77 de ani de la executarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Imagini de la înmormântarea Vesnicului Capitan

Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul și liderul Mișcării Legionare, a fost înmormântat pe 30 noiembrie 1940, în cripta de la sediul organizației din București.

Codreanu a fost ucis pe 30 noiembrie 1938, din ordinul regelui Carol al II-lea, împreună cu alți 13 legionari. După execuție, „Căpitanul” a fost aruncat într-o groapă comună alături de ceilalți camarazi ai săi, unde cadavrele au fost împușcate în spate și peste care s-a turnat acid sulfuric.

Doi ani mai târziu, după legionarii au ajuns la putere alături de generalul Ion Antonescu, Codreanu și cei treisprezece legionari asasinați sunt deshumați și înmormântați creștinește.

După venirea comuniștilor la putere, osemintele lui Codreanu au fost dezhumate de autorități. Soarta lor nu se cunoaște. În lipsa unui mormânt, simpatizanții legionari au ridicat o troiță la marginea pădurii Tâncăbești unde se adună anual pentru slujba de pomenire a lui CZ Codreanu.

activenews.ro

Discurs Corneliu Zelea Codreanu

Iată ce scria filosoful Emil Cioran, pe-atunci simpatizant legionar, despre Corneliu Zelea Codreanu:

Profilul interior al Căpitanului

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată. Cei aflați între cer și pământ, n-aveau niciun conținut, decât așteptarea. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toții prin deșertul românesc, incapabili de orice. Până și disprețul ni se părea un efort.
Țara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranțe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reușite. Și România nu era mai mult decât o farsă reușită.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut și de prezent, îndrăznind disprețul dulce al lipsei de menire.Biata țară, era o pauză vastă între un început fără măreție și un posibil vag.

În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim. Virtuțile unui neam s-au întruchipat în el. România din putință, se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri? Lumea cărților mi se descifra inutilă, categoriile, inoperante, prestigiile inteligenței, șterse, iar subterfugiile subtilității, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”, Căpitanul era profund.
Dezastrul spiritual al țării derivă din inteligența fără conținut, din deșteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbă problemele în elemente de joc abstract și răpește spiritului latura destinului. Deșteptăciunea degradează până și suferința, în flecăreală.
Dar vorbele Căpitanului, grele și rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor și al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieții lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa si mă gândesc”.
Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura și cerul. Și când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a țării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puțin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale și nici așteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naționale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiției noastre, ci să introducă absolutul în respirația zilnică a României. Nu o revoluție a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată și unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
-„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță”.
-„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuși unele semne”.
-„Mișcarea Legionară”, adaug eu.
Și atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuților dace.
Și-am înțeles că între daci și legionari se interpune pauza ființei noastre, că noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din ațipiri și umilinți. Legionarul este un român cu substanță, un român primejdios, o fatalitate pentru sine și pentru alții, o vijelie umană infinit amenințătoare. Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.
Eram obișnuiți cu patriotul de ocazie, gelatinos și vid. În locul lui apare insul ce privește țara și problemele ei cu o cruntă înverșunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sunt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.
A face ispravă și a te salva, politică și mistică, iată cărei ireductibilități i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine și problema păcatului, comerțul și credința. Nimeni nu trebuie să uite: Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea a-l înțelege. El totuși, scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Însăși Mișcării i-a propus un mod de viață care întrece rezistența românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuși mai puțin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influența lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, și pe dușmani. Căci aceștia, din lichele au devenit monștri. S-a [i-a] obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreția Căpitanului n-ar fi cerut o echivalență negativă. Am fi nedrepți cu călăii, dacă i-am considera ratați. Toți s-au împlinit. Un pas în plus și trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică și pe Shakespeare. Și aceasta, în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă.
După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridica singurătatea României.
Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo, țara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei. (Constantin Noica s.n.)

Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană, și-a readus cerul deasupra României.

(Glasul strãmosesc, Sibiu, anul VI, nr.10 din 25 decembrie 1940) – activenews.ro

TRAIASCA LEGIUNEA SI CAPITANUL!

Urmariti va rog si:

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;77 de ani de la executarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Imagini de la înmormântarea Vesnicului Capitan&8221;

  1. Ce a fost nu v-a mai fi. Luati-va gandul. Pacat totusi. Nu ca nu am avea nevoie de asemenea oameni, ci pt simplul fapt ca e foarte greu sa ajunga cine trebuie la conducerea tarii. Cica ” tara nu duce lipsa de programe…ci de oameni” C.Z.C. Adica oameni la varfurile statului multi-lateral dezvoltat:))))

    • Si cand vezi ca niste neica nimeni pe la diverse haznale tv nu le dau pace nici morti acestor Eroi ai neamulu precum maresal antonescu, c.z. codreanu s.a., in schimb li se aduc osanale la tot felul de scursuri precum ellie wiesel

  2. „Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o țară de fleacuri umane”! – o extraordinară constatare, valabilă şi astăzi, cu diferenţa că astăzi nu mai avem niciun OM, dar suntem sufocaţi de „fleacuri umane”! Am avut un OM şi după 1989, dar ne-am bătut joc de el! Acel OM a fost CORNELIU CPOSU – Dumnezeu să-l odihnească în pace! C-aşa-i românu’, „băşcălia este metoda prin care românii transformă toate dramele în fleacuri” (Petre Ţuţea). L-am iertat pe Petre Roman pentru toate relele spuse şi făcute, de un singur fapt nu-l voi putea ierta niciodată, anume – pentru că, la prima aniversare a noii zile a României, 1 decembrie 1990, la Alba Iulia şi-a bătut joc de seniorul Coposu într-un mod cu totul descalificant! Ţară de lichele, ţară de secături, onoare excepţiilor, mult prea puţine însă pentru a schimba ceva.
    P. S.: vt – cum se împacă rusofilia şi americanofobia+occidentalofobia dvs. cu părerea dvs. faţă de Căpitan şi Legiune? L-am susţinut pe Johannis, dar, ca şi în cazul lui Petre Roman, mi-am „luat mâna de pe el” din momentul în care a promulgat Legea 217/2015 (antilegionară). De curând a semnat fără să clipească decretul de instituire a… „zilei limbii maghiare” – un motiv în plus, să scadă şi mai mult în ochii mei!
    Vă reamintesc un fragment din scrisoarea deschisă adresată de dl. Dan Cristiian Ionescu, preşedintelui Klaus Iohannis, prin care cere să fie arestat chiar în baza acestei legi: „Între 1924 si 1939, legionarii au omorât 4 persoane: prefectul Manciu, ucis in legitimă apărare (asa a stabilit instanta de judecată) de către Capitan, I.G. Duca ucis fiindcă declanşase prigoana antilegionară (soldată cu legionari ucişi nevinovaţi), Mihai Stelescu ucis întrucât se lăsase convins de Siguranţă să-l omoare pe Căpitan, precum si criminalul de serviciu al lui Carol al II-lea, Armand Călinescu, din ordinul căruia au fost strangulaţi Capitanul, Nicadorii si Decemvirii. În aceeaşi perioadă de timp, autorităţile au ucis, fără vreo hotărâre judecătorească, cca. 400 de legionari”! Cu toate acestea, peste 90% din populaţia actuală a României, cum aude de legionari, primul gând care le apare în minte este „criminalii”! C-aşa-i românu’: îşi dă cu părerea despre orice, oricum, oricând şi într-o totală necunoştinţă de cauză!
    Cer şi eu, ca şi dl.Dan Cristian Ionescu, să fiu arestat pentru că niciodată nu-i voi blama pe cei trei unchi ai mei, unul din partea tatălui şi ceilalţi doi din partea mamei, care au fost legionari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s