gândim la întrebarea Apostolului Pavel: ,,Oare S-a împărţit Hristos?’’[1 CORINTENI 1,13].
Cum ajunge cineva pradă înşelăciunii, se va lămuri la vreme. Aci, răspunzând celor ce se ţin mai presus de Biserică şi sfinţi, e destul să le aducem aminte de înşelăciunea în care au căzut iudeii, ucigaşii drepţilor, primii călători la iad cu Scriptura în mână, întrebându-i: Nu după Scripturi [IOAN 19,7] au răstignit pe Domnul?’’.
24. Iar apa a crescut pe pământ vreme de o sută cincizeci de zile.

CAPITOLUL 8 – ÎNCETAREA
POTOPULUI. NOE IESE
DIN CORABIE ŞI ADUCE JERTFĂ
LUI DUMNEZEU
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe şi de toate fiarele şi de toate dobitoacele şi de toate păsările şi de toate vietăţile mişcătoare câte erau cu el în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi apele s-au potolit;
2. izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au închis şi ploaia din cer a încetat.
3. Şi apa scădea treptat pe pământ şi după o sută cincizeci de zile apele s-au micşorat.
4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douzeci şi şapte a lunii, corabia s-a odihnite pe muntele Ararat [1].
[1] Literal: pe munţii Ararat, care sunt un lanţ muntos în Armenia de astăzi, la sud de Caucaz.
5. Iar apele au scăzut până în luna a zecea; iar în cea dintâi zi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.
6. Şi a fost că după patruzeci de zile a deschis Noe fereastra corăbiei pe care o făcuse [2]
[2] Conform FACERE 6,16, textul este dificil cu înţeles neclar. Ideea ar fi un acoperiş uşor înclinat, a cărui coamă nu va depăşi în înălţime un cot de la streaşină. Altă traducere: ,,o fereastră la un cot de la acoperiş’’. Oricum, corabia (arca) lui Noe nu are nimic în comun cu structura şi formele corăbiei clasice.
7. şi a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut. Şi ieşind acesta, nu s-a mai întors până ce apele au secat pe pământ.
8. Şi după el a trimis porumbelul ca să vadă dacă apele au scăzut de deasupra feţei pământului.
9. Dar porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el în corabie; căci încă era apă pe toată faţa pământului. Şi [Noe] a întins mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la el în corabie.
10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, din nou a trimis porumbelul din corabie.
11. Şi porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată, avea în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa pământului.
12. Şi încă alte şapte zile aşteptând, din nou i-a dat drumul porumbelului; dar acesta nu s-a mai întors la el.
13. Şi a fost că în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în prima zi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit; şi iată că apa secase de pe faţa pământului.
14. Iar în luna a doua, în douăzeci şi şapte ale lunii, pământul era uscat.
15. Şi Domnul Dumnezeu i-a grăit lui Noe, zicând:
16. ,,Ieşi din corabie, tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi;
17. şi toate fiarele care sunt cu tine, şi tot trupul: de la păsări şi pân-la dobitoace şi toate târâtoarele ce se mişcă pe pământ scoate-le împreună cu tine; creşteţi şi înmulţiţi-vă pe pământ !’’ [3].
[3] Textul LXX (SEPTUAGINTA) reia expresia de la FACERE 1,28: ,,Creşteţi* şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l!; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!’’, ceea ce sugerează naşterea din nou a lumii, aceasta fiind solidară cu omul atât în cădere cât şi în mântuire.
*Verbul ,,creşteţi’’, în original sugerează, deopotrivă, facultatea de a spori în talie, în forţă, în putere, în număr, şi pe aceea de a deveni fecund, rodnic, apt pentru înmulţire. E motivul pentru care unii traducători români (Radu, Galction, Nicodim), preferă sintagma ,,Fiţi rodnici (roditori), în consonanţă cu versiunile occidentale, spre deosebire de cei mai vechi ai noştri, care reţin sensul primar al cuvântului.
18. Şi a ieşit Noe, precum şi femeia sa şi fiii săi şi femeile fiilor săi;
19. şi toate fiarele, toate dobitoacele, toate târâtoarele care se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie.
20. Şi Noe I-a zidit Domnului un jertfelnic [4]; şi a luat din toate animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere-de-tot [5] pe jertfelnic.
[4] ,,Jertfelnicul’’ era un altarfăcut din pietre aşezate unele peste altele.
[5] ,,Ardere-de-tot’’ sau ,,holocaust’’: înseamnă jertfă în care animalul sacrificat era în întregime mistuit de focul de pe altar; ofrandă totală din care jertfitorul nu-şi reţine nici o parte.
21. Şi Domnul Dumnezeu a mirosit bună mireasmă şi a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: ,,De-acum nu voi mai blestema pământul din pricina faptelor omului, căci închipuirea inimii omului se pleacă spre rău încă din tinereţea lui; şi nici nu voi mai pierde toate făpturile vii aşa cum am făcut.
22. De-acum, câte zile va avea pământul, semănat şi secerat, frig şi căldură, vară şi iarnă, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!’’

CAPITOLUL 9 – RÂNDUIALĂ NOUĂ
PE PĂMÂNT. LEGĂMÂNTUL LUI
DUMNEZEU CU NOE. NOE ŞI FIII SĂI
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: ,,Creşte-ţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l!
2. Groaza şi frica de voi fie peste toate fiarele pământului, peste toate păsările cerului, peste tot ce se mişcă pe pământ şi peste toţi peştii mării; pe mâna voastră le-am dat [1].
[1] Omul nou renăscut după apele potopului, primeşte de la Dumnezeu putere asupra întregului regn animal, putere pe care, datorită înmulţirii păcatelor pe pământ, urmaşii lui Noe o vor pierde treptat.
3. Tot ce se mişcă şi tot ce trăieşte fie-vă spre hrană; aşa cum iarba verde, pe toate vi le-am dat [2].
[2] Ca o mângâiere în urma potopului, vedem că Dumnezeu, pentru prima dată de la creaţie [FACERE 1,29] le dă voie oamenilor să mănânce carne, asta nu înseamnă că omul în anumite perioade nu trebuie să se îndeletnicească şi cu postul.
4. Numai carne cu viaţa ei – sângele – să nu mâncaţi [3].
[3] Este prima poruncă consemnată în Sfânta Scriptură, prin care Dumnezeu interzice omului să consume sângele oricărui animal. Această poruncă va fi reînoită şi în Noul Testament prin Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50, astfel: ,,Drept aceea eu (Sfântul Iacob) socotesc să nu-i tulburăm pe cei ce dintre păgâni se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor* şi de desfrâu şi de sugrumate** şi de sânge’’ [FAPTELE APOSTOLILOR 15,19-20].
*Aici este vorba de carnea animalelor jertfite idolilor.
**Aici este vorba de carne de animalele sugrumate, deoarece, este ca şi cum ai consuma sânge, deoarece sângele din animalul sugrumat nu s-a scurs.
5. Cât despre viaţa voastră – sângele –, pentru ea voi cere socoteală [4] de la toată fiara; şi de la fratele omului voi cere socoteală pentru viaţa omului [5].
[4] Literal: o voi cere din mâna… . Fiind vorba aici de animalele care atacă oamenii, înseamnă, în sensul plenar, căci ângele omului va fi cerut din gura animalului care l-a omorât.
[5] Altfel formulat: fiecărui om îi voi cere socoteală pentru viaţa (sângele) fratelui său.
6. Cel ce va vărsa sânge de om, de către om îi va fi sângele vărsat, căci după chipul lui Dumnezeu l-a făcut Dumnezeu pe om [6].
[6] Viaţa îi aparţine lui Dumnezeu, căci El i-a dat-o fiecăruia. A atenta la viaţa omului înseamnă a atenta la însuşi chipul lui Dumnezeu. Acest verset poate fi considerat primul articol din Legea Talionului, care era o lege a dreptăţii, adică, cum ai ucis, aşa trebuie să fi şi tu ucis, spre deosebire de Legea morală a Noului Testament – care este o lege a iubirii.
7. Voi însă creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l!’’
8. Şi i-a grăit Dumnezeu lui Noe şi fiilor săi care erau cu el, zicând:
9. ,,Iată, Eu închei legământul [7] Meu cu voi, cu urmaşii voştri de după voi
[7] Legământ: alianţă, învoială, acord, făgăduinţă, testament. Legământul lui Dumnezeu cu Noe va fi urmat de acela cu Avraam [FACERE 15 şi 17] şi de acela cu poporul lui Israel [IEŞIRE 24].
10. şi cu toate fiinţele vii care sunt cu voi: cu păsările, cu dobitoacele şi cu toate fiarele pământului care sunt cu voi, cu toate câte au ieşit din corabie;
11. cu voi închei acest legământ: nici un trup nu va mai pieri de apele potopului şi nici un potop nu va mai fi să pustiască pământul’’.
12. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: ,,Iată semnul legământului pe care Eu îl fac cu voi şi cu toată fiinţa vie care este cu voi, din neam în neam şi de-a pururi:
13. curcubeul Meu îl aşez în nor, ca să fie el semn al legământului dintre Mine şi pământ.
14. Şi fi-va că ori de câte ori voi aduna nor deasupra pământului şi curcubeul Meu se va arăta în nor,
15. Îmi voi aduce aminte de legământul Meu pe care l-am încheiat cu voi şi cu toată fiinţa vie a oricărui trup, şi apele nu vor mai deveni potop ca să nimicească tot trupul.
16. Fi-va curcubeul Meu în nor şi Eu îl voi vedea şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi toată fiinţa vie din tot trupul care este pe pământ!’’
17. Şi a zis Dumnezeu lui Noe: ,,Acesta este semnul legământului pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ’’.
18. Iar fiii lui Noe care au ieşit din corabie erau Sem, Ham şi Iafet. Iar Ham era tatăl lui Canaan.
19. Aceştia sunt cei trei fii ai lui Noe; din ei s-au răspândit [oamenii] pe-ntregul pământ [8].
[8] Fiii lui Noe au fost trei şi după potop. Lui Sem i s-a dat Asia, lui Ham i s-a dat Africa unde sunt negrii, pentru că Ham a fost blestemat de tatăl său, după cum se va vedea spre sfârşitul capitolului , iar lui Iafet i s-a dat Europa.
20. Noe a prins a fi lucrător de pământ şi a sădit vie.
21. Şi a băut vin şi s-a îmbătat şi s-a dezvelit în cortul său.
22. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, le-a spus celor doi fraţi ai săi.
23. Dar Sem şi Iafet au luat o haină, şi-au pus-o amândoi pe umeri şi, mergând cu spatele-nainte, au acoperit goliciunea tatălui lor.
24. Când Noe s-a trezit din vin, a înţeles ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr,
25. şi a zis: ,,Blestemat să fie Canaan! Robul robilor le va fi el fraţilor săi!’’ [9].
[9] Ham a păcătuit faţă de Noe, tatăl său, prin faptul că i-a descoperit acestuia goliciunea către fraţii săi, iar pedeapsa păcatului, în urma blestemului cade asupra lui Canaan, fiul lui Ham, dar este afectat şi Ham de acest blestem, el devenind părintele negrilor.
26. Şi a zis: ,,Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să fie robul său;
27. să-l înmulţească [10] Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască-n corturile lui Sem, iar Canaan să le fie slugă’’.
[10] Literal: să-i lărgească (neamul). În ebraică, există un joc de cuvinte între yefet = Iafet şi yafte = a lărgi.Binecuvântarea implică nu numai creşterea în număr a urmaşilor lui Iafet, ci şi extinderea lor pe teritorii vaste.
28. După potop, Noe a mai trăit trei sute cincizeci de ani.
29. Iar de toate, zilele lui Noe au fost nouă sute cincizeci de ani; şi a murit.

CAPITOLUL 10 – OBÂRŞIA NEAMURILOR
RĂSPÂNDITE PE PĂMÂNT
NR. VER- SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Iată-i pe urmaşii fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet, cărora li s-au născut fii după potop.
2. Fiii lui Iafet: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras.
3. Fiii lui Gomer: Aşchenaz, Rifat şi Togarma.
4. Fiii lui Iavan: Elişa şi Tarşiş, Chitim şi Dodanim.
5. Din aceştia s-au desprins insulele neamurilor în pământul lor [1], fiecare după limba sa în triburile şi-n naţiile lor.
[1] După unii comentatori, este vorba despre ramurile care au migrat spre vest şi au populat insulele şi ţărmurile Mediteranei. Fraza însă sugerează şi metafora unui pământ plutitor din care se desprind plauri [FACERE 10,32]. Aici este vorba despre ideea unităţii primordiale a speciei umane.
6. Fiii lui Ham: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan.
7. Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Rama şi Sabeca. Fiii lui Rama: Seba şi Dedan.
8. Cuş i-a dat naştere şi lui Nimrod, acesta, cel dintâi, a fost puternic pe pământ.
9. El a fost vânător puternic în faţa lui Dumnezeu [2]; de aceea se spune: ,,Vânător puternic ca Nimrod în faţa Domnului Dumnezeu.
[2] În socotinţa lui Dumnezeu: ,,Cel ce-i atestă faima’’.
10. Începutul împărăţiei lui a fost Babilonul, Ereh, Acad şi Calne din ţinutul Şinear.
11. Din pământul acela a trecut în Asur şi a zidit Ninive, cetatea Rehobot-Ir, Calah
12. – şi Resen, între Ninive şi Calah –; aceasta e cetatea cea mare [3].
[3] Se crede că această menţiune se referă la Ninive. Totuşi Calah a fost capitala Asiriei în secolele 12-9 î.Hr. Actuala localitate Nimrud este aproape de confluenţa Tigrului cu Zabul superior.
13. Din Miţraim s-au născut Ludiţii, Anamiţii, Lehabiţii, Naftuhiţii,
14. Patrusiţii, Casluhiţii – din care au ieşit Filistenii – şi Caftoriţii.
15. Din Canaan s-au născut: Sidon, întâiul său născut, apoi Heteul,
16. şi Iebuseul, Amoreul, Ghergheseul,
17. Heveul, Archeul, Sineul,
18. Arvadeul, Tamareul şi Hamateul; apoi s-au răspândit neamurile canaanence.
19. Şi ţinuturile Canaaneenilor se întindeau de la Sidon spre Gherara până la Gaza, iar spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim până la Laşa.
20. Aceştia sunt fiii lui Ham în triburile lor, după limbile lor, în ţările lor şi-n naţiile lor.
21. Şi s-au născut fiii lui Sem [4], tatăl tuturor fiilor lui Ever şi fratele mai mare al lui Iafet.
[4] După ce a consemnat structura demografică a lumii vechi, autorul introduce genealogia seminţiilor, asupra căreia i se va concentra de acum atenţia, pregătind astfel intrarea în scenă a lui Avraam.
22. Fiii lui Sem: Elam, Asur, Arfaxad, Lud şi Aram.
23. Fiii lui Aram: Uţ, Hul, Gheter şi Maş.
24. Arfaxad i-a dat naştere lui Cainan; Cainan i-a dat naştere lui Şelah; iar Şelah i-a dat naştere lui Ever.
25. Lui Ever i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul; iar numele fratelui său era Ioctan [5].
[5] În general se admite – cu unele corecturi – ipoteza că din Peleg se trag semiţii din nord (Mesopotamia), iar din Ioctan, semiţii din sud (Arabia).
Analizând cuvintele de la FACERE 2,11-12, constatăm că aceste versete fac referire la un ţinut cu aur şi alte resurse, ţinut care, conform ipotezelor, a fost localizat în mai multe zone ale globului. Să luăm în considerare câteva elemente: ,,înconjurat de fluviu’’, ,,Havila’’, ,,răşină’’, ,,onix’’. ,,Havila’’, denumirea ţării, este un cuvânt construit cu aceleaşi litere ca şi ,,Valahia’’, de fapt, dacă facem o translaţie a literelor ce formează cuvântul ,,Havila’’, obţinem cuvântul Valahia. Fireşte, poate fi consoderată o ipoteză forţată dar plauzibilă, deoarece se cunoaşte faptul că originea cuvântului ,,vlah’’ este mult antemergător formării poporului român şi chiar a Daciei. Fison, fluviul care înconjoară ţara, în contextul de faţă nu poate fi decât Dunărea. ,,Răşină de bdeliu’’, face referire la răşină în genere, iar ,,onix-ul’’ reflectă de fapt bogăţia resurselor. Deasemenea se mai cunoaşte faptul că sardonix, o formă a onixului, era piatra semipreţioasă din care se făceau pandantive dedicate lui Marte, zeu despre care mitologia antică susţine că s-a născut pe aceste meleaguri (zeii în realitate nu au existat, ci doar numai în mintea oamenilor, care după păcatul strămoşesc s-au îndepărtat de Dumnezeu). Peste toate acestea putem adăuga şi traducerea din sumeriană a cuvântului ,,Eden’’, care semnifică ,,ţară fără resurse, tărâm blestemat, ţară care importă’’. Deasemenea, tot în sumeriană cuvântul ,,zarand’’ semnifică ,,ţara aurului’’ (zar = aur), a se vedea denumirea ,,Ţara Zarandului’’ din România.
Punând toate acestea la un loc, ţara despre care se vorbeşte în Biblie este spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, fosta Hiperboreea, centrul spiritual al pelasgilor – strămoşii dacilor, după cum reiese din acest verset, adică Peleg era fiul lui Ever, în zilele căruia s-a împărţit pământul. Imperiul Pelasgilor care a dăinuit cu două milenii î.Hr. a fost creat în timpul istoric al personajului biblic cu numele Peleg. Aceste imperiuse întindea din Asia, Europa şi ajungea în Egipt, aşadar se poate considera că ,,împărţirea pământul’’ deoarece era cel mai mare din acea perioadă.
26. Lui Ioctan i s-au născut Almodad, Salef, Haţarmavet, Ierah,
27. Hadoram, Uzal şi Dicla,
28. Obal, Abimael şi Seba,
29. Ofir, Havila şi Iobab. Toţi aceştia sunt fiii lui Ioctan.
30. Sălaşurile lor se întinteau de la Meşa, spre Sefar, până la muntele răsăritului [6].
[6] Muntele răsăritului este un munte necunoscut, în timp ce se speculează că Sefar (Safara) se afla pe ţărmul de sud-est al Arabiei.
31. Aceştia sunt fiii lui Sem în triburile lor, după limbile lor, în ţările lor şi-n naţiile lor.
32. Acestea sunt triburile fiilor lui Noe, după urmaşii lor şi după naţiile lor. Din ele s-au răspândit insulele neamurilor [7] pe pământ după potop.
[7] După unii comentatori, este vorba de ramurile care au migrat spre vest şi au populat insulele şi ţărmurile Mediteranei. Fraza însă sugerează şi metafora unui pământ plutitor din care se desprind plauri. Aici e vorba de ideea unităţii primordiale a speciei umane.

CAPITOLUL 11 – TURNUL BABEL.
ÎNCÂLCIREA LIMBILOR ŞI
ÎMPRĂŞTIEREA POPOARELOR.
STRĂMOŞII LUI AVRAAM
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Pământu-ntreg avea pe-atunci o singură limbă şi aceleaşi cuvinte [1].
[1] Această relatare preia o tradiţie diferită de aceea a listelor genealogice prezentate, care presupun existenţa mai multor limbi. Totuşi, ideea centrală le este comună: diversitatea oamenilor îşi are originea într-o unitate primordială.
2. Şi a fost că, pornind din părţile Răsăritului, oamenii au găsit un şes în ţara Şinear şi s-au aşezat acolo.
3. Şi au zis unul către altul: ,,Hai să ne facem cărămizi şi să le ardem în foc!’’ Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.
4. Şi au zis: ,,Hai să ne clădim un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer, şi să ne facem un nume, ca să nu mai fim împrăştiaţi pe faţa-ntregului pământ!’’
5. Şi S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
6. Şi a zis Domnul: ,,Iată că ei sunt un singur popor şi o singură limbă; şi acesta-i doar începutul a ceea ce vor face; de acum nu se vor mai opri de la tot ceea ce şi-au pus în gând să facă.
7. Hai să ne pogorâm şi acolo să le încâlcim [2] graiul, pentru ca unul altuia să nu-şi mai înţeleagă limba’’.
[2] Verbul sig-heo = a răsturna, a întoarce pe dos, a stârni confuzie, a amesteca (în sensul de a tulbura un lichid prin agitarea drojdiei), a încâlci, a răvăşi, a înnegura, a încurca. În text, subiectul acestui predicat este ,,graiul’’ (singular).
8. Şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe faţa-ntregului pământ şi ei au încetat să mai zidească cetatea şi turnul.
9. E pricina pentru care cetatea aceea s-a numit Babilon [3], pentru că acolo a încâlcit Dumnezeu limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului [4].
[3] La origine, ebraicul ,,Babel’’ (Băb-ili), înseamnă ,,Poarta lui Dumnezeu’’. Printr-o etimologie populară el a devenit ,,balal’’ = ,,a amesteca’’, ,,a încâlci’’, ,,a produce onfuzie’’.
[4] Aceasta este sancţionarea orgoliului omenesc de a străounge cerul (locuinţa lui Dumnezeu) cu puteri proprii. Cu acest moment se începe nu numai istoria limbilor, ci şi istoria mentalităţilor; când doi oameni nu vorbesc aceeaşi limbă, înseamnă că ei gândesc diferit.
10. Iată-i acum pe urmaşii lui Sem [5]: Sem era de o sută de ani când i s-a născut Arfaxad, la doi ani după Potop.
[5] Cu unele diferenţe, acest tablou genealogic îl continuă pe cel din capitolul 5 şi acoperă perioada dintre Noe şi Avraam. El este şi o paralelă a celui din FACERE 10,21-31, cu deosebirea că pare a se ocupa numai de ramura nordică a semiţilor, cea din Mesopotamia, din care se va naşte Avraam.
11. După naşterea lui Arfaxad, Sem a mai trăit cinci sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
12. Arfaxad a trăit o sută treizeci şi cinci de ani şi atunci i s-a născut Cainan. După naşterea lui Cainan, Arfaxad a mai trăit trei sute treizeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
13. Cainan a trăit o sută treizeci de ani şi atunci i s-a născut Şelah. După naşterea lui Şelah, Cainan a mai trăit trei sute treizeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
14. Şelah a trăit o sută treizeci şi atunci i s-a născut Ever.
15. Iar după naşterea lui Ever, Şelah a mai trăit trei sute treizeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
16. Ever a trăit o sută treizeci şi patru de ani şi atunci i s-a născut Peleg.
17. Iar după naşterea lui Peleg, Ever a mai trăit două sute şaptezeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
18. Peleg a mai trăit o sută treizeci de ani şi atunci i s-a născut Reu.
19. Iar după naşterea lui Reu, Peleg a mai trăit două sute nouă ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
20. Ragav a trăit o sută treizeci şi doi de ani şi i s-a născut Serug.
21. Iar după naşterea lui Serug, Ragav a mai trăit două sute şapte ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
22. Serug a trăit o sută treizeci de ani şi atunci i s-a născut Nahor.
23. Iar după naşterea lui Nahor, Serug a mai trăit două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
24. Nahor a trăit şaptezeci şi nouă de ani şi atunci i s-a născut Terah.
25. Iar după naşterea lui Terah, Nahor a mai trăit o sută douăzeci şi cinci de ani şi i s-au născut fii şi fiice; şi a murit.
26. Terah a trăit şaptezeci de ani şi atunci i s-a născut: Avram, Nahor şi Haran.
27. Iată-i pe urmaşii lui Terah: lui Terah i s-au născut Avram, Nahor şi Haran. Haran i-a dat naştere lui Lot.
28. Haran a murit în faţa lui Terah, tatăl său, în pământul său de naştere, în Urul Caldeilor [6].
[6] Cetatea Ur (Uru), se află în Mesopotamia de Sud, pe malul drept al Eufratului, la cca 200 km de Babilon. Locuită la început de Sumerieni, ea a cunoscut o mare înflorire în mileniul al III-lea î.Hr. În primul mileniu de clanul aramaic al Caldeilor. Este identificată de recente cercetări arheologice.
29. Iar Avram şi Nahor şi-au luat femei: numele femeii lui Avram [7] era Sarai [8], iar numele femeii lui Nahor era Milca, fiica lui Haran, tatăl Milcăi şi al Iscăi.
[7] Avram înseamnă ,,preamărit este tatăl meu’’; în texetele biblice se va numi aşa până la FACERE 17,5 când devine Avraam.
[8] Sarai înseamnă ,,Principesa’’. Începând cu FACERE 17,15 se va numi Sarra.
30. Sarai era stearpă şi nu avea copii.
31. Şi i-a luat Terah pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui Haran şi nepotul său, şi i-a scos din Urul Caldeilor ca să meargă în ţara Canaanului şi au mers până la Haran [9] şi s-au aşezat acolo.
[9] În grafica ebraică Charan este diferit de Haran, fratele lui Avram. Se află în centrul Mesopotamiei; cândva mare centru al culturii aramaice.
32. De toate, zilele lui Terah în pământul Haran au fost două sute cinci ani; şi a murit Terah în Haran.

CAPITOLUL 12 – CHEMAREA LUI
AVRAM. AVRAM ÎN
CANAAN ŞI ÎN EGIPT 

NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPICAREA

1. Şi a zis Domnul către Avram: ,,Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu.
2. Şi eu voi face din tine un neam mare; şi te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare.
3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema, îi voi blestema; şi-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului’’ [1].
[1] După FACERE 3,15, acest verset constituie, în chip tainic, a doua profeţie mesianică, adică prin Avram, din sânul căruia se va naşte poporul evreu, din care popor se va naşte după trup Mântuitorul lumii, se vor binecuvânta toate neamurile pământului.
4. Şi a plecat Avram, aşa cum îi zisese Domnul; cu el s-a dus şi Lot. Iar Avram era de şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit din Haran.
5. Şi a luat Avram pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile pe care le agonisiseră şi toţi oamenii [2] pe care-i dobândiseră în Haran, şi au ieşit ca să meargă în ţara Canaaanului şi au ajuns în ţara Canaan.
[2] Literal, prin ,,toţi oamenii’’ se înţeleg toţi servitorii şi sclavii.
6. Şi Avram a străbătut ţara de-a lungul ei până în locul numit Sihem, până la stejarul Mamvri. Pe atunci trăiau în ţara aceea Canaaneii.
7. Şi Domnul i s-a arătat lui Avram şi i-a zis: ,,Ţara aceasta Eu o voi da seminţiei tale’’. Şi acolo I-a zidit Avram un jertfelnic Domnului Care i se arătase.
8. De acolo s-a strămutat în munte, la răsărit de Betel, şi şi-a întins cortul, având Betelul la apus [3], iar Hai la răsărit. Şi acolo I-a zidit Domnului un jertfelnic şi a chemat numele Domnului [4].
[3] Literal: spre mare (Marea Mediterană). Betel înseamnă ,,Casa lui Dumnezeu’’, actualul Beitin, cca 20 de km la nord de Ierusalim.
[4] Aici, este vorba de numele lui Iahve din tetragrama YHWH, care înseamnă ,,Domn’’, pe lângă acela de ELOHIM care înseamnă ,,Dumnezeu’’; deci Domnul Dumnezeu. Această tradiţie îi plasează originea în generaţia contemporană cu nepotul lui Adam, în timp ce o alta îi atestă o apariţie mult mai târzie în vremea lui Moise, astfel: ,,Şi a zis Moise către Dumnezeu: Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: – Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar dacă ei îmi vor zice: Cum Îl cheamă?, eu ce să le răspund? Zisu-i-a Domnul Dumnezeu lui Moise: Eu sunt Ce ce este [Acesta este un text fundamental pentru modul în care Dumnezeu Se defineşte pe Sine. Definiţia e concentrată în celebra tetragramă YHWH, care se poate citi YAHVE sau mai rar YEHOVA, al cărui nucleu este verbul A FI. Textul Ebraic are câteva variante de traduceri: ,,Eu sunt Cel ce sunt’’ – adică un mister al lui Dumnezeu Care resfuză să-şi dea numele; ,,Eu sunt ceea ce sunt’’ – Fiinţă prin Ea însăşi; ,,Eu sunt fiindcă sunt’’ – Care conţine în Sine propria-I cauzalitate şi chiar ,,Eu sunt Cel ce voi fi’’ – în ediţia TOB, adică Traduction Oecumenique de la Bible, adică Cel pe Care oamenii Îl vor percepe prin revelaţii succesive. SEPTUAGINTA preferă sensul: ,,Eu sunt Cel ce este’’ – adică Dumnezeu este existenţa în Sine, singura realitate adevărată şi cauza unică a tuturor realităţilor; aşa traduce şi Biblia de la Ierusalim, revendicându-şi explicarea unei riguroase sintagme ebraice]. Apoi i-a zis: Aşa să le spui fiilor lui Israel: Domnul [YAHVE], Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, El m-a trimis la voi; Acesta-i numele Meu de-a pururi; aceasta-i pomenirea Mea din neam în neam…’’ [FACERE 3,13-15]. La obârşie YAHVE este un nume propriu; din respect şi teamă, Evreii preferau să-l rostească prin echivalentul ,,Domn’’. În limbajul biblic, numele divine sunt folosite astfel: YAHVE = Domnul; ELOHIM = Dumnezeu; ADONAI IAHVE = Domnul Dumnezeu; IAHVE ELOHIM = Domnul Dumnezeu; IAHVE SABAOT = Domnul Savaot sau Domnul Atotţiitorul; ŞADDAI = Puternicul; EL-OLAM = Cel-Veşnic.
9. Apoi s-a ridicat Avram şi de acolo s-a îndreptat spre Negheb [5].
[5] Prin Negheb este desemnată partea de sud a Palestinei; cuvântul în sine avea înţelesul general de ,,ţinutul pustiu’’ sau ,,miazăziua’’.
10. Şi-n ţară s-a făcut foamete şi Avram s-a coborât în Egipt ca să locuiască acolo, pentru că-n ţară se înteţise foamea.
11. Şi a fost că-n timp ce Avram se apropia să intre în Egipt, a zis către Sarai, femeia sa: ,,Ştiu că eşti femeie frumoasă la chip.
12. De aceea, când te vor vedea, Egiptenii vor zice: Aceasta-i femeia lui!… Atunci pe mine mă vor ucide, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă.
13. Spune deci că-mi eşti soră, pentru că de dragul trecerii tale să-mi fie mie bine şi datorită ţie să rămân în viaţă [6].
[6] Istoria mentalităţilor consemnează vremea când viaţa soţului conta mai mult decât reputaţia soţiei. Se pare însă că Egiptenii ignorau obiceiul unor nobili mesopotamieni de a-şi proclama pe una din soţii drept ,,soră’’, titlu cu poziţii privilegiate. Oricum, accentul acestui episod, cade, nu pe slăbiciunea lui Avram, ci pe iconomia divină care-l salvează pe beneficiarul făgăduinţei lui Dumnezeu, indiferent de calitatea omului sau a circumstanţelor.
14. Şi dacă a sosit Avram în Egipt, au văzut Egiptenii că femeia lui era foarte frumoasă.
15. Şi au văzut-o dregătorii lui Faraon [7] şi au lăudat-o în faţa lui Faraon şi au dus-o în casa lui Faraon.
[7] ,,Faraon’’ nu desemna o anume persoană, ci pe regele Egiptului, ori care ar fi fost el, nume generic cunoscut încă din secolul 15 î.Hr.
16. Şi de drgul ei s-au purtat bine cu Avram; şi avea el oi, vite mari şi asini, slugi şi slujnice, catâri şi cămile.
17. Dar Domnul l-a lovit cu plăgi mari şi grele pe Faraon şi casa lui din pricina Saraii, femeia lui Avram.
18. Şi chemându-l Faraon pe Avram, i-a zis: ,,Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că e femeia ta?
19. De ce mi-ai zis: Mi-e soră? – şi eu am luat-o de femeie. Acum dar iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi du-te!’’
20. Şi Faraon le-a dat oamenilor săi porunci cu privire la Avram ca să-l petreacă, pe el şi pe femeia lui şi toate câte avea; şi pe Lot care era cu el [8].
[8] Această ultimă menţiune se află numai în textul Septuagintei.

CAPITOLUL 13 – AVRAM SE
DESPARTE DE LOT
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Iar din Egipt s-a suit Avram la Negheb, el, femeia sa şi toate câte avea; şi cu Lot care era cu el.
2. Avram însă era foarte bogat în vite, în argint şi în aur.
3. Şi din popas în popas a mers Avram de la Negheb până la Betel, până la locul unde-i fusese mai înainte cortul, între Betel şi Hai,
4. adică spre locul jertfelnicului pe care-l făcuse el înainte. Şi acolo a chemat Avram numele Domnului.
5. Iar Lot, care mergea împreună cu Avram, avea şi el oi şi vite mari şi corturi.
6. Pământul acela însă nu-i încăpea să locuiască împreună, căci averile lor erau multe şi ei nu încăpeau să stea laolaltă.
7. Şi s-a făcut o ceartă între păstorii vitelor lui Avram şi păstorii vitelor lui Lot. – În pământul acela locuiau pe atunci Canaanenii şi Ferezeii –.
8. Şi Avram i-a zis lui Lot: ,,Sfadă să nu fie între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi [1].
[1] Textual este: oameni fraţi, evident cu înţelesul de ,,rude’’., de vreme ce Lot îi era lui Avram nepot de frate, coroborat cu MATEI 12,46.
9. Iată, nu-i oare tot pământul înainte-ţi? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga’’.
10. Şi ridicându-şi Lot ochii, a privit toată câmpia Iordanului, că toată, până la Ţoar, era udată de apă ca raiul Domnului şi ca pământul Egiptului – aceasta era înainte de a fi nimicit Domnul Sodoma şi Gomora.
11. Deci şi-a ales Lot toată câmpia Iordanului [2] şi a apucat Lot spre răsărit; şi aşa s-au despărţit ei unul de altul:
[2] Este vorba despre partea inferioară a văii Iordanului, a cărei latură nordică se situa cam la 30 de km de Marea Moartă; se pare că în sud cuprindea Marea Moartă însăşi. În realitate, cucerit de aspectele unei vieţi materiale uşoare, Lot făcuse o alegere proastă, după cum se va vedea.
12. Avram s-a aşezat în ţinutul Canaan, iar Lot s-a aşezat în cetăţile din câmpie, şi şi-a întins corturile până la Sodoma.
13. Dar oamenii Sodomei erau răi şi mari păcătoşi împotriva lui Dumnezeu.
14. Deci a zis Domnul către Avram, după ce Lot se despărţise de el: ,,Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti acum, caută spre miazănoapte şi spre miazăzi şi spre răsărit şi spre apus,
15. că, tot pământul pe care-l vezi ţi-l voi da, ţie şi seminţiei tale pentru vecie.
16. Pe urmaşii tăi îi voi face mulţi ca pulberea pământului; de va putea cineva să numere pulberea pământului, îi va număra şi pe urmaşii tăi.
17. Scoală-te; cutreieră pământul acesta în lung şi-n lat, că ţie ţi-l voi da’’.
18. Şi strămutându-şi Avram corturile, a venit şi s-a aşezat la stejarul Mamvri, care este la Hebron [3]; şi i-a zidit acolo un jertfelnic Domnului.
[3] Stejarul Mamvri, situat cam la 3 km de Hebron, va deveni un simbol important nu numai pentru istoria Evreilor, ci şi pentru spiritualitatea creştină, mai ales prin episodul relatat în FACERE 18.

CAPITOLUL 14 – RĂZBOIUL CELOR
PATRU REGI. AVRAM ÎL SCAPĂ PE
LOT DIN ROBIE ŞI ESTE
BINECUVÂNTAT DE MELCHISEDEC
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şi a fost că în zilele lui Amrafel, regele Senaarului, ale lui Arioc, regele Elasarului, ale lui Kedarlaomer, regele Elamului, şi ale lui Tidal, regele Goimilor [1],
[1] În Septuaginta, regele Goimilor = regele neamurilor. Prin ,,Goimi’’ se înţelegeau neamurile neconvertite la iudaism.
2. aceştia au făcut război cu Bera, regele Sodomei, cu Birşa, regele Gomorei, cu Şinab, regele Admei,cu Şemeber, regele Ţeboimului, şi cu regele Belei, adică al Ţoarului.
3. Toţi aceştia s-au adunat în valea Sidim, care înseamnă marea Sării.
4. Doisprezece ani îi slujiseră ei lui Kedarlaomer, dar în anul al treisprezecelea s-au răsculat.
5. Iar în al patrusprezecelea an au venit Kedarlaomer şi regii care erau de partea lui şi i-au bătut pe Refaimi la Aşterot-Carmaim, pe Zuzimi la Ham, şi pe Emimi, la Şave-Chiriataim;
6. iar pe Horei, în mumtele lor Seir şi până la El-Paran, care e lângă pustiu.
7. Apoi, întorcându-se, au venit la Ain-Mişpat sau Cadeş şi au bătut toate căpeteniile Amaleciţilor, ca şi pe toţi Amoreii care locuiau în Haţaţon-Tamar.
8. Atunci au ieşit regele Sodomei, regele Gomorei, regele Admei, regele Ţeboimului şi regele Belei sau Ţoarului şi s-au bătut în valea Sidim
9. cu Kedarlaomer, regele Elamului, cu Tidal, regele Goimilor, cu Amrafel, regele Senaarului, şi cu Arioc, regele Elasarului: patru regi împotriva a cinci.
10. Valea Sidimului însă era plină de ochiuri de smoală; în fuga lor, regele Sodomei şi regele Gomorei au căzut în ele, iar cei rămaşi au fugit în munţi.
11. Iar biruitorii au luat toate averile Sodomei şi Gomorei şi toate bucatele şi s-au dus.
12. Dar l-au luat şi pe Lot, nepotul lui Avram, şi toată averea lui, şi s-au dus; căci el trăia la Sodoma.
13. Dar unul din cei scăpaţi a venit şi i-a adus de veste lui Avram Pribeagul [2], care trăia pe atunci la stejarul lui Mamvri Amoreul, fratele lui Eşcol şi al lui Aner; aceştia erau fârtaţii lui Avram.
[2] În T.M. (Textul Masoretic) scrie, în loc de ,,Pribeagul’’, ,,Evreul’’ – ,,Ebreu’’ (în limba greacă Evraios): descendent al lui Ever, urmaşul lui Sem, după cum reiese din: FACERE 10,21; FACERE 11,14. Septuaginta traduce ebraicul brim prin perates = ,,cel ce vine din cealaltă parte’’ (a Eufratului). Versiunile româneşti din 1688 şi 1914 îl redau prin ,,trecutul’’ şi ,,trecătorul’’, ceea ce îl apropie de variantele etimologice ce semnifică ,,rătăcitor’’, ,,pribeag’’, ,,nomad’’. Sensul primar pare a nu fi etnic, ci sociologic. Ca etnic, în Vechiul Testament cuvântul ,,Evreu’’ este echivalent cu ,,Israelit’’.
14. Auzind Avram că Lot, nepotul său, a fost dus în robie, i-a ridicat pe oamenii săi cei mai încercaţi, născuţi în casa lui, în număr de trei sute optsprezece [3], şi i-a urmărit pe vrăşmaşi până la Dan.
[3] Numărul 318 nu este un număr întâmplător. Atunci, Avram, alesul lui Dumnezeu i-a ridicat pe oamenii săi cei mai încercaţi, născuţi în casa lui, în număr de 318, ca să-l scoată pe Lot, nepotul său din robia lui Kedarlaomer şi al aliaţilor lui. În anul 325 d.Hr., primul mare împărat creştin, Constantin cel Mare, i-a ridicat pe oamenii Casei lui Dumnezeu – Biserica, episcopii cei mai încercaţi în persecuţiile împăraţilor romani păgâni de dinaintea sa, tot în număr de 318, ca să-i scape pe creştini din robia lui Arie, blasfemiatorul Domnului nostru Iisus Hristos, care susţinea că Hristos nu este Dumnezeu şi i-a adus la lupta duhovnicească, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea care s-a ţinut în anul 325 şi care au apărat şi au scos în evidenţă cu toată fermitatea – dumnezeirea lui Iisus Hristos.
15. Şi năvălind asupra lor în timpul nopţii, el şi oamenii săi, i-a bătut şi i-a alungat până la Hoba, care este în stânga Damascului.
16. Şi a adus înapoi toate bunurile din Sodoma; şi l-a adus înapoi şi pe Lot, nepotul său, precum şi toată averea lui, femeile şi oamenii.
17. Şi-n timp ce el se întorcea după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, regele Sodomei l-a întâmpinat în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regelui.
18. Şi Melchisedec [4], regele Salemului, i-a adus pâine şi vin; el însă era preot al Dumnezeului-Celui-Preaînalt.
[4] Melchisedec este un personaj hieratic, adică sfânt, cu nume simbolic, care înseamnă ,,rege al dreptăţii’’, cumulând atributele regalităţii şi ale sacerdoţiului, adică a Preoţiei. Salemul, în tradiţia iudaică, e identificat cu Ierusalimul (Ieru – Salem), a cărui divinitate El Elyon (,,Dumnezeul Cel Preaînalt’’) este divinitatea lui Avram. Sfântul Apostol Pavel va recunoaşte în Melchisedec prototipul şi prefigurarea lui Iisus Hristos, iar tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei.
Sfântul Apostol Pavel scrie Evreilor, precum şi tuturor creştinilor din toate timpurile despre Melchisedec, următoarele: ,,Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când acesta se-ntorcea de la înfrângerea regilor şi l-a binecuvântat, el, căruia Avraam i-a făcut parte zeciuială din toate (prin interpretarea Scripturilor în plan duhovnicesc, Pavel demonstrează că Melchisedec este superior lui Avraam şi urmaşului său Levi – începătorul castei preoţeşti), [al cărui nume] se tâlcuieşte mai întâi rege al dreptăţii (sensul etimologic al numelui compus Melchisedec), dar care mai este şi rege al Salemului, adică rege al păcii (traducerea ebraicului Salem), fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot de-a pururi. Vedeţi dar cât de mare este acesta, căruia chiar şi Avraam i-a dat zeciuială din prada de război, el patriarhul! Cei dintre fiii lui Levi care primesc preoţia au poruncă, după Lege, să ia zeciuială de la popor, adică de la fraţii lor, cu toate că şi aceştia au ieşit din coapsele lui Avraam; dar el [Melchisedec], care nu-şi trage neamul din ei, a primit el zeciuială de la Avraam, şi l-a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele! Or, nu-i nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare. Iar aici iau zeciuială nişte oameni muritori, dar acolo, unul care e mărturisit că este viu. Şi, ca să spun aşa, prin Avraam a dat zeciuială şi Levi, cel ce ia zeciuială, căci el era încă în coapsele lui Avraam când pe acesta l-a întâmpinat Melchisedec. Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor – căci sub ea i s-a dat poporului Legea –, ce nevoie era de un alt preot să se ridice după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică ,,după rânduiala lui Aaron?’’ Căci unei schimbări a preoţiei îi urmează neapărat şi o schimbare a Legii. Fiindcă Acela (Iisus Hristos) despre Care se spun aceste lucruri face parte dintr-o altă seminţie, din care nimeni n-a slujit altarului; deoarece învederat este că Domnul nostru a odrăslit din Iuda (ca ,,Fiu al lui David’’, acesta fiind el însuşi descendent al lui Iuda, unul din fiii lui Iacob), seminţie despre care Moise n-a spus nimic cu privire la preoţi. Acesta e un lucru şi mai învederat dacă, după asemănarea lui Melchisedec, se ridică un alt preot care S-a făcut nu după Legea unei porunci trupeşti (preoţia leviţilor se transmitea din tată-n fiu, din generaţie-n generaţie), ci după puterea unei vieţi nepieritoare; căci se mărturiseşte despre El: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec’’ [EVREI 7,1-17].
19. Şi l-a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: ,,Binecuvântat să fie Avram de către Dumnezeu-Cel-Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului!
20. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Cel ce i-a dat pe vrăşmaşii tăi în mâinile tale!’’ Şi [Avram] i-a făcut parte zeciuială din toate.
21. Iar regele Sodomei a zis către Avram: ,,Mie dă-mi oamenii, iar averile ia-le pentru tine!’’
22. Dar Avram i-a zis regelui Sodomei: ,,Iată, mâna mi-o ridic spre Domnul, Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului:
23. nici o aţă sau curea de încălţăminte nu voi lua din toate câte sunt ale tale, ca să nu zici: Eu l-am îmbogăţit pe Avram!,
24. decât numai ceea ce au mâncat tinerii şi partea cuvenită fârtaţilor care au mers cu mine: Aner, Eşcol şi Mamvri; ei să-şi ia partea lor’’.

CAPITOLUL 15 – LEGĂMÂNTUL
LUI DUMNEZEU CU AVRAM
NR.
VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. După aceea fost-a-n vedenie cuvântul Domnului către Avram şi a zis: ,,Nu te teme, Avrame; Eu sunt scutul tău, iar răsplata ta va fi foarte mare’’.
2. Iar Avram a răspuns: ,,Stăpâne Doamne, ce oare-mi vei da? Că iată, eu mă duc fără să am copil, iar Masek, fiul slujnicei mele, Eliezer din Damasc…’’ [1].
[1] Text incomplet pe manuscrisul ebraic deteriorat, abordat de traducători în moduri diferite, dar al cărui sens se limpezeşte în versetul următor.
3. Şi a zis Avram: ,,De vreme ce nu mi-ai dat urmaşi, iată că sluga mea mă va moşteni!’’
4. Şi de-ndată s-a făcut cuvântul Domnului către el şi a zis: ,,Nu acela te va moşteni, ci acela care va odrăsli din coapsele tale, acela te va moşteni!’’
5. Şi l-a scos afară şi i-a zis: ,,Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra’’; şi i-a zis: ,,Aşa va fi seminţia ta!’’
6. Şi Avram I-a crezut lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate [2].
[2] Text important pe baza căruia Apostolul Pavel îşi va construi doctrina asupra îndreptării prin credinţă, astfel: ,,Findcă ce spune Scriptura: Şi Avram I-a crezut lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate’’ [ROMANI 4,3; GALATENI 3,6]. Aceste cuvinte sunt completate şi de Sfântul Apostol Iacob, astfel:,,Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi că prin ele s-a desăvârşit credinţa şi s-a plinit Scriptura care zice: Şi I-a crezut Avraam lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate; şi el a fost numit prieten al lui Dumnezeu’’ [IACOB 2,22-23], cu observaţia că omul se îndreptăţeşte şi prin fapte. În Vechiul Testament, prin dreptate se înţelege, în general, dreapta relaţie dintre om şi Dumnezeu ca parteneri de dialog şi legământ; supunerea omului faţă de Lege: totalitatea elementelor prin care un om poate fi socotit ,,drept’’ în faţa lui Dumnezeu. De vreme ce Avram nu cunoaşte Legea – venită abia prin Moise –, dreptatea lui se constituie prin încrederea că Dumnezeu îşi va ţine făgăduinţa şi că-i va da ceea ce omeneşte pare imposibil. În ultimă instanţă – conform învăţăturii ortodoxe – îndreptăţirea se face prin har.
7. Şi i-a zis: ,,Eu sunt Dumnezeul Care te-a scos pe tine din Urul Caldeilor pentru ca să-ţidea pământul acesta să-l moşteneşti’’.
8. Şi a zis [Avram]: ,,Stăpâne Doamne, din ce-l voi cunoaşte că-l voi moşteni?’’
9. Iar [Domnul] i-a zis: ,,Găteşte-Mi o junincă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică şi un pui de porumbel!’’
10. Şi le-a luat [Avram] pe acestea toate, le-a tăiat în două şi a pus jumătăţile una în faţa alteia; dar păsările nu le-a tăiat în două.
11. Iar păsările de pradă năvăleau asupra leşurilor, dar Avram le alunga.
12. Şi-ntru asfinţitul soarelui a căzut peste Avram un somn greu, şi iată că-ntuneric şi frică mare l-a cuprins.
13. Şi atunci a zis [Domnul] către Avram: ,,Să ştii bine că urmaşii tăi vor fi străini într-o ţară care nu-i a lor, robiţi vor fi şi apăsaţi timp de patru sute de ani;
14. dar pe neamul la care vor robi, Eu îi voi judeca; după aceea ei vor ieşi de acolo cu avere multă.
15. Cât despre tine: te vei petrece-n pace către părinţii tăi şi-ngropat vei fi la mândre bătrâneţe.
16. Ei însă numai în al patrulea neam se vor întoarce aici, căci pân-acum păcatele Amoreilor nu au ajuns la vârf’’ [3].
[3] Păcatele (oamenilor) încă n-au atins limita răbdării lui Dumnezeu.
17. Iar după ce a asfinţit soarele şi s-a făcut întuneric, iată cuptor fumegând şi pară de foc au trecut printre bucăţile acelea [4].
[4] Conform versetului 10 – ,,…printre jumătăţile animalelor jertfite’’. O ofrandă pe care o mistuie focul însuşi al lui Dumnezeu, va fi în vremea proorocului Ilie Tezviteanul, conform 3 REGI 18,38.
18. În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: ,,Urmaşilor tăi le voi da pământul acesta, de la râul Egiptului până la Râul-cel-Mare, râul Eufratului:
19. pe Chenei, pe Chenezei, pe Chedmonei,
20. pe Hetei, pe Ferezei, pe Refaimi,
21. pe Amorei, pe Canaaneeni, pe Hevei, pe Gherghesei şi pe Iebusei’’.

CAPITOLUL 16 – NAŞTEREA LUI
ISMAEL
NR.
VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i dăruia copii. Dar avea o slujnică egipteancă al cărei nume era Agar.
2. Atunci a zis Sarai către Avram: ,,Iată, mie mi-a încuiat Domnul putinţa de a naşte. Intră dar la slujnica mea, poate de la ea vei dobândi copii’’ [1]. Şi Avram a ascultat de vorba Saraii.
[1] Varianta de text: ,,poate de la ea voi dobândi copii’’. Legislaţia mesopotamă permitea ca o soţie sterilă să-i ofere soţului o slujnică prin care atât el cât şi ea să aibă copii; în acest caz copilul nu era al slujnicei ci al stăpânei. Acest adevăr mai reiese şi din următoarele versete biblice:
-,,Atunci Rahela a zis către Iacob: Ia-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, şi ea va naşte pe genunchii mei şi printr-însa voi avea şi eu copii’’ [FACERE 30,3];
-,,Lia însă, văzând că a încetat să nască, a luat-o pe roaba sa Zilpa şi i-a dat-o lui Iacob de femeie’’ [FACERE 30,9].
3. Aşadar, după ce Avram locuise timp de zece ani în ţara Canaan, Sarai, femeia lui Avram, a luat-o pe Agar egipteanca, slujnica sa, şi i-a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său.
4. Şi el a intrat la Agar şi ea a zămislit; şi văzând ea că a zămislit, stăpâna n-a mai avut în ochii ei nici o cătare.
5. Atunci a zis Sarai către Avram: ,,M-ai făcut de ocară! Eu ţi-am dat-o pe slujnica mea la sân, dar de-ndată ce ea a văzut că a zămislit, eu nu mai am în ochii ei nici o cătare. Dumnezeu să judece-ntre mine şi tine!’’ [2].
[2] Desigur, iritarea Saraii e nejustificată, dar ea demonstrează starea de spirit la căsniciile poligame.
6. Iar Avram a zis către Sarai: ,,Iată, slujnica ta e în mâinile tale, fă cu ea ce-ţi place!’’ Şi Sarai i-a făcut necazuri şi [Agar] a fugit de la faţa ei.
7. Şi îngerul Domnului a găsit-o la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Şur.
8. Şi i-a zis îngerul Domnului: ,,Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?’’ Iar ea a răspuns: ,,Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea’’.
9. Şi îngerul Domnului i-a zis: ,,Întoarce-te la stăpâna ta şi supune-te sub mâinile ei!’’
10. Şi i-a mai zis îngerul Domnului: ,,Atât de mult îi voi înmulţi pe vrăşmaşii tăi, încât nu vor putea fi număraţi din pricina numărului’’.
11. Şi i-a zis îngerul Domnului: ,,Iată, tu ai zămislit şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că Domnul ţi-a auzit necazul [3].
[3] Numele Ismael înseamnă ,,Dumnezeu aude’’, în timp ce numele Agarei e legat de cel al Agariţilor (Agaritenilor), arabi nomazi din sudul pustiu al Palestinei, teritoriu sub dominaţie egipteană.
12. Acela va fi o sălbăticiune de om [4]; mâinile lui împotriva tuturor şi mâinile tuturor împotrivă-i, şi el se va aşeza în faţa tuturor fraţilor săi’’.
[4] Varianta textuală: ,,un asin de om’’. Ismaeliţii, identificaţi cu arabii locuitori ai deşertului, vor fi asemenea asinilor sălbatici, rătăcitori şi izolaţi. Ei vor fi şi promotorii unei noi religii – mahomedanismul sau islamismul, care a apărut în secolul al VII-lea d.Hr., ca o nouă credinţă religioasă a arabilor. După vechea lor credinţă, arabii credeau că natura ce-i înconjoară e înzestrată cu puteri superioare omului. Aceste puteri nevăzute ale naturii, socotite demoni, după imaginaţia arabilor, se asemănau cu sufletul uman, cu singura deosebire că erau superioare sufletului şi mult mai periculoase decât el.
Potrivit credinţei arabilor, abia după ce se cunoştea numele demonului, acesta putea fi chemat şi implorat. Prin mijlocirea cultului, al cărui punct culminant era jertfa, zeităţile ajungeau într-o oarecare comuniune cu închinătorul. Această apropiere odată realizată, demonii deveneau patronii şi stăpânii tribului. Astfel fiecare trib îşi avea Dumnezeul căruia se închina şi pe care îl venera. Cu toate acestea, arabii au cinstit şi zeităţile altor triburi, socotindu-le ca puteri de influenţă asupra lor. Zeităţile îşi aveau locurile lor fixe de de şedere, aşa că atunci când un trib se muta, cel care venea să-i ia locul se credea obligat să dea cinste şi veneraţie zeului rămas fără închinători. Cei care plecau, nu dădeau uitării pe fostul lor zeu, întorcându-se la anumite ocazii, odată sau de două ori într-un an, spre a se închina lui.
Cu timpul, influenţaţi de creştinism şi de iudaism, arabii şi-au transformat religia într-un conglomerat de mistere, împrumutate de la diferite culte. Din cauză că fiecare trib îşi avea zeitatea şi fiecare familie îşi cinstea spiritul protector, numărul zeităţilor s-au înmulţit continuu. Cinstirea şi adorarea unui singur Dumnezeu – Alah, a fost împinsă tot mai mult în umbră. Cu toate acestea, centrul naţional al arabilor a rămas faimoasa Kaaba din Meca, ,,Piatra Neagră’’, un meteorit în formă cubică de dimensiuni mari, care, din cauza nenumăratelor buze care îl sărutaseră, a devenit în decursul vremii neted. După credinţa arabilor, ,,Piatra neagră’’ a fost primită de Ismael, fiul lui Avram, strămoşul poporului arab, în dar de la îngerul Gavriil. Vechea credinţă a arabilor a degenerat astfel în idolatrie. Spre ea se îndreptau an de an pelerini din toate colţurile peninsulei. Cu ocazia acestor pelerinaje, pentru un timp de patru luni încetau în fiecare an ostilităţile diferitelor triburi arabe. Pasiunea răzbunării sângelui se stingea, duşmanii şi prietenii înfrăţindu-se într-o contemplare religioasă. Un alt merit al acestor întruniri anuale de la Meca a fost întreţinerea legăturilor între triburile nomade. În fine, pelerinajele de la Meca au fost şi într-o altă privinţă o binefacere pentru arabi, căci an de an, la sfârşitul serbărilor religioase, avea loc un mare târg de mărfuri, precum şi o întrecere poetică, organizată de tribul Kureiştilor, meşteri în arta comerţului şi a tâlcuirii de versuri.
Acela, care şi-a dat bine seama de pericolul ce ameninţa pe arabi, prin nenumărate vicii, popor divizat în numeroase triburi, care se războiau necontenit, a fost Mahomed (570-632), care a ştiut să consolideze unitatea arabilor prin noul său crez, turnând temelia pe care şi-au clădit puterea, făcând din păstorii nomazi ai deşerturilor o mare putere.
Despre originea şi viaţa pe care a dus-o Mahomed ,,mult lăudatul’’, ,,mult slăvitul’’ sau ,,alesul lui Dumnezeu’’, până la păşirea sa ca reformator, se ştie foarte puţin. Însemnătatea lui nu constă numai în faptul că a dat arabilor o religie nouă, cu ajutorul căreia a consolidat unitatea lor, cât mai ales în înfăptuirile politice ulterioare ale arabilor, realizări care au putut fi traduse în faptă mulţumită ,,profetului’’ pentru binele poporului său. Mahomed, în calitate de stăpânitor şi locţiitor monarhic al lui Alah, a ştiut să lărgească hotarele statului naţional arab, îndrumându-i pe drumul ce avea să-l parcurgă spre a ajunge la o putere mondială. Plecarea lui, din anul 622, de la Meca la Medina aşa numită Hedjra (Hegira), a însemnat o piatră de hotar nu numai în viaţa lui Mahomed, ci şi în cea a noii religii mondiale: islamismul sau ,,resemnarea’’ în voinţa lui Dumnezeu.
Anul naşterii ,,profetului’’ nu se cunoaşte sigur: este 570 sau 571. Tatăl lui Mahomed, Abdalah, a murit cu două luni înainte de naşterea fiului, lăsând moştenire o căsuţă, o sclavă abisiniană, 5 cămile şi câteva capre. Murind şi mama, micul orfan a fost dus la casa bunicului său, Abd-El-Mottalib, unde a avut parte de o viaţă mai bună. Timp îndelungat nu i-a fost dat să se bucure de bunătatea bunicului, căci după doi ani, Abd-El-Mottalib a murit. Grija creşterii micului Mahomed a încredinţat-o bătrânul lui Abu Talib, un prieten sincer al tatălui ,,profetului’’. Abu Talib, fiind om sărac, Mahomed a fost silit să-şi asigure existenţa strângând fructe şi mure în faţa oraşului, păzind turmele de oi şi de capre ale mecanilor înstăriţi, ocupaţie cu care se îndeletniceau, afară de sclavi, numai oamenii foarte săraci.
Educaţia lui Mahomed a fost redusă. N-a învăţat nici să scrie, nici să citească. De la cine a primit îndemn pentru concepţiile sale religioase e greu de stabilit. În decursul călătoriilor făcute în tovărăşia rudelor şi a negustorilor din Siria şi sudul Arabiei, a avut nenumărate ocazii să observe calităţile credinţei monoteiste a creştinilor şi iudeilor şi să afle ce este şi monofizismul.
La vârsta de 25 de ani a intrat în sluba unei văduve bogate, organizatoarea caravanelor din Siria şi Egipt, pe nume Chadija. Stăpâna lui Mahomed, cu toate că era mai în vârstă decât el cu 15 ani, a simţit de timpuriu că avea o atracţie spre arabul tânăr, plăcut şi interesant, plin de tărie sufletească. Până la căsătoria sa cu bogata văduvă, Mahomed a trăit asemenea confraţilor, în mediul păgân al Arabiei, în care plutocraţia (forma de guvernământ a celor bogaţi) făcea ca viciile să fie tot mai vizibile. După căsătorie şi-a eliberat toate sclavele şi concubinele, spre râsul şi batjocura prietenilor şi cunoscuţilor. Mahomed a avut 7 copii: 3 băieţi şi 4 fete. Băieţii au murit de timpuriu.
În noaptea de 23 spre 24 a lunii Ramadan, luna de post a arabilor, prin anii 610-612, fiind frământat ca şi de alte ori de o luptă internă, Mahomed, poetul visător şi fantastul exagerat, s-a retras în singurătatea peşterii muntelui Hira, spre nord de Meca. Dedicându-se unei asceze riguroase, a meditat zile şi nopţi. Frământat de vârtejul chinuitor al gândurilor, în mintea lui a încolţit convingerea că numai el poate salva pe arabi, readucându-i la vechea credinţă în existenţa unui singur Dumnezeu.
După ultima revelaţie, socotită sfântă pentru dregătoria sa profetică, Mahomed a păşit în public cu învăţătura: ,,Nu este alt Dumnezeu afară de Alah şi Mahomed este singurul său profet’’.
La început cei din Meca nu l-au luat în serios. El se ridica împotriva bogaţilor, a celor ce râvneau la un câştig frumos printr-o muncă uşoară, a celor ce asupreau pe săraci, arătându-se indiferenţi faţă de acţiunile superioare ale vieţii, a celor ce dispreţuiau ceea ce de fapt este un lucru pios, o faptă netrecătoare (SURA 18,44) în comparaţie cu plăcerile şi zorzoanele acestei lumi.
Observând şi examinând viaţa de toate zilele a arabilor, Mahomed vedea că atât cei bogaţi, cât şi cei săraci, nu urmăreau decât un ideal: orăşenii – interese pur comerciale, iar beduinii (arabii nomazi) – fapte glorioase de arme, de care erau legate o pradă bună, omorul şi jaful. Nici cel bogat, nici cel sărac nu se mai gândea la Dumnezeu, executând mai mult automat obligaţiile rituale. Aceste constatări au avut darul să-l neliniştească şi să-l întristeze. El predica stăruitor noua credinţă şi morală, dar întâmpină nu numai opoziţia, ci şi batjocura celor din Meca; de aceea se gândeşte să plece în alt loc.
Intenţia ,,profetului’’ de a pleca din Meca la Iatreb a fost înfăptuită în 16 iulie 622 şi această dată a fost considerată de califul Omar, în 637, ca începutul adevărat al istoriei şi calendaristicii arabe. ,,Emigrarea’’ sau plecarea lui Mahomed de la Meca la Iatreb-Medina se numeşte în arabă ,,el hedjra’’, şi din ceastă denumire s-a format cuvântul franţuzit ,,hegira’’.
Dacă în Meca, Mahomed era căpetenia unei minorităţi huiduite, asuprite şi urmărite, în Iatreb a devenit nu numai şeful şi conducătorul unei comunităţi în plină creştere şi dezvoltare, ci chiar şi căpetenia unei asociaţii statale. De aceea Mahomed a fost salutat cu mare însufleţire, atât de noii convertiţi de la Iatreb, cât şi de vechii prieteni de la Meca. Prin strămutarea ,,profetului’’ la Medina sau Medinat-al-nabi (oraşul profetului), cum a fost numit de acum înainte vechiul Iatreb, primul pas gigantic pentru unirea arabilor a fost făcut.
Acum ,,profetul’’ a socotit că a sosit momentul să-şi ia revanşa pentru cele îndurate. Negăsind nimic înjositor în actul răzbunării sale personale, deşi CORANUL recomanda ,,iertarea’’ drept o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu, a socotit că a bătut ceasul ei (al răzbunării).
Bătălia de la Badr din 19 Ramadan (februarie 624), când 300 de musulmani au putut înfrânge 950 de duşmani, poate fi socotită începutul marilor victorii musulmane.
În ianuarie 630, în fruntea unei armate de 10 000 de luptători, Mahomed s-a îndreptat împotriva celor de la Meca, având satisfacţia să vadă capitularea cetăţii. În curând, toate triburile arabe s-au închinat lui Alah, singurul Dumnezeu adevărat, revelat prin Mahomed, căpetenia religioasă şi politică a poporului arab. La sfârşitul anului 10 al bedjirei, adică în primăvara anului 632, Mahomed întovărăşit de toate soţiile şi de o mare mulţime de credincioşi, a întreprins un pelerinaj solemn la Meca, ultimul drum spre oraşul său natal. Revenit la Medina, unde se simţea mai acasă decât în recucerita Meca, în ziua de 13 rabi I, anul 11 (8 iunie 632) pe la ora prânzului, Mahomed a murit în braţele soţiei sale favorite, Aişa, rostind cuvintele: ,,Iartă-mă, Dumnezeule, ai milă de mine şi ia-mă în cel mai înalt cer, spre tine, camaradul meu cel mai mare’’.
După moartea ,, profetului’’, conducerea musulmanilor au luat-o rudele şi prietenii mai vechi. Dacă trimisul lui Alah s-a mulţumit cu predicarea islamului (devotare lui Dumnezeu) triburilor şi neamurilor învecinate, califul Omar a purces şi la supunerea lor. Omar a propovăduit ,,războiul sfânt’’, pentru cinstea şi preamărirea lui Alah, legând această înaltă poruncă de sufletul fiecărui muslim (moslem sau muslem = devotaţii lui Dumnezeu).
Pe atunci împăratul Eraclie (610-641), s-a văzut silit să înceteze plata anuală a unor triburi arabe de la hotarele imperiului, în sarcina cărora cădea apărarea graniţelor. Odată cu cei nemulţumiţi, s-au ridicat toţi arabii, sub conducerea califului, la o campanie de cuceriri teritoriale care a durat 45 de ani. Numai în primii 10 ani ai acestei campanii, Imperiul bizantin a pierdut Siria, Palestina şi Egiptul. După bătălia de la Jarmuk (635), când armata imperială a fost distrusă, arabii au cucerit Damascul – în anul 636, Antiohia şi Ierusalimul în 638 şi Alexandria – în 642. Concomitent cu luptele duse împotriva Bizanţului, musulmanii au pornit o campanie şi împotriva perşilor, reuşind să cucerească în anul 637 capitala Ctesifon. În bătălia de la Nehavand (Ekbatana) la 641, armata persană este înfrântă, având ca urmare prăbuşirea regatului, care la 650 a fost în întregime cucerit de musulmani.
Califului Omar, ucis la 644 de un sclav de origine persană, i-a urmat Othman, în vremea căruia luptătorii musulmani din Egipt, nemulţumiţi cu procedeul ca prada de război să fie împărţită cu conducerea din Medina, s-au răsculat, alegându-şi conducător pe Ali, o rudenie a ,,profetului’’. După 661 califatul era acaparat de Musawlah, o rudă a lui Othman, moştenindu-se de acum califatul între descendenţii lui.
Din clipa în care arabii au cucerit Egiptul, ajungând în posesiunea flotei egiptene, au devenit o putere maritimă, reuşind să cucerească, la 640, insula Cipru şi să înfrângă flota bizantină. La 653 cuceresc Armenia, îndreptându-şi forţele împotriva Asiei Mici. Când în anul 673 s-au pornit împotriva Constantinopolului, părea că Imperiului i-a sunat ceasul din urmă. Din asediul lung de cinci ani, Imperiul bizantin a scăpat graţie împăratului Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685), nepotul împăratului Eraclie, care a reuşit cu aşa-zisul ,,foc grecesc’’, un fel de aruncătoare de flăcări, să incendieze corăbiile musulmanilor, silind şi trupele de uscat să se retragă din faţa capitalei.
Pacea încheiată cu musulmanii nu a fost de lungă durată. Împăratul Justinian al II-lea (685-695), a împins imperiul într-un şir de lupte interne, deschizând astfel din nou calea arabilor spre capitală. La 718 musulmanii asediază din nou Constantinopolul. De data aceasta imperiul a fost salvat de Leon al III-lea Isaurul (717-741).
Din Egipt, armatele musulmane au pătruns în anul 670 în provincia Africa, fără a putea pune în întregime stăpânire pe ea. Atacurile lor îndrăzneţe repetându-se, au reuşit să cucerească la 698 Cartagina care a fost în întregime distrusă. Încurajaţi de aceste succese, au continuat înaintarea spre Apus, izbutind să se statornicească în anul 710 în Ceuta. Nesatisfăcuţi nici cu aceste cuceriri, arabii plănuiau să se avânte pe solul Spaniei, râvnind regatul vizigoţilor, care luase o dezvoltare înfloritoare, de când regele Recared îmbrăţişase în anul 586 creştinismul ortodox, ridicându-l la rangul de Biserică de stat. Profitând de tulburări interne, guvernatorul arab al provinciei Africa, Mussa, a trimis pe generalul Tarik în golful Algesira, în faţa stâncii care până astăzi poartă numele Djebel Tarik sau Gibraltar. Tarik sileşte oraşe mari ca Sevila şi Cordoba să se predea. Provincie după provincie, oraş după oraş sunt cucerite de musulmani. În câţiva ani, întreaga Spanie a devenit un bun al arabilor. Populaţia s-a supus noilor stăpânitori. Biserica a fost deposedată de toate bunurile şi de toată autoritatea, dar populaţia băştinaşă a continuat să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa. Ceea ce au ştiut să cucerească cu puterea armelor, arabii au stăpânit şi condus cu multă pricepere. Cu instinctul unui negustor priceput şi-au menajat supuşii, neforţându-i să treacă la legea lor. Musulmanii s-au îngrijit doar ca dările să fie încasate la timp. Marile lagăre militare de la Damasc din Siria, Kufa şi mai târziu Bosra din Mesopotamia, Cairo din Egipt şi Cairuan din Tunis, au devenit capitale de provincii, în care rezidau generalii musulmani în calitatea de guvernatori. Sediul principal al lumii arabe a fost mutat de califul Musawiah la Damasc, Meca rămânând doar centru religios al lumii musulmane, care se întindea din Iran până în Pirinei.
Cu timpul însă, s-au produs lupte interne în lumea arabă. Dinastia Omiazilor, cu excepţia luiAbd el Rahman, care s-a refugiat în Spania, a fost suprimată. Abul Abbas fiind recunoscut de toţi musulmanii căpetenia lor politică, a întemeiat o nouă dinastie, aceea a Abasizilor, care şi-au luat reşedinţa în Bagdad.
Cuceririle arabilor au fost salutate cu insufleţire, mai ales de creştinii monofiziţi de la hotarele Imperiului bizantin, care nădăjduiau să obţină toleranţă religioasă de la noii stăpâni. Şi de fapt, nestorienii din Persia au avut parte de un regim privilegiat, ajungând uneori să deţină funcţii înalte la curtea califilor.
Episcopii monofiziţi şi nestorieni s-au bucurat de un regim special, având în calitatea de reprezentanţi politici ai comunităţilor lor depline puteri şi drepturi jurisdicţionale, hotărând asupra vieţii membrilor obştei lor.
Doctrina mahomedană, ştiinţa, legislaţia civilă şi religioasă a musulmanilor se află în CORAN = CARTE DE CITIRE, RECITIRE, VESTIRE – Cartea Sfântă a musulmanilor. Coranul e împărţit în 114 sure (capitole) şi are două ediţii, cea de la Meca şi cea de la Medina. Dar pe când musulmanii tradiţionalişti au acceptat pe lângă Coran şi comentariul la el, numit SUNNA, adepţii acestui comentar, fiind numiţi SUNIŢI, în schimb musulmanii din Persia şi regiunile învecinate au refuzat acest comentar şi astfel au fost numiţi ŞIIŢI. Dar califatul arab s-a divizat cu timpul în trei regiuni: pe lângă vechiul califat al Omiazilor şi Abisizilor de la Bagdad a mai luat fiinţă Califatul de Cordoba din Spania şi Califatul de la Cairo al Fatimizilor.
Învăţătura lui Mahomed este eclectică şi sincretistă. Ea a luat fiinţă din influenţe creştine şi iudaice şi dintr-o slabă influenţă a cugetării greceşti. Tot ce a împrumutat ,,profetul’’ de la cele două religii, a fost trecut prin prisma sufletului său. A accentuat existenţa unui singur Dumnezeu – ALAH –, care formează baza întregii teologii musulmane. Toţi muritorii trebuie să asculte de el, puterea lui fiind nemărginită. Alah e bun, înţelept, mărinimos, dar şi crud şi violent. Domnia lui Alah e puternică şi nelimitată. Soarta omului e hotărâtă de Alah.
Fatalismul (bismet) este a doua caracteristică principală a islamismului. Destinul face ca omul să lucreze într-un mod sau altul, neputându-şi schimba soarta fără voinţa lui Dumnezeu. Musulmanul are datorii faţă de Dumnezeu şi de oameni. El este obligat să creadă în Dumnezeul unic şi în Mahomed, trimisul său. Trebuie să-şi ajute semenii, trebuie să postească la începutul lunii a zecea, înlocuită mai târziu cu a noua (Ramadan): să facă cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj la Meca şi să rostească cinci rugăciuni la anumite intervale din zi. Referitor la căsătorie, mahomedanii puteau să aibă patru soţii şi mai multe concubine.
În Coran se află discutată şi dogma Trinităţii. Iisus este amintit sub numele de Mesia, nu este Fiul lui Dumnezeu, ci un profet. El este fiul Mariei, pentru că – după concepţia islamică – Dumnezeu nu poate avea un Fiu. Duhul Sfânt nu este decât un înger, identificat cu îngerul Gavriil, iar Fecioara Maria nu-i Maica Domnului, ci mama unui profet.
13. Şi L-a numit Agar pe Domnul Cei ce-i grăise: ,,Tu. – Dumnezeul-vederii’’, căci a zis ea: ,,Oare nu L-am văzut eu aici pe Cel ce m-a văzut?’’ [5].
[5] În altă traducere: ,,Oare mai sunt eu în stare să văd după ce L-am văzut?’’ în sensul: ,,Oare L-am văzut eu într-adevăr şi mai sunt vie după ce L-am văzut?’’ Potrivit Legii, omul nu putea să-L vadă pe Dumnezeu şi să rămână în viaţă conform IEŞIRE 33,20.
14. Iată de ce fântâna aceea se cheamă : ,,Fântâna-Celui-viu-Care-mă vede’’; ea se află între Cadeş şi Bered.
15. Agar i-a născut lui Avram un fiu; şi fiului său pe care i-l născuse Agar i-a pus Avram numele Ismael.
16. Iar Avram era de optzeci şi şase de ani când Agar i l-a născut pe Ismael.

CAPITOLUL 17 – TĂIEREA-MPREJUR,
SEMNUL LEGĂMÂNTULUI.
VESTIREA NAŞTERII LUI ISAAC

NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat lui Avram şi i-a zis: ,,Eu sunt Dumnezeul tău; mergi în căile Mele şi fii desăvârşit,
2. şi voi încheia legământul Meu între Mine şi tine şi te voi înmulţi foarte.
3. Atunci a căzut Avram cu faţa la pământ, iar Dumnezeu i-a grăit, zicând:
4. ,,Eu sunt, şi iată că legământul Meu e cu tine şi tu vei fi tată a mulţime de neamuri;
5. şi de-acum nu te vei mai chema cu numele de Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci te voi face tată a mulţime de neamuri [1];
[1] ,,Avram’’ şi ,,Avraam’’ par a fi două forme dialectale ale unuia şi aceluiaşi nume. Totuşi, prin numele cel nou, Dumnezeu îi conferă lui Avraam, prin legământ, o misiune cu totul specială, indicată prin trimiterea explicativă la asonanţa ’av-hamon = tatăl mulţimii.
6. şi foarte roditor te voi face, foarte; şi din tine voi face neamuri, şi regi se vor ridica din tine.
7. Legământul Meu îl voi pune între Mine şi tine şi seminţia ta de după tine, întru tot neamul lor, legământ veşnic pentru ca Eu să fiu Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine.
8. Şi-ţi voi da ţie şi seminţiei tale de după tine pământu-n care pribegeşti acum, tot pământul Canaanului, în stăpânire veşnică, şi Eu le voi fi lor Dumnezeu’’.
9. Şi i-a zis Dumnezeu lui Avraam: ,,Iată tu să păzeşti legământul Meu, tu şi urmaşii tăi de după tine-ntru tot neamul lor.
10. Şi iată legământul pe care voi îl veţi păzi între Mine şi tine şi urmaşii tăi de după tine-ntru tot neamul lor: toţi cei de parte bărbătească ai voştri vor fi tăiaţi împrejur.
11. Vă veţi avea tăiată-mprejur carnea pieliţei voastre [2]; şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi.
[2] Literal: ,,carnea prepuţului vostru’’. Circumcizia va fi până-n zilele noastre, o caracteristică fundamentală a poporului evreu, semnul prin care Dumnezeu îşi aminteşte de legământ şi prin care fiecare purtător îşi menţine conştiinţa apartanenţei la poporul ales. Ritualul tăierii împrejur e strâns legat de punerea numelui. Apostolul Pavel va spiritualiza acest simbol printr-un transfer al semnificaţiilor.
12. În a opta zi de la naştere să fie tăiat împrejur tot princul de parte bărbătească-ntru tot neamul vostru; născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la orice străin care nu-i din semniţia voastră,
13. cu tăiere-mprejur va fi însemnat şi cel născut în casa ta, şi cel cumpărat cu argintul tău; şi legământul Meu în carnea voastră va fi legământ veşnic.
14. Iar cel netăiat împrejur, cel de parte bărbătească-ntre voi care-n ziua a opta nu va fi tăiat împrejur în carnea pieliţei sale, sufletul acela stârpit va fi din poporul său, pentru că Mi-a călcat legământul’’.
15. Şi i-a zis Dumnezeu lui Avraam: ,,Pe Sarai, femeia ta, nu o vei mai chema Sarai, ci Sarra să-i fie numele [3].
[3] Aici e vorba de paralela schimbării de nume a lui Avram în Avraam. Înţelesul numelui Sarrei rămâne acelaşi: ,,Principesă’’.
16. Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da dintr-însa un fiu; şi-l voi binecuvânta, şi va fi el întru neamuri, şi regi de neamuri se vor ridica din el’’ [4].
[4] În Textul Ebraic, întregul verset se referă la Sarra: ,,o voi binecuvânta’’ … ,,ea va fi-ntru neamuri’’… ,,regi se vor ridica dintr-însa’’.
17. Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând întru sine: ,,E cu putinţă oare să i se nască fiu celui de o sută de ani?… Şi, Sarra cea de nouă zeci de ani, poate ea oare să nască?…’’.
18. A zis Avraam către Domnul: ,,Măcar acest Ismael să trăiască-naintea feţei Tale!’’
19. Dar Dumnezeu i-a zis lui Avraam: ,,Aşa cum spun Eu: însăşi Sarra, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia cu el legământul Meu ca legământ veşnic lui şi urmaşilor săi de după el.
20. Cât despre Ismael, iată că te-am ascultat, iată că-l voi binecuvânta, îl voi face roditor şi-l voi înmulţi foarte; douăsprezece neamuri [5] se vor ridica din el şi-l voi face un mare popor.
[5] Variantă de text: ,,doisprezece principi’’. Oricum e vorba de cei doisprezece descendenţi ai lui Ismael, menţionaţi la FACERE 25,12-16.
21. Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care Sarra îl va naşte la anul pe vremea aceasta’’.
22. Şi dacă a-ncetat Dumnezeu să mai vorbească cu el, S-a înălţat de la Avraam.
23. Iar Avraam l-a luat pe Ismael, fiul său, pe toţi cei născuţi în casa sa, pe toţi cei cumpăraţi cu argintul său – pe toţi oamenii de parte bărbătească din casa lui Avraam – şi le-a tăiat împrejur carnea pieliţei lor, în chiar ziua aceea, aşa cum îi spusese Dumnezeu.
24. Şi era Avraam de nouăzeci şi nouă de ani când fost tăiat împrejur în carnea pieliţei sale.
25. Iar Ismael, fiul său, era de treisprezece ani când a fost tăiat împrejur în carnea pieliţei sale.
26. Avraam şi Ismael, fiul său, au fost tăiaţi împrejur în aceeaşi zi.
27. Şi odată cu ei au fost tăiaţi împrejur toţi cei de parte bărbătească din casa lui Avraam – născuţi în casa lui sau cumpăraţi cu bani de la cei de alt neam.

CAPITOLUL 18 – ARĂTAREA
TREIMICĂ DE LA STEJARUL
MAMVRI
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Domnul i S-a arătat [lui Avraam] la stejarul Mamvri, pe când el şedea în pragul cortului său sub zăduful amiezei.
2. Şi ridicându-şi el ochii, s-a uitat; şi iată, trei Oameni îi stăteau în faţă; şi de cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ [1].
[1] Capitolele 18 şi 19 cuprind unul dintre cele mai frumoase episoade ale Vechiului Testament. Naraţia e permanent învăluită într-o aură de mister. Cei Trei vorbesc când la plural, când la singular şi tot aşa li se vorbeşte. Sfânta Tradiţie a Bisericii Creştine a identificat aici întâia revelare sau descoperire a Sfintei Treimi (un singur Dumnezeu în trei Persoane), credinţă care a inspirat numeroase capodopere ale iconografiei ortodoxe – printre care celebra icoană a lui Rubliov şi fresca de la Surpatele.
3. Şi a zis: ,,Doamne [2], dac-am aflat har în ochii Tăi, nu-l ocoli pe robul tău!
[2] În ebraică, Iahve înseamnă existenţa unui indiciu sigur al intuiţiei lui Avraam, în sensul că cei trei nu sunt oameni obişnuiţi şi că de fapt Ei sunt Unul. Aici, Avraam vede trei bărbaţi şi li se adresează la singular, preînchipuind unitatea celor trei Persoane dumnezeieşti. Sfinţii Părinţi explică pentru ce în Vechiul Testament nu Se descoperă în formă întru totul clară şi pe deplin Taina Sfintei Treimi, anume: evreii, păzitori a Vechiului Testament, dar şi înclinaţi într-o anumită măsură spre politeism, fiind şi înconjuraţi din toate părţile de păgâni, s-ar fi abătut cu uşurinţă de la monoteism – credinţa într-un singur Dumnezeu, la politeism – credinţa în mai mulţi zei. Tot din această cauză, anume a situaţiei religioase şi sociale concrete, în Vechiul Testament se accentuează în multe locuri cu deosebită putere unitatea lui Dumnezeu, trinitatea Persoanelor dumnezeieşti apărându-ne oarecum puţin umbrită în raport cu unitatea.
4. Să se aducă puţină apă! Spălaţi-Vă picioarele şi odihniţi-Vă sub acest copac;
5. eu voi aduce pâine şi veţi mânca după care vă veţi duce-n calea Voastră, de vreme ce a-ţi trecut pe la robul Vostru!’’ Zis-au Aceia: ,,Fă precum ai zis!’’
6. Şi a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: ,,Ia repede trei măsuri de făinuţă de grâu, frământă şi fă azime!’’ [3]..
[3] Literal: turte. Azimele erau pâinişoare nedospite şi coapte-n spuză sau între lespezi fierbinţi. Tradiţia ortodoxă numeşte toată această scenă: ,,Filoxenia (ospitalitatea) lui Avraam’’, devenită model al carităţii creştine. Deşi adiat de intuiţii sacre, Avraam îi tratează pe Cei Trei ca pe nişte călători osteniţi şi flămânzi, tratament pe care Ei îl onorează într-o perfectă manieră antropomorfă.
7. Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel fraged şi frumos şi l-a dat slugii, care a dat zor să-l gătească.
8. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea Lor; şi Ei au mâncat în timp ce el stătea alături de Ei, sub copac.
9. Şi au zis către el Oamenii aceia: ,,Unde este Sarra, femeia ta?’’ Răspunzând el a zis: ,,Iată în cort!’’.
10. Iar Acela a zis: ,,Iată, la anul pe vremea asta am să vin din nou pe la tine, şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu’’. Dar Sarra a auzit din uşa cortului, fiind în spatele lui.
11. Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în vârstă, iar Sarrei îi încetase rânduiala femeii.
12. Şi Sarra a râs [4] în sine, zicându-şi: ,,Dacă nu mi-a fost mie pân-acum, darmite că stăpânul meu e bătrân’’… .
[4] În ebraică, joc de cuvinte între numele lui Yiţchaq (Isaac) şi verbul yiţchaq = a râde. Acelaşi lucru reiese şi din următoarele versete biblice:
-,,Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând întru sine: ,,E cu putinţă oare să i se nască fiu celui de o sută de ani?… Şi Sarra, cea de nouăzeci de ani, poate oare să nască?…’’ [FACERE 17,19];
-,,…iar Sarra a zis: ,,Mi-a dat Dumnezeu de ce să râd, că oricine va auzi de asta, îmi va surâde’’ [FACERE 21,6].
13. Atunci a zis Domnul către Avraam: ,,De ce a râs Sarra în sine, zicându-şi: ,,Oare-ntr-adevăr voi naşte, aşa bătrână cum sunt?…
14. Oare e ceva cu neputinţă la Dumnezeu? La anul pe vremea asta am să vin pe la tine, şi Sarra va avea un fiu!’’
15. Dar Sarra a tăgăduit, zicând: ,,N-am râs!’’, căci se înspăimântase [5]. Acela însă i-a zis: ,,Ba, ai râs!’’
[5] Acum de-abia îşi dăduse seama că Cei Trei nu sunt oameni obişnuiţi, ci prezenţe divine.
16. Apoi sculându-Se de acolo, Oamenii au cătat spre Sodoma şi Gomora; iar Avraam mergea cu Ei să-I petreacă.
17. Dar Domnul a zis: ,,Oare-i voi ascunde Eu lui Avraam, sluga Mea, ceea ce am de gând să fac,
18. de vreme ce Avraam va să devină un popor mare şi puternic şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului?
19. Căci pe el l-am ales Eu să le poruncească fiilor lui şi casnicilor săi de după el să umble-n calea Domnului făcând judecată şi dreptate, pentru ca Domnul să aducă asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit’’.
20. Şi a zis Domnul: ,,Mare-i strigarea-mpotriva Sodomei şi Gomorei, şi mari fără margini sunt păcatele lor.
21. Aşadar, Mă voi pogorî şi voi vedea dacă faptele lor se potrivesc cu strigarea care-mpotrivă-le a ajuns până la Mine; iar dacă nu, să ştiu’’ [6].
Dumnezeu pedepseşte numai după dreptate şi în cunoştinţă de cauză şi niciodată din ignoranţă sau din capriciu.
22. Oamenii [7] au plecat de acolo şi mergeau spre Sodoma, în timp ce Avraam încă stătea înaintea Domnului.
[7] În context: Din cei trei ,,Oameni’’, numai doi au plecat spre Sodoma, ,,îngerii’’ de care va fi vorba în FACERE 19,1-22.
23. Şi apropiindu-se Avraam, a zis: ,,Îl vei pierde Tu, oare, pe cel drept odată cu cel păcătos? şi-i va fi oare celui drept ca şi cum ar fi păcătos?
24. Presupunând că-n cetatea aceea sunt cincizeci de drepţi, îi vei face să piară? Oare nu vei cruţa tot locul acela de dragul celor cincizeci de drepţi ce se află-n cetate?
25. Departe de Tine să faci una ca asta: să-l pierzi pe cel drept odată cu cel păcătos şi să-i fie celui drept ca şi cum ar fi păcătos! Departe de Tine!El, Cel ce judecă tot pământul, nu va face dreptate?’’
26. Zis-a Domnul: ,,Dacă la Sodoma găsesc cincizeci de drepţi în sânul cetăţii, de dragul lor voi cruţa locul’’.
27. Şi răspunzând Avraam, a zis: ,,Iată, cutez să vorbesc către Domnul Meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!
28. Să presupunem că din cei cincizeci de drepţi lipsesc cinci; din pricina celor cinci vei pierde toată cetatea?’’ El a zis: ,,Nu, dacă aflu acolo pe cei patruzeci şi cinci, nu o voi pierde’’.
29. Şi din nou I-a grăit [Avraam] şi I-a zis: Dar de se vor găsi acolo patruzeci?’’ El a zis: ,,Nu, de dragul celor patruzeci nu o voi pierde’’.
30. Şi a zis [Avraam]: ,,Să nu Se mânie Domnul dacă voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo doar treizeci?’’ Iar El a zis: ,,Dacă voi găsi acolo treizeci, nu o voi pierde’’.
31. Şi a zis [Avraam]: ,,Iată că încă mai cutez să-I vorbesc Domnului meu: Dar dacă se vor găsi acolo doar douăzeci?’’ El a zis: ,,Nu, de dragul celor douăzeci nu o voi pierde’’.
32. Şi [Avraam] a zis: ,,Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai grăi încă o dată: Dar dacă se vor găsi acolo doar zece?’’ Iar [Domnul] i-a zis: ,,De dragul celor zece, nu o voi pierde’’.
33. Şi dacă Domnul Şi-a isprăvit vorba cu Avraam, S-a dus; iar Avraam s-a întors la locul său.

CAPITOLUL 19 – NELEGIUIRILE ŞI
NIMICIREA SODOMEI

NR.
VER- SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma spre seară, iar Lot şedea la poarta Sodomei. Şi văzându-I, Lot s-a ridicat să-I întâmpine şi s-a plecat cu faţa până la pământ,
2. şi a zis: ,,Rogu-vă, Domnii, mei, abateţi-Vă pe la casa robului Vostru şi rămâneţi acolo peste noapte; spălaţi-Vă picioarele, iar mâine Vă veţi scula de dimineaţă şi Vă veţi duce-n drumul Vostru’’. Ei însă au zis: ,,Nu, ci vom rămâne în uliţă [1].
[1] Acesta este un refuz de politeţe, în replică la tot atât de politicoasa invitaţie a fostului nomad care acum poate pofti pe cineva în casa lui.
3. Dar el a stăruit atât de mult [2], încât Ei s-au abătut pe la el şi au intrat în casa lui. Atunci el Le-a făcut ospăţ: şi azime Le-a copt, iar ei au mâncat.
[2] Verbul grecesc kataviazo e mai puternic: a presa, a sili, a constrânge. Lot ştia care este viciul capital al sodomiţilor şi ce primejdie este pentru un străin să rămână noaptea în stradă.
4. Dar mai înainte ca Ei să se fi culcat, oamenii cetăţii – sodomiţii – de la tânăr până la bătrân, tot poporul până la unul, au înconjurat casa,
5. şi l-au chemat afară pe Lot şi i-au zis: ,,Unde sunt bărbaţii care-au venit la tine-asupra nopţii? Adu-ni-i afară, ca să-i cunoaştem!’’ [3].
[3] ,,A cunoaşte’’, în limbaj biblic: a avea legături trupeşti. Prima folosire a acestui verb este la FACERE 4,1: ,,Iar Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia sa; şi ea, zămislind, l-a născut pe Cain şi a zis: ,,Am dobândit om de la Dumnezeu’’. Păcatul împotriva naturii practicat de locuitorii Sodomei şi relatat în acest episod a dat naştere termenilor de ,,sodomie’’ şi ,,sodomit’’; viciul este aspru condamnat de Morala Creştină. Prin SODOMIE se înţelege cel mai urât fel de desfrânare sau necurăţie şi anume orice desfrânare săvârşită împotriva firii. Despre astfel de fapte ruşinoase Sfântul Apostol Pavel scrie: ,,Iar de desfrâu şi de orice necurăţie şi de lăcomie nici să se pomenească între voi, aşa cum se cuvine sfinţilor’’ [EFESENI 5,3]. Aceste păcate au primit numele de SODOMIE după numele oraşului Sodoma, ai cărui locuitori – după cume se va vedea mai târziu – au fost nimiciţi de Dumnezeu dimpreună cu cetatea lor, fiindcă au săvârşit astfel de păcate. Despre astfel de păcate care au devenit urâciune înaintea lui Dumnezeu printre păgâni vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, astfel: ,,Pentru aceea Dumnezeu i-a predat unor patimi de necinste; că şi femeile lor au preschimbat legăturile fireşti cu acelea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, părăsind fireasca legătură cu femeia, în pofta lor s-au aprins unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea şi primind în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor’’ [ROMANI 1,26-27]. Cultivat până la exacerbare, păcatul înseamnă nu numai desfigurarea ordinii naturale rânduite de Dumnezeu, ci şi degradarea morală a omului. Păcatul sodomiei este cu atât mai urât înaintea lui Dumnezeu, cu cât e, ca şi desfrânarea, un păcat ce se săvârşeşte în trupul omului, despre care tot Sfântul Apostol Pavel scrie: ,,Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup, dar cel ce se desfrânează păcătuieşte în trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel Ce este întru voi, Cel pe Care de la Dumnezeu Îl aveţi?; şi că voi nu sunteţi ai voştri?’’ [1 CORINTENI 6,18-19].
Despre păcatul sodomiei, Sfântul Vasile cel Mare, în CANONUL 7 scrie: ,,Stricătorii de parte bărbătească şi stricătorii de animale şi ucigaşii şi fermecătorii şi adulterii şi idolatrii, sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necurăţirea, pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a se îndoi de primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe cei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bună voie şi prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape de un veac de om întreg s-au dat Satanei, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi, care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de îndrumare’’.
În acest canon Sfântul Vasile cel Mare are în vedere pe vrăjitorii şi cei ce se îndeletnicesc cu fapte păcătoase similare, care chemând în ajutor pe diavolul în vrăjile lor, prin aceasta îi slujesc şi îl cinstesc. Toţi aceştia – spune Sfântul Vasile – sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă. Aceasta nu înseamnă însă că toţi aceşti păcătoşi, tebuie să îndeplinească acelaşi număr de ani de pocăinţă, ci că fiecare trebuie să petreacă atâţia ani de epitimie, câţi se vor hotărî înprivinţa fiecăruia în parte, şi anume: pentru ucigaşi, otrăvitori şi vrăjitori – 20 de ani de epitimie, iar pentru ceilalţi – 15 ani de epitimie. Sfântul Vasile menţionează apoi pe cei ce au căzut în necurăţie şi pentru care ei se pocăiesc 30 de ani. Sub ,,necurăţie’’ Sfântul Vasile înţelege aici incestul, când cineva cade în desfrâu cu persoane rude de sânge şi alte păcate care se fac cu bună ştiinţă.
6. Lot a ieşit la ei în faţa uşii, a închis uşa după el
7. şi le-a zis: ,,Nu, fraţilor, vă rog, nu faceţi răul!
8. Iată, eu am două fete care n-au cunoscut bărbat; vi le aduc să faceţi cu ele ce vă place [4], numai acelor Oameni să nu Le faceţi nimic, de vreme ce au intrat sub acoperişul casei mele!’’
[4] Neexistând probabil nici o ieşire din cele două rele, Lot alege răul cel mai mic. De notat este faptul că fetele nemăritate erau proprietatea tatălui lor.
9. Dar ei au zis către el: ,,Dă-te la o parte! Eşti un venetic, şi-acum faci pe judecătorul? Ţie-ţi vom face mai rău decât lor!’’ Şi s-au năpustit asupra lui Lot şi s-au apropiat de uşă s-o spargă.
10. Dar Oamenii Şi-au întins mâna, l-au tras pe Lot la Ei în casă şi au încuiat uşa;
11. iar pe oamenii care erau la uşa casei i-a lovit cu orbire, de la mic pân-la mare, aşa că s-au lăsat păgubaşi să mai caute uşa.
12. Apoi Oamenii i-au zis lui Lot: ,,Ai pe cineva din ai tăi aici? Pe ginerii tăi, pe fiii tăi, pe fetele tale sau pe oricine mai ai în cetate, scoate-i din locul acesta,
13. căci Noi avem să nimicim locul acesta, pentru că strigarea-mpotriva lor s-a suit la faţa Domnului, şi Domnul ne-a trimis să-i pierdem’’.
14. Atunci a ieşit Lot şi a grăit cu ginerii săi, cei ce aveau să le ia [5] pe fetele lui şi le-a zis: ,,Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, căci Domnul va să piardă cetatea’’. Ginerilor însă li s-a părut că el glumeşte.
[5] Contextul impune adoptarea versiunii ebraice, de vreme ce fiicele lui Lot (cele două şi singurele) locuiau în casa tatălui lor, ceea ce înseamnă, în mod sigur, că încă nu erau căsătorite efectiv.
15. Iar în revărsatul zorilor, îl zoreau îngerii pe Lot, zicând: ,,Scoală, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe care le ai [aici] şi ieşi, ca nu cumva să pieri odată cu nelegiuirile cetăţii!’’
16. Cum el însă zăbovea, îngerii l-au apucat de mână, pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fiice ale lui, Domnul având însă milă de el.
17. Şi a fost că după ce l-au scos afară, [unul din Ei] a zis: ,,Scapă-ţi viaţa! Să nu te uiţi înapoia ta, nici să te opreşti în Câmpie [6], ci scapă la munte, ca nu cumva să fii mistuit împreună cu ei!’’
[6] Câmpia este partea inferioară a văii Iordanului, a cărei latură nordică se situa cam la 30 de km de Marea Moartă; se pare că la sud cuprindea Marea Moartă însăşi. În realitate, cucerit de aspectele unei vieţi materiale uşoare, Lot făcuse, când s-a stabilit aici o alegere proastă, după cum se vede acum.
18. Dar Lot le-a zis: ,,Nu, Doamne [7], Te rog!
[7] Corespondentul ebraicului Iahve.
19. Iată că robul Tău a aflat milă-n faţa ochilor Tăi şi mare-i bunăvoinţa [8] pe care o ai faţă de mine, mântuieşte-mi viaţa; dar nu voi putea să fug în munte, ca nu cumva să mă ajungă prăpădul şi să mor.
[8] Literal:bunăvoinţa = îndreptăţirea. Aici este vorba de prisosul bunăvoinţei lui Dumnezeu spre a-l îndreptăţi pe Lot la mântuire.
20. Iată cetatea aceasta: destul de-aproape ca să fug în ea, e şi destul de neînsemnată. În ea îmi va fi scăparea. Lasă-mă să scap într-însa – aşa-i că ea nu înseamnă mare lucru? – şi să rămân în viaţă!’’
21. Şi i-a zis: ,,Iată de dragul feţei tale îţi împlinesc şi această dorinţă: nu voi ruina cetatea de care vorbeşti.
22. Găbeşte-te dar şi fugi în ea; că Eu nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo’’. De aceea s-a şi numit cetatea aceea Ţoar.
23. Se ridica soarele deasupra pământului când Lot a intrat în Ţoar.
24. Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc, de la Domnul din cer,
25. şi a nimicit cetăţile acestea şi toată Câmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce odrăslise din pământ.
26. Femeia lui [Lot] însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare [9].
[9] Aceasta a fost consecinţa nesupunerii faţă de porunca lui Dumnezeu din versetul 17.
27. Iar dis-de-dimineaţă a alergat Avraam la locul unde stătu-se în faţa Domnului,
28. şi, cătând spre Sodoma şi Gomora şi spre tot ţinutul Câmpiei, iată c-a văzut fumegarea pământului ridicându-se ca fumul unui cuptor.
29. Şi aşa a fost că, atunci când a prăpădit Dumnezeu toate cetăţile din părţile acelea [10], Dumnezeu Şi-a adus aminte de Avraam şi l-a scos pe Lot din mijlocul prăpădului, atunci când a prăpădit Dumnezeu cetăţile unde trăia Lot.
[10] Din cele relatate reiese că, pentru fărădelegile celor care vieţuiau acolo (în cetăţile Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim), Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii acelor cetăţi, împreună cu toate bunurile lor materiale, slobozind asupra lor pucioasă şi foc din cer. Datorită acestui fapt s-au aprins şi substaneţele răşinoase care existau din abundenţă în subsol şi arzând acestea, locul s-a surpat şi a apărut un adevărat abis, care s-a umplut cu apele Mării Moarte, care avea până atunci o întindere cu mult mai mică. Iată ce ne mai relatează marele prooroc Moise despre fenomenul acesta al scufundării terenului pe care se aflau cetăţile amintite: ,,Iar neamul de după voi, fiii voştri, cei ce se vor ridica în urma voastră, precum şi străinul ce va veni din ţara-ndepărtată, vor zice văzând plăgile acelei ţări şi bolile pe care Domnul le-a trimis asupră-i – sare şi pucioasă, tot pământul este ars; pe el nu se va semăna, el nimic nu va rodi, nici va creşte pe el verdeaţă, aidoma cu Sodoma şi Gomora, cu Adma şi Ţeboimul, pe care Domnul le-a stârpit întru aprindere şi mânie – da, toate neamurile vor zice: – De ce a făcut Domnul aşa cu ţara aceasta? Ce-nseamnă oare această mare aprindere a mâniei?… Şi vor răspunde : – Pentru că au părăsit legământul Domnului, Dumnezeului părinţilor lor, pe care El l-a încheiat cu părinţii lor când i-a scos din ţara Egiptului, şi s-au dus de au slujit la dumnezei străini şi li s-au închinat lor, pe care ei nu i-au cunoscut şi care nu le-au fost daţi ca parte’’ [DEUTERONOM 29,22-26]. Din aceste cuvinte reiese că idolii nu se numără printre bunurile pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor. Aceasta este istoria adevărată a Mării Moarte. De remarcat este faptul cum au fost pedepsiţi locuitorii cetăţilor amintite, pentru păcatele împotriva firii, adică acele tipuri de relaţii trupeşti între persoane de acelaşi sex. În această privinţă, marele duhovnic al ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI, părintele Arsenie Papacioc, a declarat în 2007 pe un post de televiziune următoarele: ,,Nici un păcat nu l-a ars Dumnezeu cu foc, decât păcatul SODOMIEI’’.
30. Iar Lot a ieşit din Ţoar şi s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar; şi a locuit într-o peşteră, el şi cele două fete ale sale.
31. Şi cea mai mare a zis către cea mai mică: ,,Tatăl nostru e bătrân [11], iar în ţinutul acesta nu-i nimeni care să intre la noi, aşa cum se obişnuieşte-n tot pământul.
[11] Aici cu înţelesul: ,, E prea bătrân spre a mai umbla să ne caute nouă bărbaţi’’.
32. Haidem dar să-l îmbătăm pe tatăl nostru să ne ridicăm urmaşi’’.
33. Şi-n noaptea aceea l-au îmbătat pe tatăl lor cu vin; şi a intrat cea mai mare şi-n chiar noaptea aceea s-a culcat cu tatăl ei; dar el nu şi-a dat seama când s-a culcat ea şi când s-a sculat.
34. Iar a doua zi a zis cea mai mare către cea mai mică: ,,Iată, eu m-am culcat azi-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm şi-n noaptea asta cu vin şi du-te să te culci şi tu cu el: şi astfel să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!’’
35. Şi l-au îmbătat pe tatăl lor cu vin şi-n noaptea aceea; şi a intrat şi cea mai mică şi s-a cuclcat cu el; dar el nu şi-a dat seama când s-a culcat ea şi când s-a sculat.
36. Astfel amândouă fetele lui Lot au rămas grele de la tatăl lor.
37. Cea mai mare a născut un fiu şi i-a pus numele Moab, zicând: ,,Este din tatăl meu’’ [12]. Acesta e tatăl moabiţilor, care sunt şi-n ziua de azi.
[12] Etimologia îi aparţine Septuagintei prin aceea că numele de Moab e apropiat de me’ab = iaeşit din tatăl. Altfel, Vechiul Testament menţionează acest nume numai cu înţelesul de ţară sau popor.
38. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: ,,Acesta-i fiul neamului meu’’. Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi-n ziua de azi.

CAPITOLUL 20 – AVRAAM ÎN
GHERAR
NR.
VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. De acolo a plecat Avraam spre ţinutul Negheb [1] şi s-a aşezat între Cadeş şi Şur; şi a locuit o vreme în Gherar.
[1] Prin Negheb era desemnată partea de sud a Palestinei; cuvântul în sine avea înţelesul de ,,ţinut pustiu’’ sau ,,miazăziua’’. Acest capitol este inserţia unui document elohist în trama (firul) narativă iahvistă şi prezintă un evniment paralel cu cel din FACERE 12,10-20: ,,Şi-n ţară s-a făcut foamete şi Avram s-a coborât în Egipt ca să locuiască acolo, pentru că-n ţară se înteţise foametea. Şi a fost că-n timp ce Avram se apropia să intre în Egipt, a zis către Sarai, femeia sa: Ştiu că eşti femeie frumoasă la chip. De aceea, când te vor vedea,Egiptenii vor zice: Aceasta-i femeia lui!… Atunci pe mine mă vor ucide, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă. Spune deci că îmi eşti soră, pentru ca de dragul trecerii tale să-mi fie mie bine şi datorită ţie să rămân în viaţă. Şi dacă a sosit Avram în Egipt, au văzut Egiptenii că femeia lui era foarte frumoasă. Şi au văzut-o dregătorii luiFaraon şi au lăudat-o în faţa lui Faraon şi au dus-o în casa lui Faraon. Şi de ragul ei s-au purtat bine cu Avram; şi avea el oi,vite mari şi asini, slugi şi slujnice, catâri şi cămile. Dar Domnul l-a lovit cu plăgi mari şi grele pe Faraon şi casa lui din pricina Saraii, femeia lui Avram. Şi chemându-l Faraon pe Avram, i-a zis: Ce mi-ai făcut?De ce nu mi-ai spus că e femeia ta? De ce ai zis: Mi-e soră?… şi eu am luat-o de femeie. Acum dar iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi du-te! Şi Faraon le-a dat oamenilor săi porunci cu privire la Avram ca să-l petreacă, pe el şi pe femeia lui şi toate câte avea; şi pe Lot , care era cu el’’, dar fără să ţină seama de cronologia contextului, în sensul că Sarra nu mai era demult femeie tânără. Accentul principal însă cade pe ideea că Dumnezeu intervine în timp întru apărarea moralei ameninţate de precauţii premature şi inutile.
2. Şi a zis Avraam despre Sarra, femeia sa: ,,Mi-e soră’’, căci se temea să spună: ,,E femeia mea’’, ca nu cumva bărbaţii acelei cetăţi să-l omoare din pricina ei. Iar Abinelec, regele Gherarului, a trimis şi a luat-o pe Sarra.
3. Dar Dumnezeu a intrat la Abinelec noaptea-n vis şi i-a grăit: ,,Iată, tu ai să mori din pricina femeii pe care ai luat-o, căci ea are bărbat’’.
4. Dar Abinelec, care nu se atinse de ea, a zis: ,,Doamne, vei ucide tu oare chiar şi oamenii drepţi? [2].
[2] Literal: chiar şi un neam de (oameni) drepţi?
5. Oare acela nu mi-a spus chiar el: E sora mea!? Ba ea mi-a spus: Mi-e frate!… Eu cu inimă curată şi cu mâini nevinovate am făcut aceasta’’.
6. Iar Dumnezeu i-a grăit în vis: ,,Ştiu şi Eu că tu cu inimă curată ai făcut aceasta, şi Eu sunt Cel ce te-a ferit să păcătuieşti împotriva Mea; iată de ce nu ţi-am îngăduit să te atingi de ea.
7. Şi acum, dă-i omului femeia înapoi, căci el e prooroc şi se va ruga pentru tine şi vei trăi; dar dacă nu o dai înapoi, să şti că negreşit vei muri, tu şi toţi ai tăi’’.
8. Şi sculându-se Abinelec a doua zi de dimineaţă, i-a chemat pe toţi slujitorii săi şi-n auzul lor a povestit toate acestea; şi ei, toţi oamenii, foarte s-au înfricoşat.
9. Şi l-a chemat Abinelec pe Avraam şi i-a zis: ,,Ce ne-ai făcut? Ce ţi-am greşit eu de-ai adus asupra mea şi asupra regatului meu un păcat atât de mare? Tu mi-ai făcut un lucru pe care nimeni nu l-ar face!’’
10. Şi a mai zis Abinelec către Avraam: ,,Ce-ai urmărit de-ai făcut una ca asta?’’
11. Iar Avraam a zis: ,,Am crezut că prin ţinutul acesta lipseşte frica de Dumnezeu şi că voi fi omorât din pricina femeii mele.
12. Şi apoi, ea îmi este într-adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă [3], şi mi-a devenit soţie.
[3] Variantă textuală: ,,e fiica tatălui meu, dar nu şi fiica mamei mele’’. Aici observăm, ca şi în cazul lui Cain, căci şi Avraam a fost căsătorit cu o soră a lui, dar spre deosebire de Cain, aceasta i-a fost numai soră de tată. Abia, prin Legea dată de Dumnezeu lui Moise va fi interzisă o astfel de căsătorie.
13. Dar a fost că atunci când Dumnezeu m-a scos din casa tatălui meu ca să pribegesc, am zis către ea: Iată binele pe care mi-l vei face: în tot locu-n care vom merge, zi despre mine: E fratele meu!’’
14. Atunci a luat Abinelec o mie de sicli de argint [4], vite mari şi mici, robi şi roabe, şi le-a dat lui Avraam; şi i-a înapoiat-o pe Sarra, femeia sa.
[4] Un siclu de argint cântărea 14,54 g; deci 1000 de sicli de argint ar fi 14540 g de argint, transformaţi în kg, ar fi 14,54 kg argint.
15. Şi a zis Abinelec către Avraam: ,,Iată, ţara mea îţi stă înainte [5]! Locuieşte unde-ţi place!’’
[5] În sensul: ,,…îţi stă la dispoziţie’’.
16. Iar către Sarra a zis: ,,Iată că-i dau fratelui tău o mie de sicli de argint; aceasta va fi spre cinstea feţei tale pentru toţi cei din preajma ta: tuturor te vei dovedi nevinovată’’ [6].
[6] Text ebraic deteriorat, de unde mai multe variante de transcriere şi traducere. Vulgata a acreditat formularea: (cei o mie de sicli) ,,vor fi ca un văl pe ochi pentru cei se sunt împrejurul tău şi pentru lumea toată’’. Cei o mie de sicli de argint reprezintă reparaţia pe care regele i-o datorează Sarrei şi mărturia că ea este, în continuare, o femeie onorabilă.
17. Avraam s-a rugat lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a vindecat pe Abinelec, pe femeia lui şi pe roabele lui, şi ei au devenit în stare să aibă copii;
18. căci din pricina Sarrei, femeia lui Avraam, Domnul făcuse neroditor tot pântecele din casa lui Abinelec.

CAPITOLUL 21: NAŞTEREA LUI ISAAC.
ISMAEL E ALUNGAT
NR.
VER- SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Domnul a cercetat-o pe Sarra după cum îi spusese, Domnul a făcut pentru Sarra după cum îi vestisese.
2. Sarra a zămislit şi i-a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea despre care-i vorbise Dumnezeu.
3. Şi Avraam i-a pus numele Isaac fiului ce i se născuse, pe care Sarra i-l născuse.
4. Şi Avraam l-a tăiat împrejur pe Isaac, fiul său, în ziua a opta, după cum îi poruncise Dumnezeu.
5. Avraam însă era de o sută de ani când i s-a născut Isaac, fiul său,
6. iar Sarra a zis: ,,Mi-a dat Dumnezeu de ce să râd: că oricine va auzi de asta, îmi va surâde’’ [1].
[1] Aceasta este o expresie de bucurie veselă, dar şi un joc de cuvinte asupra numelui lui Isaac, în ebraică: Yiţchac = Isaac şi yiţchaq = a râde.
7. Şi a adăugat: ,,Cine i-ar fi putut spune lui Avraam că Sarra va alăpta prunci la sân? Iată însă că i-am născut fiu la bătrâneţele lui!’’
8. Şi dacă pruncul a crescut, a fost înţărcat. Iar Avraam a făcut mare ospăţ în ziua în care a fost înţărcat Isaac, fiul său.
9. Văzând însă Sarra că fiul Egiptencei Agar, pe care aceasta i-l născuse lui Avraam, face glume pe seama lui Isaac, fiul ei,
10. a zis către Avraam: ,,Alung-o pe roaba aceasta, şi pe fiul ei!; căci fiul acestei roabe nu va fi moştenitor laolaltă cu fiul meu, cu Isaac!’’
11. Dar lui Avraam i-a căzut tare greu cuvântul acesta pe seama fiului său.
12. Dumnezeu însă a zis către Avraam: ,,Să nu-ţi pice greu cuvântul asupra băiatului şi asupra roabei [tale]; toate câte-ţi va spune Sara, ascultă de vorba ei, căci numai cei din Isaac se vor numi urmaşii tăi.
13. Dar şi pe fiul acestei roabe îl voi face neam mare, pentru că şi el e din sămânţa ta’’.
14. Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă, a luat pâine şi un burduf cu apă şi i le-a dat Agarei; şi punându-i copilul pe umeri, i-a dat drumul. Iar ea, plecând, a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba.
15. Când însă s-a sfârşit apa din burduf, ea şi-a părăsit copilul sub una dintre tufe
16. şi s-a dus şi s-a aşezat în preajma lui ca la o bătaie, căci îşi zicea: ,,Nu vreau să-mi văd copilul murind’’. Şi-n ce şedea acolo-n preajmă, el şi-a ridicat glasul şi a plâns.
17. Şi Dumnezeu a auzit glasul copilului de-acolo unde era, şi îngerul lui Dumnezeu a chemat-o din cer pe Agar şi a zis: ,,Ce e, Agar? Nu-ţi fie teamă, fiindcă Dumnezeu a auzit glasul copilului din locul unde este!
18. Scoală-te, ridică băiatul şi ţine-l strâns de mână, căci popor mare voi face din el!’’
19. Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi ea a văzut o fântână cu apă; şi s-a dus şi şi-a umplut burduful cu apă şi i-a dat copilului să bea.
20. Şi Dumnezeu era cu băiatul; el a crescut mare, a locuit în pustiul şi a devenit vânător cu arcul [2].
[2] Literal: arcaş, săgetător.
21. În pustiul Faran a locuit, iar mama sa i-a luat femeie din ţara Egiptului.
22. Şi a fost că-n vremea aceea Abinelec, împreună cu Ahuzat, fratele său de mână [3], şi cu ficol, căpetenia oştirii sale, a zis către Avraam: ,,Dumnezeu e cu tine în tot ceea ce faci.
[3] Referinţa la acest Ahuzat e specifică Septuagintei. Înţelesul propriu al grecescului nymfagogos este: ,,cel ce conduce mireasa la mirele ei’’, deci un intim al mirelui; în speţă: prietenul (fratele de mână) al lui Abinelec, care i-o adusese acestuia pe Sarra. În înţeles mai larg, înseamnă: om de casă; bărbat de încredere.
23. Jură-mi acum şi aici pe Dumnezeu că nu vei fi răuvoitor, nici cu mine, nici cu cel născut din mine, nici cu cel din numele meu, ci că faţă de mine şi de ţara-n care te-ai aşezat vei arăta aceeaşi bunăvoinţă pe care am arătat-o eu faţă de tine!’’.
24. Răspuns-a Avraam: ,,Jur!’’
25. Avraam însă i-a cerut socoteală lui Abinelec, pentru o fântână [4] de apă care-i fusese luată cu sila de către slugile lui Abinelec.
[4] Conform Textului Ebraic, în concordanţă cu versetul 30.
26. Dar Abinelec i-a zis: ,,Nu ştiu cine ţi-a făcut lucrul acesta; nici tu nu mi-ai spus mie nimic, nici eu n-am auzit decât astăzi’’.
27. Şi a luat Avraam oi şi vite şi i le-a dat lui Abinelec şi au încheiat amândoi un legământ [5].
[5] Adică o alianţă ca între doi egali.
28. Apoi Avraam a pus deoparte şapte mieluşele din turmă,
29. iar Abinelec i-a zis lui Avraam: ,,Ce-n seamnă aceste şapte mieluşele pe care le-ai pus deoparte?’’
30. Rîspuns-a Avraam: Aceste şapte mieluşele primeşte-le din mâna mea pentru ca ele să-mi fie mărturie că eu am săpat această fântână’’.
31. De aceea s-a şi numit locul acela Beer-Şeba, pentru că acolo au jurat ei amândoi [6].
[6] Beer-Şeba: ,,Fântâna Jurământului’’. O speculaţie etnologică ebraică permite şi traducerea ,,Fântâna celor şapte’’ (în referire la cele şapte mieluşele din versetele 28-30).
32. Şi astfel au făcut ei legământul de la Beer-Şeba. Iar Abinelec, împreună cu Ahuzat, fratele său de mână, şi cu Ficol, căpetenia oştirii sale, s-au ridicat şi s-au întors în ţara Filistenilor [7].
[7] Autorul vorbeşte despre Filisteni din perspectiva epocii sale. În realitate, acest popor – originar din Mare Egee – a ocupat sudul Palestinei mult după Avraam, către mijlocul secolului 11 î.Hr.
33. Iar Avraam a sădit o dumbravă [8] la Beer-Şeba şi acolo a chemat numele Domnului, Dumnezeu-Cel-Veşnic.
[8] Mai exact o cultură vegetală. Textul Ebraic însă se referă la plantarea unui singur copac, din familia tamarix, specific deşertului, care poate fi şi un arbust producător de răşină comestibilă.
34. Şi a locuit Avraam în ţara Filistenilor zile multe ca străin.

CAPITOLUL 22:
ISAAC ADUS SPRE JERTFĂ.
URMAŞII LUI NAHOR
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şi a fost că după toate acestea l-a încercat Dumnezeu pe Avraam [1] şi i-a zis: ,,Avraame, Avraame!’’ Iar el a răspuns: ,,Iată-mă!’’
[1] Acesta este un episod devenit celebru prin originalitatea, dramatismul şi frumuseţea lui literară. Sfântul Apostol Pavel îi va acorda evenimentului şi o dimensiune simbolică, Isaac prefigurând jertfa şi Învierea lui Iisus, astfel: ,,Prin credinţă l-a adus Avraam pe Isaac spre jertfă atunci când a fost pus la-ncercare; el, cel ce primise făgăduinţele, îl aducea spre jertfă pe singurul său născut, el, cel căruia i se spusese că numai cei din Isaac se vor numi urmaşii tăi! El a socotit că Dumnezeu putere are chiar să învie pe cineva din morţi; drept aceea, el l-a primit înapoi, dar şi-n prefigurare (subliniere importantă pentru simbolismul Vechiului Testament, ale cărui evenimente reale au şi o valoare simbolică; în cazul de faţă, Învierea lui Iisus Hristos)’’ [EVREI 11,17-19].
2. Şi [Dumnezeu] i-a zis: ,,Ia-l pe fiul tău cel dorit, Isaac, cel pe care-l iubeşti, şi du-te în ţinutul Moria şi adu-l acolo ardere-de-tot pe un munte pe care ţi-l voi spune Eu!’’
3. Iar Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi după ce a tăiat lemnele pentru jertfă s-a ridicat şi a plecat spre locul de care-i vorbise Dumnezeu.
4. Iar în cea de-a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut locul de departe.
5. Şi le-a zis Avraam slujilor sale: ,,Voi rămâneţi aici, cu asinul; eu şi băieţelul ne ducem pân-acolo, ne vom închina şi ne vom întoarce la voi’’.
6. Avraam a luat lemnele cele pentru jertfă şi le-a pus pe umerii lui Isaac [2], fiul său, iar el a luat în mâini focul şi cuţitul, şi amândoi au plecat împreună.
[2] La EVREI 11,17-19, Sfântul Apostol Pavel scrie despre jertfa lui Avraam în ,,prefigurare’’. În prefigurare Isaac Îl simbolizează pe Iisus Hristos, iar lemnele de pe umerii lui Isaac simbolizează Crucea Domnului.
7. Dar Isaac i-a grăit lui Avraam, tatăl său: i-a zis: ,,Tată!’’ Iar acesta a răspuns: ,,Ce este, fiule?’’ [Isaac] a zis: ,,Iată focul şi lemnele; dar mielul [3] pentru jertfă unde este?’’
[3] Înţelesul general al substantivului provaton este ,,oaie’’, dar, atunci când are o încărcătură simbolică (aşa ca în cazul de faţă), se traduce,,miel’’.
8. Iar Avraam a răspuns: ,,Dumnezeu va vedea [4] El Însuşi de mielul pentru jertfă, fiule!’’ Şi s-au dus amândoi mai departe împreună.
[4] Acelaşi verb înseamnă ,,a vedea’’ şi ,,a se îngriji’’, dublă semnificaţie care pregăteşte cei doi termeni ai versetului 14.
9. Iar dacă au ajuns la locul de care-i vorbise Dumnezeu, Avraam a ridicat acolo jertfelnic; a aşezat lemnele pe el, l-a legat pe Isaac, fiul său, şi l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor.
10. Apoi Avraam şi-a întins mâna şi a luat cuţitul ca să-şi înjunghie fiul.
11. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: ,,Avraame, Avraame!’’ El a zis: ,,Iată-mă!’’
12. [Îngerul] a zis: ,,Să nu-ţi ridici mâna asupra băiatului, nici să-i faci vreun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi că de dragul Meu nu l-ai cruţat nici pe fiul tău cel iubit!’’
13. Şi ridicându-şi Avraam ochii, a privit; şi iată un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus ca ardere-de-tot în locul lui Isaac, fiul său.
14. Avraam a numit locul acela Iahve-ire, adică ,,Domnul vede’’ [5], şi de aceea i se zice astăzi: ,,În munte Domnul va fi văzut [6]
[5] Sau: ,,Domnul poartă de grijă’’.
[6] Sau: ,,Domnul Se va arăta’’. În unul şi acelaşi verset: Dumnezeu-proniator şi Dumnezeu-teofanic. Dumnezeu-proniator = Dumnezeu Care poartă de grijă. Dumnezeu-teofanic = Dumnezeu Care Se arată.
15. Şi îngerul Domnului a strigat a doua oară către Avraam
16. şi a zis: ,,Juratu-M-am pe Mine Însumi – zice Domnul: de vreme ce tu ai făcut aceasta, şi de dragul Meu nu l-ai cruţat pe fiul tău iubit,
17. cu binecuvântare te voi binecuvânta, iar pe urmaşii tăi îi voi face numeroşi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi urmaşii tăi vor stăpâni cetăţile duşmanilor lor;
18. şi prin urmaşul tău [7] se vor binecuvânta toate neamurile pământului [8], pentru că tu ai ascultat glasul Meu.
[7] Isaac.
[8] Este o nouă profeţie mesianică pe care Dumnezeu o face lui Avraam, care se va realiza prin Isaac şi urmaşii Lui.
19. Astfel Avraam s-a întors la slujile sale: şi s-au sculat şi au mers împreună la Beer-Şeba; şi a locuit Avraam în Beer-Şeba.
20. Şi a fost că după ce s-au petrecut acestea, i s-a vestit lui Avraam, spunându-i-se: ,,Iată că şi Milca i-a născut fii lui Nahor, fratele tău:
21. pe Uţ, întâiul născut, pe Buz, fratele acestuia, şi pe Chemuel, tatăl lui Aram;
22. pe Chesed, pe Hazo, pe Pildaş, pe Idlaf şi pe Batuel.
23. Iar lui Batuel i s-a născut Rebeca. Aceşta sunt cei opt fii pe care Milca i-a născut lui Nahor, fratele lui Avraam.
24. Iar ţiitoarea [9] lui, al cărei nume era Reuma, i-a născut şi ea pe Tebah, pe Gaham, pe Tahas şi pe Manaca.
[9] Judecând lucrurile din punct de vedere al Moralei Creştine Ortodoxe, constatăm că Avraam a fost un practicant al păcatului numit adulter. Cu Agar l-a avut pe Ismael, iar cu Reuma – ţiitoarea lui pe cei patru copii amitiţi în versetul 24. Deşi atunci, Dumnezeu era un Dumnezeu al dreptăţii, iată, că la anumite persoane biblice alese de El, pentru înmulţirea oamenilor, îngăduie – căci una este îngăduinţa şi alta este voinţa, pe de o parte poligamia – adică dreptul de a avea mai multe soţii, dar şi adulterul, adică dreptul de a avea concubine sau ţiitoare, lucru total interzis de Morala Creştină, unde Căsătoria are carcter de Sfântă Taină a Bisericii.

CAPITOLUL 23 – MOARTEA ŞI
MORMÂNTUL SARREI
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAŢIA

1. Sarra a trăit o sută douăzeci şi şapte de ani – aceştia sunt anii vieţii Sarrei
2. – şi Sarra a murit la Chiriat – Arba, care e în vale – adică în Hebron, în ţara Canaanului. Şi a venit Avraam s-o plângă pe Sarra şi s-o jelească.
3. Apoi s-a ridicat Avraam de dinaintea moartei sale şi a grăit cu fiii lui Het [1], zicând:
[1] Fiii lui Het: Hetiţi erau un popor non-indoeuropean (dar tot semiţi), al cărui centru era în Anatolia (Turcia de azi), pentru ca apoi să se extindă din Siria până-n sudul Palestinei. Important e faptul că de la ei, prin Avraam, au obţinut Evreii întâia lor proprietate în Ţara Făgăduinţei.
4. ,,Străin sunt eu între voi şi pribeag: daţi-mi în stăpânire un loc de mormânt între voi, ca s-o strămut pe răposata mea de la mine şi s-o îngrop’’.
5. Iar fiii lui Het, i-au răspuns lui Avraam, zicându-i:
6. ,,Nu domnul meu, ci ascultă-ne: Tu eşti între noi un voievod al lui Dumnezeu; îngroapă-ţi moarta în cel mai ales dintre locurile noastre de îngropare; nimeni dintre noi nu te va opri ca-n locul său de îngropare s-o aşezi pe răposata ta’’.
7. Avraam s-a ridicat şi s-a plecat până la pământ în faţa poporului acelei ţări, în faţa fiilor lui Het.
8. Şi a grăit către ei Avraam, zicând: ,,Dacă voi din inimă vreţi ca eu să-mi îngrop răposata [şi s-o strămut] de la mine, atunci ascultaţi-mă şi rugaţi-l din partea mea pe Efron, fiul lui Ţohar,
9. să-mi de-a peştera Macpela, pe care o are în capătul ţarinei lui, dar să mi-o da pe câţi bani face ea, ca s-o am eu în stăpânire ca loc de veci în mijlocul vostru’’.
10. Efron însă şedea în mijlocul fiilor lui Het. Şi i-a răspuns Efron Heteul lui Avraam, spunându-i în auzul fiilor lui Het şi al tuturor celor ce veniseră la poarta cetăţii lui [2]:
[2] În cetatea antică ,,Poarta’’ era piaţa de lângă intrarea principală, loc pentru întruniri publice, întâlniri de afaceri, concilii nobiliare şi şedinţe de judecată. Mai târziu, în imperiul otoman (după Căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453) ,,Înalta Poartă’’ desemna capitala însăşi, reşedinţa sultanului.
11. ,,Nu, domnul meu, ascultă-mă pe mine: Îţi dau ţarina, şi-ţi dau şi peştera care este în ea; în faţa cetăţenilor mei ţi-o dau: îngroapă-ţi răposata’’.
12. Avraam însă s-a plecat până la pământ în faţa poporului ţării
13. şi i-a grăit lui Efron în auzul întregului popor al acelui ţinut: ,,O, numai dac-ai vrea să mă asculţi!: Ia de la mine preţul ţarinei, şi acolo o voi îngropa pe răposata mea’’.
14. Efrom i-a răspuns lui Avraam, zicându-i:
15. ,,Domnul meu, ascultă-mă!: Ţarina face patru sute de sicli de argint; ce-nseamnă asta între mine şi tine? Prin urmare, înmormântează-ţi răposata!’’
16. Şi l-a ascultat Avraam pe Efron; şi Avraam i-a cântărit lui Efron argintul pe care-l spusese el în auzul fiilor lui Het: patru sute de sicli de argint în măsurătoarea negustorilor [3].
[3] Acest lucru înseamnă: la cursul şi cântarul curent al pieţei. Argintul circula, nu atât în monede, cât în lingouri, aşa că el era cântărit.
17. Şi-n felul acesta ţarina lui Efron, care e lângă Macpela, în faţa stejarului Mamvri – ţarina şi peştera din ea şi toţi pomii din ţarină care se aflau în hotarele ei de jur-împrejur – a trecut
18. în stăpânirea lui Avraam, în faţa fiilor lui Het şi a tuturor celor ce veniseră la poarta cetăţii [4].
[4] În plină epocă antică, constatăm câtă diplomaţie şi dragoste se manifesta între Efron Heteul şi Avraam. Efron Heteu cunoscând că Avraam este cu adevărat un om al lui Dumnezeu, numindu-l chiar ,,voievod al lui Dumnezeu’’ [FACERE 23,6], îi acordă o cinste nemaipomenită. Azi, constatăm cu stupoare, căci oamenii lui Dumnezeu – slujitorii Bisericii sunt batjocoriţi, uneori, chiar de proprii lor enoriaşi, uneori, poate cu temei, dar de cele mai multe ori, fără temei. TRISTĂ CONSTATARE.
19. După aceasta Avraam a înmormântat-o pe Sarra, femeia sa, în peştera din ţarina Macpela, care e în faţa lui Mmvri – adică Hebronul –, în pământul Canaan.
20. Astfel, ţarina şi peştera din ea, ca loc de îngropare, au trecut de la fiii lui Het în stăpânirea lui Avraam.

CAPITOLUL 24 – CĂSĂTORIA
LUI ISAAC CU REBECA
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Avraam era acum bătrân şi vechi de zile; şi Domnul îl binecuvântase pe Avraam cu de toate.
2. Şi a zis Avraam către slujitorul cel mai bătrân al casei sale, cel ce cârmuia peste toate ale lui: ,,Puneţi mâna sub coapsa [1] mea
[1] Coapsă: denumire eufemistică a genului (sexului). Exprimă un gest ritual de întărire a jurământului prin implicarea forţei vitale a bărbatului. În acelaşi fel va proceda Israel cu fiul său Iosif, după cum reiese de la FACERE 47,29. În ambele cazuri, bătrânii sunt pe patul de moarte.
3. şi jură-mi pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie dintre fetele Canaaneenilor în mijlocul cărora locuies eu,
4. ci-n ţara mea vei merge, unde m-am născut eu, la rudele mele, şi de acolo îi vei lua femeie fiului meu Isaac’’.
5. Iar slujitorul i-a zis: ,,Dar dacă femeia nu va vrea să vină cu mine în ţara aceasta? îl voi întoarce oare pe fiul tău în ţara din care tu ai plecat?’’
6. Avraam însă a zis către el: ,,Ia seama ca pe fiul meu să nu-l întorci acolo!
7. Domnul Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din ţara în care m-am născut, Cel ce mi-a grăit şi Care mi S-a jurat, zicând: ,,Ţie-ţi voi da pământul acesta, ţie şi seminţiei tale!, El îl va trimite pe îngerul Său înaintea ta, şi de acolo îi vei lua tu femeie fiului meu.
8. Dar dacă femeia aceea nu va vrea să vină cu tine în ţara aceasta, dezlegat vei fi de acest jurământ, numai pe fiul meu să nu-l întorci acolo’’.
9. Slujitorul şi-a pus mâna sub coapsa lui Avraam, stăpânul său, şi i s-a jurat asupra acestui lucru.
10. Şi a luat slujitorul cu sine zece cămile din cămilele stăpânului său şi tot felul de daruri scumpe dintr-ale stăpânului său; şi s-a sculat şi s-a dus în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor.
11. Şi şi-a făcut cămilele să-ngenunche lângă o fântână din afara cetăţii, spre seară la vremea când ies femeile să scoată apă.
12. Şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, uşurează-mi astăzi calea şi fă milă cu stăpânul meu Avraam.
13. Iată, eu stau lângă această fântână la care fetele ce locuiesc în cetate ies să scoată apă.
14. Ei bine, fecioara căreia eu îi voi zice: Apleacă-ţi urciorul să beau! şi care-mi va răspunde: Bea, şi-ţi voi adăpa şi cămilele până se vor sătura!…., ea să fie aceea pe care Tu i-ai rânduit-o robului Tău Isaac, şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpânul meu Avraam…’’.
15. Şi a fost că mai-nainte de a fi terminat el de vorbit în cugetul său, iată că ieşea cu urciorul pe umăr Rebeca, fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam.
16. Fata era foarte frumoasă la chip, era fecioară, încă n-o cunoscuse nici un bărbat. Şi dacă s-a coborât la fântână, şi-a umplut urciorul şi a urcat înapoi.
17. Atunci slujitorul lui Avraam a alergat înaintea ei şi i-a zis: ,,Dă-mi să beau puţină apă din urciorul tău!’’
18. Iar ea a zis: ,,Bea, domnul meu!’’ Şi grăbindu-se să-şi aplece urciorul pe braţ, i-a dat să bea
19. până ce el el n-a mai vrut. Apoi a zis: ,,Şi cămilelor tale le voi scoate apă până ce toate-şi vor potoli setea’’.
20. Şi-n grabă şi-a deşertat urciorul în adăpătoare şi a alergat la fântână să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele.
21. Iar omul o măsura din ochi şi tăcea, dorind să ştie dacă Domnul i-a deschis drumul cel bun sau nu.
22. Şi a fost că după ce cămilele toate au isprăvit de băut, omul a luat un inel de aur, în greutate de o jumătate de siclu, iar pentru mâinile ei două brăţări în greutate de zece sicli de aur [2]
[2] Un siclu = 11,424 grame. Inelul era, desigur pentru nări, conform IEZECHIEL 16,12: ,,…şi inel ţi-am pus în nări şi cercei la urechi şi cunună de mărire pe cap’’ şi nota de la versetul 47. Din versetul 47 reiese că aceste daruri i-au fost înmânate fetei după consumarea dialogului din versetele care urmează: 23-25.
23. Şi a întrebat-o, zicând: ,,A cui fată eşti tu? spune-mi, te rog; şi dacă-n casa tatălui tău se află oarece loc pentru noi, să rămânem peste noapte?’’
24. Iar ea i-a zis: ,,Sunt fata lui Batuel al Milcăi, pe care ea l-a născut lui Nahor’’.
25. Apoi i-a zis: ,,Avem din belşug şi paie şi fân, şi loc să rămâneţi peste noapte.
26. Şi omul s-a plecat şi s-a închinat Domnului şi a zis:
27. ,,Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul stăpânului meu Avraam, Cel ce dreptatea şi adevărul [3] nu şi le-a îndepărtat de la stăpânul meu; Domnul este cel ce mi-a deschis drumul spre casa fratelui stăpânului meu.
[3] Dreptatea: faptul că Dumnezeu îl consideră pe Avraam ca pe unul din drepţii Săi; adevărul: credincioşia lui Dumnezeu faţă de Avraam, căruia îi dăruise făgăduinţele.
28. Iar fata a alergat acasă la maică-sa [4] şi a povestit toate acestea.
[4] Literal: ,,la casa mamei sale’’, expresie din care reiese că Batuel nu mai trăia, fata fiind în grija mamei şi a fratelui ei.
29. Rebeca avea un frate, al cărui nume era Laban. Laban a alergat afară spre omul spre omul acela, la fântână.
30. Fost-a deci că dacă a văzut el inelul, precum şi brăţările la mâinile surorii sale, şi dacă a auzit cuvintele Rebecăi, sora sa, care spusese: ,,Iată cum mi-a vorbit mie omul acela!’’, s-a dus la acel om care şedea-n preajma cămilelor, la fântână,
31. şi i-a zis: ,,Intră binecuvântatul Domnului!; de ce stai afară? că eu ţi-am gătit casă, precum şi loc pentru cămilele tale’’.
32. Aşa că omul a intrat în casă; şi [Laban] a despovărat cămilele şi le-a dat paie şi fân; iar lui şi oamenilor care erau cu el, apă să-şi spele picioarele.
33. Apoi le-a pus înainte mâncare, dar el [omul] a zis: ,,Eu nu voi mânca până ce nu voi spune ce am de spus’’. ,,Spune’’, i-a zis [Laban].
34. Atunci el a zis: ,,Eu sunt slujitorul lui Avraam.
35. Domnul l-a binecuvântat foarte pe stăpânul meu şi l-a înălţat; şi i-a dat turme şi cirezi, argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi asini.
36. Iar Sarra, femeia stăpânului meu, i-a născut stăpânului meu un fiu la bătrâneţele ei, căruia el i-a dat tot ce are.
37. Şi stăpânul meu m-a pus să jur, zicând: Fiului meu să nu-i iei femeie dintre fetele Canaaneenilor, în ţara cărora trăiesc,
38. ci mergi la casa tatălui meu şi la neamurile mele şi de-acolo ia-i femeie feciorului meu!
39. Iar eu am zis către stăpânul meu: Poate că femeia nu va vrea să vină cu mine…
40. El însă mi-a răspuns: Domnul înaintea Căruia umblu eu îl va trimite la tine pe îngerul Său, îţi va deschide drumul şi-i vei lua fiului meu femeie din rudele mele şi din casa tatălui meu:
41. atunci vei fi slobod de jurământul meu, când te vei duce la rudele mele; şi dacă nu ţi-o vor da, dezlegat vei fi de jurământul meu.
42. Aşadar, ajungând eu astăzi la fântână, am zis: Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, de va fi ca Tu să-mi deschizi mie drumul pe care merg,
43. iată, eu stau aici la fântână, şi fetele locuitorilor cetăţii vor veni să scoată apă; ei bine, fecioara căreia eu îi voi spune: Dă-mi să beau puţină apă din urciorul tău!
44. şi care-mi va zice: Bea, şi-ţi voi adăpa şi cămilele!, aceea să fie femeia pe care Domnul i-a rânduit-o robului Său Isaac, şi prin aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpânul meu Avraam.
45. Şi a fost că încă nu isprăvisem eu de grăit acestea în mintea mea, când iată că a ieşit Rebeca, cu urciorul pe umăr; ea s-a coborât la fântână şi a scos apă. Iar eu i-am zis: Dă-mi să beau!
46. Şi ea de-ndată şi-a lăsat urciorul de pe umăr, zicând: Bea, şi-ţi voi adăpa şi cămilele! Şi am băut eu, iar ea mi-a adăpat cămilele.
47. Apoi am întrebat-o şi am zis: A cui fată eşti tu? spune-mi te rog! Şi ea a zis: Sunt fata lui Batuel, fiul lui Nahor, pe care i l-a născut Milca. Atunci i-am pus inelul [5], şi brăţările în mâini.
[5] În Textul Ebraic: ,,i-am pus inelul în nări’’.
48. După aceea m-am plecat şi m-am închinat Domnului şi L-am binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, Care m-a călăuzit pe drumul cel drept, ca s-o iau pe fata fratelui [6] stăpânului meu pentru fiul său.
[6] ,,Fratele’’ lui Avraam era Nahor, iar Batuel îi era lui Avraam nepot, ca şi Lot, dar în limba ebraică şi nepoţii de fraţi erau numiţi tot fraţi.
49. Şi acum, dacă vreţi să arătaţi milă şi credincioşie faţă de stăpânul meu, spuneţi-mi-o, iar de nu, de asemenea spuneţi-mi-o: ca să mă pot înturna la dreapta ori la stânga’’.
50. Şi răspunzând Laban şi Batuel [7], au zis: ,,Lucrul acesta vine de la Domnul, iar noi nu-ţi putem spune nici de rău, nici de bine.
[7] În realitate, Laban şi Milca. Batuel este aici nume substitutiv, al celui ce reprezintă autoritatea paternă şi al cărui consimţământ este absolut formal, de vreme ce întregul eveniment se consumă prin intervenţia directă a lui Dumnezeu, după cum se va vedea din versetul următor. Altfel, numele lui Batuel nu apare în nici unul din momentele-cheie ale logodnei.
51. Iată, Rebeca îţi stă înainte; ia-o şi du-te şi să fie ea femeia fiului stăpânului tău, după cum a grăit Domnul!’’
52. Şi de-ndată ce a auzit cuvintele lor, slujitorul lui Avraam I s-a închinat Domnului până la pământ.
53. Slujitorul a scos apoi odoare de argint şi de aur, şi haine, şi le-a dat Rebecăi; de asemenea, daruri bogate a dat fratelui şi mamei ei.
54. Şi au mâncat şi au băut, el şi oamenii care erau cu el, şi au rămas acolo peste noapte. Iar dacă s-au sculat dimineaţa, el a zis: ,,Daţi-mi drumul să mă duc la stăpânul meu!’’
55. Dar fratele şi mama ei au zis: ,,Să mai rămână fata cu noi măcar vreo zece zile; şi apoi se va duce!’’
56. El însă le-a zis: ,,Nu-mi amânaţi plecarea; de vreme ce Domnul mi-a deschis drumul, lăsaţi-mă să plec la stăpânul meu!’’
57. Ei au zis: ,,S-o chemăm pe fată şi s-o întrebăm pe ea ce gânduri are’’.
58. Şi au chemat-o pe Rebeca şi i-au zis: ,,Vrei să te duci cu omul acesta?’’ Iar ea a zis: ,,Mă voi duce!’’
59. Atunci au lăsat-o pe Rebeca, sora lor [8], să plece împreună cu doica ei, cu slujitorul lui Avraam şi cei ce erau cu el.
[8] Pluralul acesta îi implică pe toţi membrii familiei al cărei cap fusese Laban.
60. Şi au binecuvântat-o pe Rebeca, sora lor, şi au zis: ,,Să devii tu, sora noastră, mii de miriade [9], iar urmaşii tăi să stăpânească cetăţile vrăşmaşilor lor!’’
[9] În ebraică, numele Rebecăi şi substantivul ,,miriade’’ alcătuiesc o asonanţă* pe care o folosesc cei ce-i fac urările: ea să devină mama unui număr infinit de oameni.
*Asonanţă = substantiv feminin şi înseamnă ,,rimă imperfectă’’.
61. Apoi, sculându-se Rebeca şi slujnicele ei şi urcându-se pe cămile, l-au urmat pe omul acela; aşa că slujitorul, luând-o pe Rebeca, a plecat.
62. Isaac însă venise din Beer-Lahai-Roi, şi locuia în ţinutul Negheb [10].
[10] Prin Negheb era desemnată partea de sud a Palestinei; cuvântul în sine avea înţelesul de ,,ţinutul pustiu’’ sau ,,miazăziua’’.
63. Iar spre seară a ieşit Isaac la câmp să se plimbe şi, ridicându-şi ochii, a văzut cămilele venind.
64. Iar Rebeca şi-a ridicat şi ea ochii şi l-a văzut pe Isaac şi a sărit jos de pe cămilă
65. şi i-a zis slujitorului: ,,Cine este omul acela care vine pe câmp în întâmpinarea noastră?’’ Iar slujitorul i-a zis: ,,Acesta-i stăpânul meu!’’ Atunci ea şi-a luat vălul şi s-a acoperit.
66. Slujitorul i-a povestit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse.
67. Şi Isaac a dus-o în cortul mamei sale. Şi a luat-o pe Rebeca, şi aceasta a devenit femeia lui; şi el a iubit-o. Şi s-a mângâiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra.

CAPITOLUL 25 – A DOUA CĂSĂTORIE
A LUI AVRAAM. MOARTEA LUI
AVRAAM. ESAU ŞI IACOB,
FIII LUI ISAAC
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Avraam însă şi-a mai luat o femeie, al cărei nume era Chetura.
2. Ea i-a născut pe Zimran, Iocşan, Medan, Madian, Işbac şi Şuah.
3. Lui Iocşan i s-au născut Seba, Teman şi Dedan. Iar fiii lui Dedan au fost Raguel, Navdeel [1], Aşurim, Letuşim şi Leumim.
[1] Raguel şi Nadveel sunt menţionaţi numai în Septuaginta.
4. Iar fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Aceştia toţi au fost fiii Cheturei.
5. Avraam însă, toate averile sale i le-a dat fiului său Isaac.
6. Cât despre fiii ţiitoarelor sale, Avraam le-a făcut daruri şi, încă fiind el în viaţă, i-a trimis departe de la Isaac, fiul său, spre răsărit, în ţinuturile Soarelui-Răsare [2].
[2] Înseamnă căci aceştia sunt părinţii popoarelor asiatice din Orientul Îndepărtat.
7. Zilele vieţii lui Avraam, câte le-a trăit, au fost o sută şaptezeci şi cinci de ani [3].
[3] Aici observăm cum viaţa omului este în continuă scădere. Noe a murit la 950 de ani, iar Avraam, deşi este urmaş al lui Noe şi părintele poporului ales de Dumnezeu, a trăit numai 175 de ani. Dar şi de aici, viaţa omului este în scădere, căci vom observa la regele David căci: ,,Zilele anilor noştri, în durata lor, sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; iar ce e mai mult decât aceştia, trudă şi durere. Că liniştire* s-a aşternut peste noi şi ne vom domoli**’’ [PSALM 89,10-12].
*Prautes (o altă formă a lui praotes) = ,,dulceaţă’’, ,,bunătate’’, ,,blândeţe’’, dar aici are nuanţa de ,,resemnare’’, ,,liniştire’’.
**Sensul exact al lui ,,a se domoli’’: copilul năzdrăvan care s-a domolit după ce a fost certat şi pedepsit (comparaţie pedagogică).
8. Şi dându-şi cea din urmă suflare, a murit Avraam la bătrâneţi fericite, bătrân şi sătul de ani, şi s-a adăugat la poporul său.
9. Iar fiii săi, Isaac şi Ismael, l-au îngropat în peştera, din ţarina lui Efron, fiul lui Ţohar Heteul, în faţa stejarului Mamvri,
10. ţarina şi peştera pe care Avraam le cumpărase de la fiii lui Het. Acolo sunt îngropaţi Avraam şi Sarra, femeia lui.
11. Şi a fost că după moartea lui Avraam l-a binecuvântat Dumnezeu pe Isaac, fiul lui Isaac locuia la Beer-Lahai-Roi [4].
[4] Beer-Lahai-Roi = Fântâna-Celui-viu-Care-mă-vede.
12. Iată-i acum şi pe urmaşii lui Ismael, fiul lui Avraam, cel care i l-a născut lui Avraam egipteanca Agar, slujnica Sarrei;
13. şi iată numele fiilor lui Ismael, după numele neamurilor lor: întâiul născut al lui Ismael a fost Nebaiot; după el urmează Chedar, Adbeel şi Mibsan,
14. Mişma, Duma şi Masa,
15. Hadad, Tema, Etur, Nafiş şi Chedma.
16. Aceştia sunt fiii lui Ismael şi acestea sunt numele lor, după aşezările [5] lor şi după taberele [6] lor, doisprezece voievozi, după neamurile lor.
[5] Aici este vorba de aşezările (satele) celor ce adoptaseră viaţa sedentară.
[6] Aici este vorba despre taberele celor rămaşi încă nomazi. Cuvântul original indică un loc de popas, în special pentru turme.
17. Iar anii vieţii lui Ismael aceştia sunt o sută treizeci şi şapte şi dându-şi suflarea din urmă s-a adăugat la neamul său.
18. Iar el [7] s-a întins de la Havila [8] până la Şur, care este în faţa Egiptului, pe drumul ce duce spre Aşurim [9]; el şi-a făcut aşezare în faţa tuturor fraţilor săi.
[7] El: singularul generic (Ismael), în înţelesul ,,neamul său’’.
[8] Noi românii, încă nu ne cunoaştem istoria în adevăratul sens al cuvântului. Dacă studiem cu atenţie Istoria religiilor, aflăm că teritoriul pe care au trăit geto-dacii era cam acelaşi cu al României de astăzi, dar în anumite perioade istorice a fost cu mult mai larg. Cercetările arheologice au stabilit că acest teritoriu a fost încă din paleolitic* şi că, în neolitic**, pe tot întinsul spaţiului carpato-danubiano-pontic, a înflorit o civilizaţie remarcabilă, caracterizată printr-o mare prosperitate materială şi printr-o intensă viaţă religioasă.
*Paleolitic = cea mai veche epocă din istoria omenirii, caracterizată prin folosirea uneltelor din piatră cioplită.
**Neolitic = perioada în istoria omenirii care a urmat după mezolitic şi a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră şlefuită şi de bronz, prin apariţia agriculturii primitive, a creşterii vitelor şi a olăritului; aceasta este cu un cuvânt epoca pietrei şlefuite.
De la FACERE 2,1-10 aflăm următoarele: ,,Aşa s-au împlinit cerul şi pământul cu toată podoaba lor*. Şi-n ziua a şasea Şi-a împlinit** Dumnezeu lucrarea pe care o făcuse; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le***. În ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, pe pământ însă nu era nici un copăcel, şi nici o buruiană încă nu odrăslise, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi încă nu era om ca să lucreze pământul; ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului. Şi Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărâna luată din pământ****, şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu*****. Şi Domnul Dumnezeu a sădit în rai******, în Eden*******, spre răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncare, precum şi pomul vieţii******** în mijlocul raiului şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Fison; acesta înconjoară ţara Havila, în care se află aur, iar aurul din ţara aceasta era bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. Numele râului al doilea era Gihon. Acesta înconjoară tot ţinutul Etiopiei. Şi râul al treile este Tigrul; acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul’’.
*În Textul Ebraic: ,,şi toată oştirea lor’’, cu înţelesul de totalitate a fiinţelor vii care populează cerul şi pământul. Vulgata (traducerea latinească a Bibliei) păstrează nuanţa Septuagintei.
**Verbul sinteleo înseamnă a împlini (a rotunji, a desăvârşi), dar nu singur, ci în cooperare. Teleo precedat de sin, este o nuanţă care cuprinde ideea embrionară a unui Dumnezeu treimic, conform FACERE 1,26, sau cel puţin pe aceea a participării Cuvântului (adică a lui Hristos ca Dumnezeu) la actul Creaţiei conform IOAN 1,1-3.
***,,A izvodi’’ îl traduce pe grecescul ,,arho = a face (ceva) primul.
****În ebraică adam = om; adamă = pământ. Aceste două substantive comune îi vor da primului om numele propriu: Adam.
*****În Textul Masoretic (cea mai defectuoasă traducere a Bibliei) scrie: ,,şi s-a făcut omul fiinţă vie’’. ,,S-a făcut’’ înseamnă ,,a devenit’’; a trecut într-un alt mod de existenţă. În Septuaginta scrie: ,,şi s-a făcut omul întru suflet viu’’, care poate fi tradus, ,,întru suflet care trăieşte’’, adică nemuritor. Sufletul omului, (altceva decât ,,viaţa’’ pe care o au şi animalele) s-a născut din suflarea lui Dumnezeu şi l-a învăluit (îmbrăcat) pe om.
******În ebraică gan = grădină. Septuaginta îl preferă pe paradeisos = paradis, rai, spre a-i sublinia caracterul cu totul special.
*******Eden: după explicaţia dată de Î.P.S. Bartolomeu Anania este imposibil de localizat geografic, dar cu semnificaţia de ,,bucurie’’, desfătare’’.
********,,Pomul vieţii’’ este simbolul nemuririi.
Din FACERE 2,11-14 aflăm că Dumnezeu a făcut Edenul, care era raiul pământesc, şi în această grădină l-a aşezat pe primul om, pe Adam. Din Eden ieşea un râu care uda grădina raiului şi se împărţea . Numele unuia dintre ele era Fison. Acesta înconjoară toată ţara Havila. Arheologii susţin sus şi tare că râul acesta este Dunărea şi că ţara Havila este Valahia noastră. Asta înseamnă că avem de-a face cu prima menţiune a unei ţări, a unui ţinut în Sfânta Scriptură. Există studii întregi despre acest lucru. Dacă aşa stau lucrurile, nu mai trebuie noi să intrăm în Uniunea Europeană, ci trebuie ei să vină la noi, deoarece înseamnă că avem o vechime de peste 7500 de ani. Referitor numai la Dacia noastră, Sarmisegetuza are 3000 de ani vechime, î.Hr., iar Roma are 749 de ani î.Hr. Deci, Sarmisegetuza e mai vecehe ca Roma cu 2300 de ani. Acest lucru înseamnă căci noi de la Roma nu am avut ce lua, pentru că ei nici n-au avut o civilizaţie. Ei au fost barbari care au impus şi-atât.
Se pare că cea mai veche scriere, este scrierea sumeriană. Tăbliţele de la Tărtăria, lângă Sibiu, sunt mult mai vechi decât scrierea sumeriană, lucru susţinut de oamenii de ştiinţă. Foarte puţini ştiu acest lucru. Sfântului Apostol Andrei i s-a spus în limba română ,,Nemiest’’, adică de aici încolo nu mai este populaţie la care să se predice Evanghelia. Unde i s-a spus acest cuvânt? Lângă Câmpulung, la mănăstirea de astăzi Nămăieşti – de la Nemiest. Sfântul Apostol Andrei a venit cu corabia, după Pogorârea Duhului Sfânt, la Tomis (Constanţa de astăzi) şi a ajuns să propovăduiască până unde se află astăzi Mănăstirea Nămăieşti. Lucrul acesta este foarte important şi ne arată căci noi am fost încreştinaţi de aproape 2000 de ani, iar vechimea limbii şi a poporului român nu este de 1000 de ani, nici de 2000 de ani; vechimea este pierdută în negura vremii.
Din păcate, aceste lucruri nu ne scuză; nu ne nici înalţă, decât în măsura în care ne prezentăm la înălţime. Noi spunem: Suntem botezaţi de 2000 de ani, suntem creştini de 2000 de ani, pe când, atât ungurii, cât şi ruşii sunt creştini de 1000 de ani. Să fim serioşi! Suntem creştini fiecare de la Botezul nostru propriu şi putem face caz de această afirmaţie (suntem creştini de 2000 de ani) în măsura în care ne înşirăm şi noi în rândul acesta de ctitori şi voievozi, de oameni serioşi pe care i-a avut România.
Românii nu sunt oricine. Românii sunt menţionaţi în Cărţile Sacre ale omenirii. Pentru a circumscrie domeniul slujirilor ce ne-au fost încredinţate de la începutul lumii şi ca atare până la sfârşitul ei, se cuvine să rememorăm felul în care Cărţile Sacre se referă la neamul valahic al cărui nume îl mai purtăm: Ţara Havilah [FACERE 2,11], consemnată şi de scrierile Vedice cu numele de HAVILA, este VALAHIA în care trăim şi astăzi.
Numai steagul vlahilor negri – românii de astăzi, este asemănător curcubeului – semnul legământului lui Dumnezeu cu oamenii după potop, astfel: ,,Şi i-a grăit Dumnezeu lui Noe şi fiilor săi care erau cu el, zicând: Iată, Eu închei legământul [Legământ = alianţă, învoială, acord, făgăduinţă, testament. Legământul lui Dumnezeu cu Noe va fi urmat de acela cu Avraam la FACERE 15 şi 17 şi de acela cu poporul lui Israel de la FACERE 20.]Meu cu voi, cu urmaşii voştri de după voi şi cu toate fiinţele care sunt cu voi, cu toate câte au ieşit din corabie; cu voi închei acest legământ: nici un trup nu va mai pieri de apele potopului şi nici un potop nu va mai fi să pustiască pământul. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: Iată semnul legământului pe care Eu îl fac cu voi şi cu toată fiinţa vie care este cu voi, din neam în neam şi de-a pururi: curcubeul Meu îl aşez în nor, ca să fie el semn al legământului dintre Mine şi pământ. Şi fi-va că ori de câte ori voi aduna nori deasupra pământului şi curcubeul Meu se va arăta în nor, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu pe care l-am încheiat cu voi şi cu toată fiinţa vie a oricărui trup şi apele nu vor mai deveni potop ca să nimicească tot trupul. Fi-va curcubeul Meu în nor şi Eu îl voi vedea şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi toată fiinţa vie din tot trupul care se află pe pământ. Şi a zis Dumnezeu lui Noe: Acesta este legământul pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ’’ [FACERE 9,8-17].
Foarte important este faptul că şirul neamurilor de la Sem la Avraam este înscris în şirul neamului valahic al lui Peleg ca întemeietor al lumii civilizate, astfel: ,,Lui Ever i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul [FACERE 10,25]. Reiterarea aceluiaşi arbore genealogic în 1 PARALIPOMENA 1,24-27, dar şi în Evanghelia după LUCA 3,34-36 prin dublarea numelui de Peleg cu cel de falec (a se citi Valac) şi prezenţa vârfului Peleaga în Munţii Retezat, fac indubitabilă (fără dubii) identificarea.
Sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah, regăsită în mitonimul vedic Valak-Hiliya atribuit unui mare grup de iluminaţi, a fost codificată de înţelepciunea ebraică sub forma tetragramei sacre YHWH. Pe seama cuvântului ,,DLAC’’ al sintagmei teonimice Volco-Dlac a apărut etnonimul de sine stătător ,,trac’’ regăsit în antroponimul Terah, tatăl lui Avram. Tot de la cuvântul ,,Dlac’’, derivă etnonimul ,,dac’’, sacralizat prin mitonimul vedic DAKŞA considerat strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii şi adorat ca personificare a forţei divine de creaţie. Citit de la dreapta la stânga, acelaşi cuvânt Dlac, al sintagmei Volco-Dlac, agenerat denumirea regatului CALDEEA [FACERE 11,28-31] şi cuvântul ,,Caldei’’, cu înţelesul de teologi [DANIEL 2,2-10; 4,7; 5,7], ceea ce dovedeşte că regatul a fost întemeiat şi condus de teocraţia Vlahilor Negri. Li se spune aşa, datorită steagului negru cu cap de lup pe care îl aveau dacii. Teonimul de Volco-Dlac, purtând toate sensurile sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah de la care provine, justifică atât forma cât şi înţelesul de Mare Preot al cuvântului Vlă-Dică. Numele de Al-llah, astăzi Allah adorat de urmaşii lui Ismael, primul fiu al lui Avram şi fratele lui Isaac, provine tot de la sintagma arhetipală Vilah-Vilah prin omiterea (afereza) literei V. Din cele relatate, reiese un adevăr foarte mare: VALAHII SUNT STRĂMOŞII EVREILOR, căci caldeianul Avraam făcea parte din neamul tracilor, Terah, fiind tatăl lui Avraam, sărind peste vocala ,,e’’ se citeşte ,,trah’’ sau ,,trak’’, căci schimbările de litere erau foarte frecvente atunci, precum şi astăzi, de la o zonă la alta. Înseamnă căci caldeianul Avram, fiul lui Terah avea cunoştinţe despre Unicul Dumnezeu Care l-a trimis în Canaan, ca acolo să formeze un popor ales, ţinutul acela fiind locuit de popoare păgâne.
Sintagma ,,Fiul Omului’’, prezentă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, nu are înţeles în lume decât dacă Fiul este considerat Fiul Unicului Dumnezeu, adică Fiul Celui întruchipat pe vârful Omul din Bucegi – unde şi astăzi există multe mistere, care nu sunt altceva decât minuni, după cum se vede Kogaion al lumii, cuvântul ,,Sfinx’’, având înţelesul chiar de întruchipare.
Atât prin caracteristicile sale de preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt [FACERE 14,18], care l-a întâmpinat cu pâine şi vin pe Avraam, cât şi prin numele său, Melchisedec aparţine de asemenea complexului religios valahic.
Tot în acest context mai trebuie menţionat că VAC, numele vedic pentru suflul universal cu atribuţii cosmogonice, derivă de la acelaşi arhetip primordial VALAC-VALAC, bine ilustrat nu numai de simbolurile şi de toponimele pământului pe care trăim ca români. Ceea ce astăzi redescoperim cu neîncredere, încă, pe baza postulatului lui Casirrer (filolog german de origine evreiască), Scrierile Vedice consacrau cu 4000 de ani în urmă prin zeificare. Cuvântul VAC, respectiv VALAH, este cifrul Logosului universal, atâta doar că ei i-au spus ,,sufletul lumii’’ sau ,,sufletul universal’’.
Datorită unor descifrări de ultimă oră, pe care le datorăm domnului Adrian Bucurescu, Limba Română trebuie considerată continuatoarea directă a Limbii Curate numită Oro Manisa – îndeplinind funcţia de Grai Divin utilizat de marii preoţi geţi cu peste 3000 de ani în urmă.
[9] În unele traduceri, Aşurim = Asiria. TOB = Traduction Oecumenique de la Bible şi OSTY = La Bible traduite par Emile Osty corectează grafica şi lecţiunea: e vorba de numele menţionat în versetul3: Aşurim.
19. Iar spiţa neamului lui Isaac, fiul lui Avraam, aceasta este: lui Avraam i s-a născut Isaac.
20. Isaac, însă era de patruzeci de ani când şi-a luat de femeie pe Rebeca, fiica lui Batuel Arameul din Mesopotamia şi sora lui Laban Arameul.
21. Isaac I s-a rugat Domnului pentru Rebeca, femeia sa, că era stearpă; şi Domnul l-a ascultat, iar femeia lui, Rebeca, a zămislit.
22. Dar copiii se îmbrânceau într-însa, iar ea a zis: ,,Dac-aşa-i să fie, de ce mai sunt aşa?…’’ Şi s-a dus să-L întrebe pe Domnul.
23. Domnul însă i-a zis: ,,Două neamuri sunt în pântecele tău, şi două popoare din pântecele tău se vor împărţi: unul va fi mai puternic decât celălalt, iar cel mai mare îi va sluji celui mai mic!’’
24. Şi când i-a venit Rebecăi vremea să nască, iată că-n pântecele ei erau doi gemeni.
25. Fiul cel întâi-născut a venit afară roşu, păros peste tot ca o pâslă; şi i-au pus numele Esau [10].
[10] Esau înseamnă păros; în sens mai larg: acoperit cu păr roşu.
26. După aceea a ieşit fratele acestuia, ţinându-l cu mâna pe Esau de călcâi [11]; şi i-a pus numele Iacob [12]. Iar Isaac era de şaizeci de ani când i s-au născut aceştia din Rebeca.
[11] Cu semnificaţia de a-l împiedica să se nască primul (cu prerogativele de întâiul-născut); gestul îl anunţă pe Iacob de mai târziu.
[12] Numele lui Iacob este este prescurtarea expresiei YAAQOB-EL = DUMNEZEU SĂ OCROTEASCĂ.
27. Băieţii s-au făcut mari; Esau era vânător încercat, om al câmpiei; Iacob era om liniştit, trăind în corturi.
28. Isaac îl iubea pe Esau, fiindcă-i plăcea vânatul acestuia; Rebeca însă îl iubea pe Iacob [13].
[13] Iată că nu există om pe faţa pământului care să fie viu şi să nu greşească. Deşi Isaac este considerat al doilea patriarh biblic după Avraam, tatăl său, atât el, cât şi soţia sa Rebeca fac o greşeală, care se perpetuează şi astăzi în familiile creştine: Isaac îl iubea mai mult pe Esau, lăsându-se corupt de vânatul pe care acesta i-l pregătea de fiecare dată, iar Rebeca, îl iubea mai mult pe Iacob, pentru că era liniştit. Şi Isaac, dar şi Rebeca trebuia să-i iubească deopotrivă pe ambii copii. Iată, că şi noi putem învăţa din greşelile altora.
29. Iacob îşi fierbe o fiertură când Esau a venit din câmpie, hămesit.
30. Şi a zis Esau către Iacob: ,,Dă-mi să mănânc din această fiertură roşie [14], că sunt hămesit!’’ Iată de ce s-a numit el Edom.
[14] Culoarea fierturii de linte, exprimată în ebraică prin cuvântul adom = roşu, e o altă explicaţie a lui Edom, cel de-al doilea nume al lui Esau.
31. Iacob însă i-a zis lui Esau: ,,Vinde-mi acum, de-ndată, dreptul tău de-ntâi-născut!’’
32. Esau a zis: ,,Iată, eu stau să mor; la ce-mi e bun dreptul de-ntâi-născut?…’’
33. Iacob i-a zis: ,,Jură-mi-te-acum, de-ndată!’’ Şi i s-a jurat şi i-a vândut lui Iacob dreptul său de întâi născut.
34. Atunci Iacob i-a dat lui Esau pâine şi fiertură de linte, iar acesta a mâncat şi a băut, apoi s-a sculat şi s-a dus. Şi astfel şi-a nesocotit Esau dreptul său de-ntâi-născut.

CAPITOLUL 26 – ISAAC ÎN
ŢARA FILISTENILOR.
LEGĂMÂNTUL CU ABINELEC.
NR. VER-SET TEXTUL VERSETULUI ŞI EXPLICAREA

1. Şi a fost o foamete mare în ţară – în afară de foametea cea dintâi, care se întâmplase în zilele lui Avraam – şi Isaac s-a dus în Gherara, la Abinelec, regele Filistenilor.
2. Iar Domnul i S-a arătat şi i-a zis: ,,Să nu te cobori în Egipt, ci locuieşte-n ţara pe care ţi-o voi spune Eu.
3. Fă-ţi adăpost [1] în ţara aceasta, şi Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, că ţie şi urmaşilor tăi le voi da toate ţinuturile acestea şi-Mi voi plini jurământul cu care M-am jurat lui Avraam, părintele tău.
[1] În Septuaginta, verbul paroikero = a locui pe lângă cineva; a fi vecinul cuiva; a locui undeva ca rezident.
4. Pe urmaşii tăi îi voi face mulţi ca stelele cerului, şi urmaşilor tăi le voi da toate ţinuturile acestea; şi prin urmaşii tăi se vor binecuvânta toate popoarele pământului,
5. pentru că Avraam, părintele tău, a ascultat de cuvântul Meu şi a păzit poruncile Mele, poveţele Mele, rânduielile Mele şi legile Mele!’’ [2].
[2] În aceste versete 4-5 este vorba despre pregătirea poporului ales adică a iudeilor pentru venirea Mântuitorului, care s-a făcut într-un mod cu totul special, atât sub aspect pozitiv, cât şi negativ. Din versetele citate reiese aspectul pozitiv al pregătirii evreilor pentru primirea Mântuitorului prin această făgăduinţă făcută de Dumnezeu lui Isaac, dar şi lui Avraam – tatăl său [FACERE 22,18], făgăduinţă pe care Dumnezeu o va face şi lui Iacob, fiul lui Isaac [FACERE 28,14].
6. Şi a locuit Isaac în Gherara.
7. Dar locuitorii acelui ţinut l-au întrebat despre Rebeca, femeia sa, şi el a zis: ,,Aceasta-i sora mea!’’, căci s-a temut să spună: ,,E femeia mea’’, ca nu cumva oamenii locului să-l omoare din pricina Rebecăi, pentru că era frumoasă la chip.
8. Şi a fost că era el acolo de multă vreme, când Abinelec, regele Filistenilor, uitându-se pe fereastră, l-a văzut pe Isaac, jucându-se cu Rebeca, femeia sa.
9. Atunci l-a chemat Abinelec pe Isaac şi i-a zis: ,,Negreşit, e femeia ta… Dar de ce ai zis: ,,Asta-i sora mea?’’ Şi Isaac a răspuns: ,,Pentru că mi-am zis: Nu cumva să fiu omorât din pricina ei’’.
10. I-a zis Abinelec: ,,De ce ne-ai făcut tu una ca asta? Puţin a lipsit ca vreunul din neamul meu să se fi culcat cu femeia ta, şi mare păcat ţi-ai fi făcut cu noi’’ [3].
[3] Acest verset se aseamănă foarte tare cu cel de la FACERE 20,9: ,,Şi l-a achemat Abinelec pe Avraam şi i-a zis: Ce ne-ai făcut? Cu ce ţi-am greşit eu de-ai adus asupra mea şi asupra regatului meu un păcat atât de mare? Tu mi-ai făcut un lucru pe care nimeni nu l-ar face!’’ Acest capitol – FACERE 20 – este inserţia unui document elohist în trama narativă iahvistă şi prezintă un eveniment paralel cu cel de la FACERE 12,10-20, când Avraam era în Egipt fără să ţină seama de cronologia contextului, în sensul că Sarra nu mai era demult femeie tânără. Lucrurile se peterec asemenea şi cu Isaac şi Abinelec. Accentul principal însă cade pe ideea că Dumnezeu intervine la timp întru apărarea moralei ameninţate de precauţii premature şi inutile.
11. Atunci a dat Abinelec poruncă la tot poporul său, zicând: ,,Tot cel ce se va atinge de omul acesta şi de femeia lui va fi vinovat de moarte’’.
12. Şi a semănat Isaac în pământul acela, şi-n anul acela a cules însutit. Şi Domnul l-a binecuvântat [4].
[4] Sensul plenar al acestui verset îl găsim în Pilda Semănătorului, astfel: ,,Şi alta (sămânţă) a căzut în pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit [LUCA 8,8].
13. Şi omul a ajuns bogat şi a tot sporit până ce s-a ridicat foarte sus [5].
[5] Aici este vorba de Isaac. ,,…şi a tot sporit până ce s-a ridicat foarte sus’’, înseamnă căci s-a îmbogăţit foarte tare în ţară străină. Aici putem constata ce înseamnă să fi omul lui Dumnezeu. Noi, dacă-L părăsim pe Dumnezeu, devenim ,,săraci în ţară bogată’’.
14. Avea turme de oi, cirezi de vite şi ogoare multe, iar Filistenii au început să-l invidieze.
15. Toate fântânile pe care le săpaseră robii tatălui său în zilele lui Avraam, părintele său, Filistenii le-au stricat şi le-au umplut cu pământ.
16. Atunci a zis Abinelec către Isaac: ,,Du-te de aici, că te-ai făcut mult prea puternic pentru noi!’’.
17. Şi s-a dus Isaac de acolo, şi-a pus tabăra în valea Gherara şi a locuit aici.
18. Isaac a săpat din nou fântânile de apă pe care le săpaseră robii lui Avraam, părintele său, şi pe care le astupaseră Filistenii după moartea lui Avraam, părintele său, şi le-a numit cu acelaşi nume cu care le numise Avraam, părintele său.
19. Slugile lui Isaac au săpat în valea Gherara şi au aflat izvor de apă vie [6].
[6] Apă vie: apă săltătoare, ţâşnind direct din pânza freatică.
20. Dar păstorii din Gherara se luau la harţă cu păstorii lui Isaac, zicând: ,,Apa este a noastră!’’ [Isaac] a numit această fântână cu numele de Esec, din pricină că se sfădiseră pentru ea [7].
[7] Ebraicul eseq înseamnă ceartă, sfadă, dispută.
21. Ridicându-se apoi de acolo, Isaac a săpat o altă fântână, dar se certau şi pentru aceasta; şi a numit-o cu numele Sitna [8].
[8] Sitna = împotrivire.
22. Apoi s-a ridicat şi de aici şi a săpat o altă fântână, pentru care nu s-au mai certat; şi anumit-o cu numele de Rehobot, fiindcă-şi zicea: ,,Datu-ne-a Domnul să fim în largul nostru, iar noi vom spori pe pământ’’ [9].
[9] Întregul capitol 26 îşi propune o paralelă între viaţa lui Isaac şi aceea a lui Avraam; subiect al căror evenimente asemănătoare, Isaac este şi subiectul aceloraşi făgăduinţe.
23. De aici s-a urcat la Beer-Şeba.
24. În noaptea aceea i S-a arătat Domnul şi i-a zis: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, părintele tău. Nu te teme, căci Eu cu tine sunt; te voi binecuvânta pe tine şi-i voi înmulţi pe urmaşii tăi, de dragul lui Avraam, părintele tău’’ [10].
[10] Dumnezeu îşi întăreşte din nou făgăduinţa faţă de Isaac despre trimiterea în lume a Mântuitorului, bineînţeles, într-un mod mai ascuns. Înmulţirea urmaşilor lui Isaac se va face şi în sens literal, adică i se va înmulţi neamul, dar şi în sens plenar sau duhovnicesc. În sens literal, evreii sunt urmaşii după trup al lui Avraam, Isaac şi Iacob, iar în sens plenar sau duhovnicesc, sunt creştinii, adică urmaşi prin credinţă [EVREI 11].
25. Acolo a zidit jertfelnic şi a chemat numele Domnului. Acolo şi-a întins el cortul şi acolo au săpat slugile lui Isaac o fântână.
26. Şi au venit din Gherara la el Abinelec şi Ahuzat, fratele său de mână [11], şi Ficol, căpetenia oştirii sale.
[11] Referinţa la acest Ahuzat e specifică Septuagintei. Înţelesul propriu al grecescului nymfagogos este: ,,cel ce conduce mireasa la mirele ei’’, deci un intim al mirelui; în speţă: prietenul (fratele de mână) al lui Abinelec. În înţeles mai larg: om de casă; bărbat de încredere.
27. Isaac le-a zis: ,,De ce-aţi venit voi la mine, de vreme ce m-aţi urât şi m-aţi alungat de la voi?’’
28. Iar ei au zis: ,,Am văzut limpede că Domnul e cu tine şi ne-am zis: Să facem un jurământ între noi şi tine şi să-ncheiem cu tine legământ:
29. tu nu ne vei face nici un rău, aşa cum noi nu ne-am atins de tine – şi aşa cum ţi-am făcut ţie numai bine şi te-am lăsat să pleci în pace. Tu eşti acum binecuvântatul Domnului’’.
30. Atunci el le-a făcut ospăţ, iar ei au mâncat şi au băut.
31. Sculându-se apoi a doua zi de dimineaţă, s-au jurat unul altuia. Şi le-a dat drumul Isaac, iar ei s-au dus de la dânsul cu pace.
32. Şi a fost că tot în ziua aceea au venit slugile lui Isaac şi i-au adus veste despre fântâna pe care o săpaseră şi au zis: ,,Am găsit apă!’’
33. Iar el au numit-o Şibeea [12]. Iată de ce şi cetatea se cheamă Beer-Şeba [13], până în ziua de astăzi.
[12] Şibeea = jurământ.
[13] Beer-Şeba; ,,Fântâna jurământului’’. O speculaţie etimologică ebraică permite şi traducerea: ,,Fântâna celor şapte’’, conform FACERE 21,28-30: ,,Apoi Avraam a pus deoparte şapte mieluşele din turmă, iar Abinelec i-a zis lui Avraam: Ce-nseamnă aceste şapte mieluşele pe care le-ai pus deoparte? Răspuns-a Avraam: Aceste şapte mieluşele primeşte-le din mâna mea pentru ca ele să-mi fie mărturie că eu am săpat această fântână’’.
34. Iar Esau era de patruzeci de ani când şi-a luat două femei: pe Iudit, fata lui Beeri Heteul, şi pe Basemata, fata lui Elon Heteul.
35. Dar pentru Isaac şi Rebeca ele erau prilej de amărăciune [14].
[14] Căsătoriile mixte nu erau privite cu ochi buni în familiie evreieşti; ele alterau, nu atât puritatea sângelui, cât pe aceea a credinţei religioase. Acelaşi lucru se petrece şi în creştinism. Articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, prevede următoarele: ,,Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei, decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea Căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie’’.
De asemenea Canonul 72 al Sinodului Trulan de la Constantinopol din anul 692, prevede următoarele: ,,Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin Căsătorie) de femeia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin Căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta, … Căsătoria (însoţirea nelegiuită) să se desfacă – căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva ar călca cele orânduite de noi, să se afurisească.
Iar dacă unii găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit) întreolaltă prin Căsătoria legiuită şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealergând (nedorind) să vadă (să ia în seamă) razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau dimpotrivă – cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul Apostol: ,,Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat’’ [1 CORINTENI 7,14]’’.
Acest canon interzice categoric căsătoria cu eretici precum şi între creştini şi necreştini, permiţând o singură excepţie şi anume aceea care se întemeiază pe cuvântul Sfântului Apostol Pavel, că bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă, iar femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios, cuvinte în virtutea cărora se poate recunoaşte prin îngăduinţă, ca legală, căsătoria încheiată între doi necreştini dintre care ulterior unul a devenit creştin. Căsătoria acestora nu se desface, deşi, ea a devenit prin convertirea unuia dintre soţi, o căsătorie mixtă, între un creştin şi un necreştin – căsătorie pe care acest canon o interzice. În afara acestor excepţii, nu se recunoaşte legalitatea nici unei alte căsătorii între creştini şi necreştini.
În categoria căsătoriilor mixte mai intră, în afară de căsătoriile între creştini şi necreştini şi căsătoriile dintre credincioşii aparţinând diferitelor confesiuni creştine.

BIBLIOGRAFIE:
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD….;
NOUL TESTAMENT – Tipărit cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania; Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 1993;
ABRUDAN, Preot prof. Dr. Dumitru şi CORNIŢESCU, Diac. Prof. Dr. Emilian – ARHEOLOGIE BIBLICĂ pentru Facultăţile de Teologie; tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte TEOCTIST…; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI 1994;
ABRUDAN, Preot Prof. Dr. Dumitru – STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT – predat studenţilor Institutului Teologic Universitar Cluj-Napoca şi consemnat în scris de către aceştia, în anul universitar 1990-1991;
ANTIHRISTICA – SEMNELE VENIRII LUI ANTIHRIST, ÎNVIEREA MORŢILOR ŞI ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ – Cuvânt înainte, studiu introductiv şi note de Arhimandrit Veniamin Micle; Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului; 1994;
BOCA, Ieromonah Arsenie – CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI – Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr.TIMOTEI SEVICIU, Episcopul Aradului şi Hunedoarei; Ediţia a V-a îngrijită de Preot Conf. Dr. SIMION TODORAN şi Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU; Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului – 2006;
BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene – LITURGICA GENERALĂ cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină – tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Ediţia a II-a revizuită şi completată; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 1993;
Idem – LITURGICA SPECIALĂ – pentru Institutele Teologice – tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 1980;
BRIA, Pr. Prof. Dr. Ioan – DICŢIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXĂ (A-Z) – Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 1981;
Cornel Dragoş – CU CINE S-A CĂSĂTORIT CAIN? – http://www.laurentiudumitru.ro/cain-căsătorit-sora.php;
CĂSĂTORIA MIXTĂ – O ÎNSOŢIRE NELEGIUITĂ – Publicată pe Sacciv – Weblog;
CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE CĂDREA LUI ADAM – Partea I – Traducere după INOCENŢIU, Arhiepiscopul Odesei – Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului CALINIC, Episcopul Argeşului; Ediţie îngrijită de Preot SIMEON Adrian. ISBN.937-07747-2-5. Consilier editorial Preot Nicolae Tănase; Editura PELERINUL – Iaşi;
DANALACHE, Teodor – URIAŞII – http://www.crestinortodox.ro; publicat în 30 iulie 2009;
DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE;
DICŢIONAR MEDICAL – http://www.sfatulmedicului.ro;
FLOCA, Arhidiacon prof. dr. Ioana – CANOANELE BISERICII ORTODOXE – NOTE ŞI COMENTARII; 1992;
HAVILA DIN TEXTUL BIBLIC, IDEM VALAHIA NOASTRĂ – articol publicat pe blogul Svetlanei Sauciuc;
ILIE, Arhimandrit Cleopa – LUMINA ŞI FAPTELE CREDINŢEI – 14 Convorbiri realizate de Arhim. Ioanichie Bălan, tipărită cu binecuvântarea I .P. S. DANIEL – Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei; TRINITAS – IAŞI – 2008;
Idem – NE VORBEŞTE PĂRINTELE CLEOPA – ediţia a 2-a, vol. 3; Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamţ, 2004;
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ – Manual pentru Institutele Teologice – Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte JUSTINIAN – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; vol. I (1-1054); Ediţia a II-a revăzută şi completată; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 1975;
LAZĂR, Preot Cristian – A EXISTAT ÎMPĂRĂŢIA URIAŞILOR? – articol postat pe blogul lui Lurenţiu Dumitru la data de 18 martie 2008;
MIHOC, Preot prof. Dr. Vasile – STUDIUL NOULUI TESTAMENT – predat studenţilor Institutului Teologic Universitar Ortodox Român Cluj-Napoca şi consemnat în scris de către aceştia, în anul universitar 1990-1991;
NEAGA, Pr. prof. N. – PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI – în volumul de predici LUMINĂ DIN LUMINĂ – Lucrare tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului ANTONIE, Mitropolitul Ardealului; Editura MITROPOLIA ARDEALULUI; SIBIU – 1985;
PĂRINTELE ARSENIE BOCA – O VIAŢĂ ÎNCHINATĂ SCHIMBĂRII NOASTRE / ed. îngrijită de Natalia Corlean; apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte dr. Laurenţiu Streza – Mitropolitul Ardealului – Făgăraş: Agaton, 2012;
PSALTIREA PROOROCULUI ŞI REGELUI DAVID – Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Arhidiecezană Cluj – 1998;
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – COMENTAR LA EVANGHELIA DE LA MATEI – Tradus din limba franceză de diaconul Gheorghe Băbuţ; editat de Mănăstirea PORTĂRIŢA, jud. Satu-Mare, anul 2003;
SCRIE LIBER.RO – VALAHIA / HAVILA ŢARA CU MULT AUR BUN – articol postat pe site în data de 16 august, 2014;
STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT: PENTRU FACULTĂŢILE DE TEOLOGIE / pr. prof. Vladimir Prelipcean, pr. prof. Nicolae Neaga, pr. prof. Gheorghe Barna, pr. prof. Mircea Chialda; îngrij. de ed: pr. prof. dr. Ioan Chirilă. – Ed. a 4-a, rev. – Cluj Napoca: Renaşterea , 2006. ISBN 973-8248-74-4;
TĂNASE, Preot Nicolae – CAPITOLUL 2, VERSETUL 11 DE LA FACERE – pe blogul sau site-ul Vestitorul Ortodox din 27 martie 2008;
TELEOACĂ, Liviu-George – ROMÂNII ÎN CĂRŢILE SACRE ALE OMENIRII – vestitorul.blogspot.ro şi hiperboreea-nemuritoare.blogspot.ro;
TODORAN, ISIDOR – Teologie dogmatică: manual pentru seminarii teologice / pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean. – Cluj Napoca; Renaşterea, 2000;
VASILESCU, Preot Dr. Emilian – ISTORIA RELIGIILOR – Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic…; Bucureşti – 1982;
ZĂGREAN, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan – MORALA CREŞTINĂ – Manual pentru Seminariile Teologice – Tipărit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului; ediţia a IV-a; Editura RENAŞTEREA; Cluj-Napoca – 2004.

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Bercu Nou şi Şcoala Gimnazială ,,Avram Iancu’’ Satu-Mare

Multumim Parinte si Doamne Ajuta!

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – BIBLIA explicată foarte pe larg – Capitolele 1-26&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s