Trecerea Romaniei la EURO ar insemna piatra de pe mormant

Am auzit astazi la TV ca Romania prin „minunatii” ei conducatori si-a propus ferm sa trecem la Euro de la 1 Ianuarie 2019. Dragii mei, aceasta stire este cea mai proasta pe care am auzit-o in ultimul timp.

O sa va intrebati multi probabil de ce este o stire asa de rea. Am sa va explic simplu in cateva cuvinte, trecerea la EURO insemna cedarea totala de suvernaitate a tarii. Cat timp ai moneda ta proprie, esti inca stapan, chiar daca sa zicem mai ai nevoie de o infuzie de LEI pe piata si se mai printeaza ceva bani, creste inflatia, dar acesta este singurul lucru rau.

Odata ce vom renunta la LEU vom depinde total de Banca Centrala Europeana

Ce inseamna treaba asta? Pai de fiecare data cand Romania va primi bani de la BCE, va trebui sa plateasca o dobanda pentru acesti bani, exact cum fac toate statele care au trecut la Euro si la fel cum e situatia in SUA, doar ca acolo cei care printeaza banii sunt Federal Reserve, tot banca privata, care imprumuta statul american, la fel cu dobanda. Iar in felul acesta s-a ajuns ca o gramada de tari sa aibe datorii uriase, cum sunt Grecia, Italia, Spania, Franta toate peste 100 de miliarde, iar de SUA nu mai zic, are cea mai mare datorie care a avut-o vreodata vreun stat, 18 trilioane de dolari. Totul culminand cu un somaj extrem de ridicat in toate aceste state, de peste 20%.

Iar aceste tari au ajuns in aceasta situatia dezastruasa dupa ce erau la un nivel destul de ridicat, ganditi-va unde ar ajunge Romania daca ea porneste cu EURO din situtatia foarte dificila in care se afla deja.

Toate tarile care nu au trecut la Euro incerca sa fuga cat pot de mult de trecerea la acesta moneda, iar cele care au Euro, vor sa revina la monedele traditionale si noi ne impunem date limita de trecere, incredibil! Totul se lucreaza cred, dupa un plan foarte bine gandit ca tara asta sa se destrame de tot.

Singura noastra sansa este ca Spania, Italia, Grecia sa iasa pana atunci din zona Euro si Uniunea Europeana sa colapseze. altfel Dumnezeu cu mila!

Urmariti va rog si:

Iar pentru a intelege mai bine cele prezentate mai sus, urmariti va rog cu atentie postarile de la categoria: Criza economica

Reclame

AMERICA – VARA FURIEI: SI MAI MULTE revolte sunt asteptate în curând

Elitele stiu ca în curând vor urma noi si noi revolte, si asta, pentru că ei au creat condițiile economice(adica saracia accentuata) care garantează tulburări în masă. – infowars.com

Pentru a intelege mai bine de unde vin aceste revolte, cititi va rog si:

David Stockman, fost oficial al Administraţiei Reagan: „Suntem în faza terminală a unui sistem monetar care nu este viabil, stabil sau sustenabil”

Urmariti va rog si articolul urmator cat si link-urile de la sfarsitul lui:

ȘOCANT: VIDEO cu COPII folosiți in exercițiile militare premergătoare acțiunii de mare amploare JADE HELM

Una dintre legăturile dintre politic si firma austriacă Schweighofer – „Dacă vezi ce e pe teren, faci infarct!”

Un fost şef de district silvic din judeţul Cluj a dezvăluit într-un interviu acordat unei publicaţii că a fost implicat în mafia lemnului şi că a fost plătit de compania austriacă Schweighofer.

Călin Bâlc, fost şef al Districtului Silvic nr. 3 din cadrul Ocolului Silvic Someşul Rece, a făcut dezvăluirile pentru Neuer Weg. „Am făcut şi eu parte din ceea ce se numeşte ‘mafia lemnului’. Nu am nimic de ascuns. Am făcut şi eu parte din asta. La început nu mi s-a să părut aşa extraordinar. Mici furtişaguri au început deja după Revoluţie. Toţi am pus în buzunar. Am fost părtaş. După o vreme, nu am mai suportat. Prea s-a întins ‘ţigănia’. La început se fura mai puţin. Dar apoi se venea deja cu pretenţii cu zeci de mii de euro. Ni se spunea: ‘Trebuie să ajutaţi campania electorală’. Ei ştiau că eu, în calitate de şef de district, îi pot ajuta (cu bani) în campania electorală”, a declarat Bâlc.

Cei care cereau  bani pentru campanii erau, potrivit lui Bâlc, directorii Direcţiei Silvice. „Eram chemaţi personal la o locaţie, la o cafea, un suc şi ni se spunea: ‘Trebuie să sprijini partidul respectiv’. Cum făceam asta: dădeam lemn de lucru la oamenii din sat (Măguri-Răcătău) şi cu asta îi motivam să meargă la vot. Dădeam la fiecare familie 20-30 de metri cubi. Lemnul dat locuitorilor era din pădurile statului, administrate de Romsilva. Asta înmulţit cu aprox. 200 de familii, vă daţi seama ce cantităţi se adunau. Ştiu că asta se practică în fiecare campanie electorală, din 2004 încoace. Se făcea în toate zonele de munte de acolo”, a adăugat fostul şef de district.

Lemnul tăiat ajungea la firma Holzindustrie Schweighofer (HS), cu sediul în municipiul Sebeş: „Lemnul merge către HS Au început să livreze la HS de la noi imediat de la încheierea contractului dintre HS şi RNP ROMSILVA (aprox. în 2003). Gerald Schweighofer le dădea bani la directorii de zonă ai companiei. Directorii zonali sunt oamenii din teritoriu, ei caută masă lemnoasă pentru HS”.

El a povestit şi cum a fost mituit de oamenii Schweighofer şi cine se afla în fruntea mafiei lemnului: „Venea la mine şi spunea: Cum putem face să luăm lemn de la Dvs.? Am fost abordat şi plătit de HS ca să dau lemn în plus faţă de cantitatea prevăzută în aviz. Mita era de aprox. 150 lei/mc. Banii mi-i dădea în mână. În unele situaţii vorbea şi direct cu pădurarul şi cu un anume inginer responsabil cu probleme de pază. Banii trebuia să-i împart. Îmi luam partea mea, apoi trimiteam o parte în sus, până la director şi apoi ajungea la politruci”.

Bâlc, care a făcut un autodenunţ la DNA în 2013, iar acum s-a refugiat în Germania, spune că numai la Măguri-Răcătău s-au defrişat munţi întregi. „Dacă vezi ce e pe teren, faci infarct!”. – gandul.info

Urmariti va rog si:

Despre TRADAREA Romaniei de catre Regele Mihai

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act și implicațiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iași, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviță, savârşită în strânsă legătură cu Casă Regală și cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum și tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm, inițiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus nimic despre conspirația Casei Regale și a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu și a guvernului.

regele-mihai-mircea-rosca

13 iunie 1944 – Regele Mihai I trata cu trădătorii de ţară.

Emil Bodnăraş, trădător-dezertor al armatei române, unelteşte, la Palatul regal, deschiderea frontului românesc printr-o trădare militară, numită „Poarta Iaşului”.[1]
Anul 1942 a adus schimbări importante în situaţia de pe front. Iniţiativa strategică a trecut din mâna Germaniei în cea a coaliţiei Naţiunilor Unite:
– între 23 octombrie şi 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain;
– între 12 şi 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au străpuns blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelaşi an, au capitulat armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania a pierdut razboiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram să nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile facute de Antonescu au confirmat această îngrijorare şi preocupare.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond, pentru tratative de armistiţiu.

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini ieşirea comună din razboi, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. În octombrie, acelaşi an, au mai avut loc încercări de armistiţiu cu englezii, la Lisabona. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta a fost prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament de la ultimul etaj al Jandarmeriei. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei a fost trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul a fost demascat nemţilor de către englezi, care doreau să împiedice ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar fi putut tăia drumul ruşilor spre Europa. Planul n-a fost acceptat de preşedintele american Roosevelt.

Emil Bodnăraş

O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate”.Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi adepţii lui Antonescu şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”. Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi al grupului de complotişti – Bodnaraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă – a fost dezarmat. Circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.

Roosevelt a susţinut capitularea necondiţionată a României

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al S.U.A., reprezentatii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu: „Noi credem că ei singuri (românii – n.n.) trebuie să decidă dacă vor o lovitura de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari sanse de succes. Autoritaţile americane considerau acţiunea României de o importanţă exceptională. Ea (România – n.n.) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţonată.
Sunt multe întrebări care s-ar putea pune acum, după 70 de ani de la eveniment:
De ce armistiţiul nu a fost realizat?

Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabilă a războiului, cu cel puţin un an şi chiar câştigarea lui atunci? De ce a fost arestat şeful suprem al armatei (de facto – n.n.) care putea obţine schimbarea de front şi acordarea statutului de cobeligerantă a României? Şi mai ales, cum de s-a putut ordona de către regele Mihai dezarmarea armatei şi încetarea focului înaintea semnării oricărui document de armistişiu? Opoziţia din România – Maniu şi Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din războiul alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Mareşalul Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferau să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric faţă de discuţiile dintre putere si opoziţie: „Noi, ruşii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata sa-l ajutăm să elibereze ţara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalti doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: „El prefera negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui”.

Stockholm: primele negocieri cu U.R.S.S. şi unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a S.U.A. (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S. pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurării succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilităţi de contacte şi de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil, la Helsinki şi Friedrich Nanu, la Stockholm, ca miniştri plenipotenţiari. La Stockholm, F. Nanu a fost contactat de către ruşi în vederea negocierilor de armistiţiu. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată – cum ceruse Roosevelt, la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S., de la Stockholm, conţinea (printre altele) următoarele condiţii:
– Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
– Ruşii acceptau ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea ramâne neutră;
– Arbitrajul de la Viena era nul şi neavenit. Transilvania urma să revină la patria-mamă în totalitate;
– Ruşii se mulţumeau numai cu un culoar de trecere în nordul ţării, iar guvernul român putea să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării, cea neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, faţă de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.

General Vasiliu Răşcanu unul dintre trădătorii frontului român de la Iaşi

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistitţu de la Stockholm, prin trimişii regelui, se duceau tratative şi de către Partidul Comunist – de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, P.C.R. a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în tradarea de la Iaşi, dar şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944. După paraşutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii P.C.R.. Prinţul Ştirbey i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor P.C.R., Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simpla lovitură de palat înfăptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat, în final, planul Partidului Comunist care prevedea:
a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea ţării din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către P.C.R. Un fapt care spune multe. La 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

Regele Mihai a sabotat tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr-o declaraţie facută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsam pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Consfătuire tainică la Palat – operaţiunea „Poarta Iaşiului”

O problemă, ignorată până acum de istorici, priveste deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii, din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfatuire de rutina”, Emil Bodnaraş şi Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturarii lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focşani-Namaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, la nord de Iaşi, aparaţinând de Corpul 5 de Armată român, din Armata a IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunţată. Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova, cu Punct de Comandă la Piatra Neamţ. În legatură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie făcută următoarea precizare: pe Frontul de Est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrată în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friessner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, cu trecere peste Prut se ajungea la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră. Armata a 4-a româna, comandant General de Corp de armată, Mihai Racoviţă, se apăra pe linia est Carpaţi, pe râul Siret şi până la sud de Dubăsari, pe Nistru. Armata a 4-a româna avea în compunere Corpurile 1, 5, 6, 7 de Armată şi Corpul 57 de Armată german. Împreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate „General Wohler”.

Cu ştirea Regelui Mihai, Bodnaraş l-a anunţat pe Stalin să se pregătească de ofensivă pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apăra Armata a 3-a româna cu Corpurile 2 si 3 de Armată române, Corpul 29 şi 72 de Armată germane şi Comandamentul 110. Împreuna cu Armata a 6-a germană constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice. La începutul lunii iulie 1944, o vizita secretă la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu, pentru deschiderea frontului prin „Poarta Iaşului”. La sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit. Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a 4-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a facut o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotarât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.

Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta raspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu U.R.S.S. În aşteptarea răspunsului, el a solicitat un înscris de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti – participant la conjuraţie -, a înmânat-o Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le-a comunicat lui Maniu si Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Nu a mers singur ci cu Mihai Antonescu. (Regele a dispus celor trei aghiotanţi prezenţi în încăpere să execute ordinul ce le fusese dat. Aceia, i-au arestat pe demnitari şi i-au închis într-o cameră-fischet, până au venit comuniştii să îi peria. La acţiune a participat şi subofiţerul Dumitru Bâlă, cel care mi-a povestit cu amănunte fapta, fiind tatăl colegului meu de facultate şi de cameră la cămin, Eugen Bâlă – notă Vladimir Rosulescu)
Că Antonescu era hotarât sa încheie armistiţiul cu U.R.S.S. rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinţă că România a cerut armistiţiul. Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km a unui aliniament puternic fortificat – linia Focşani-Namoloasa-Galaţi – prezenta pericolul transformării României într-un teatru de razboi. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele a ordonat încetarea focului înaintea semnării armistiţiului care s-a semnat abia la 12 septembrie 1944

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Proclamaţia Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Balţi, din Basarabia, unde au murit de foame, sau de frig, de boli, sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se şi maiorul Alexandru Bârladeanu. Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră, unii ca „act de înalta tradare”, iar alţii ca o „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, el a fost atât un act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Susţin, şi li se dă dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură. Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în U.R.S.S. peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de cetăţeni români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei.
În decurs de un deceniu şi jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistitiul” dictat de Moscova. Semnarea armistiţiului cu U.R.S.S., care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata Română si Armata Sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele germano-ungare.

„Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni!”

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistitiu impuse de catre U.R.S.S. României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care au resinţit consecinţele au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail. Primul ajunsese ministru de război, iar al doilea, Şef al Marelui Stat Major şi ambii facuseră parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor”. Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împarţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi generali trădători au fost serios ştirbite. Răsplata trădării a continuat. După razboi, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, au fost întemniţaţi; primul la închisoarea din Sighet, unde a murit în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde a murit în 1949. Probabil că regimul comunist nu a dorit să se afle de trădare şi de modul în care a ajuns la putere. Regele Mihai a plătit cel mai puţin, proporţional cu dispreţul de care s-a bucurat faţă de ruşi şi comuniştii interni. Prea puţin se întreabă de ce Stalin i-a acordat lui Mihai „Ordinul Pobeda” (Victoria).[2] Articol de Vladimir Rosulescu – nationalisti.ro

Urmariti va rog si:

Adevarul despre Regii Romaniei, asa zis Germani

DOCUMENT DESECRETIZAT RECENT – Consemnările Mareşalului Ion Antonescu din noaptea de 23 august 1944

Minunea din ajunul Crăciunului săvârșită de Sfântul Ioan Rusul

În seara zilei de 24 decembrie 2001, ajunul Crăciunului, fiul meu Ioan Bogdan, în vârstă, la vremea aceea, de 13 ani (născut la data de 17.09.1988 – București, sectorul 2), a plecat la bunici, în perfectă stare de sănătate și după aproximativ o jumătate de oră, s-a întors acasă, spunându-mi că are „temperatură”.

sfantul-ioan-rusul

Din acel moment a început calvarul familiei mele, care a durat până în seara zilei de 16 aprilie 2002.

M-am internat cu fiul meu la Spitalul de boli infecțioase Victor Babeș (ne aflam la a doua internare, prima fiind în anul 1999), unde medicii au depus tot efortul și profesionalismul pentru a-mi trata copilul.

Temperatura evolua ciclic, la început, la un interval de 12 ore – 1 lună, 1½ lună, apoi 6 ore – în luna următoare, iar în ultima perioadă, medicamentele nu mai aveau nicun efect! În prima săptămână de internare am primit vizita unei cunoștințe care mi-a înmânat Cartea Sfântului Ioan Rusul- Viața, Minunile, Paraclisul, Acatistul și Slujba, îndemnându-mă să o citesc cât pot de repede, că se va produce o mare minune.

Nu am urmat îndemnul doamnei și pot spune cu mâna pe inimă, că m-a costat scump acest lucru, pe care îl regret și-l voi regreta toată viața.

În ziua de 16 aprilie 2002 analizele copilului au avut valori foarte proaste, am simțit că medical nu se mai poate face nimic și am solicitat să-mi duc copilul acasă; nu voiam să moară în spital, să-l țină la morgă în noaptea aceea și eu să nu pot sta cu el.

Ajunși acasă, l-am dus în dormitorul lui; alături de noi se afla și fiul meu cel mare, George-Nicolae. În acel moment am realizat că sunt ultimele lui clipe, iar eu am făcut tot ce trebuia ca să îmi salvez copilul.

Plimbâdu-mă în jurul patului, îi spuneam copilului (nu mă auzea, intrase în comă) că am făcut tot ce trebuia ca să-l salvez, iar dacă Dumnezeu hotărăște să moară, eu mă supun și sunt de acord cu acest lucru!

ÎN ACELE MOMENTE AM SIMȚIT CEVA CE NU CRED CĂ SE POATE EXPRIMA ÎN CUVINTE, AM SIMȚIT FORȚA DIVINĂ, ERAM DE ACORD SĂ JERTFESC TOTUL PENTRU DUMNEZEU!

După câteva secunde, când mi-am revenit, nu am putut să cred că am gândit așa ceva, și le-am spus copiilor că mai am un singur lucru de făcut, este sigura SPERANȚĂ: să citesc Cartea Sfântului Ioan Rusul.

Am coborât la mine în dormitor, am început să citesc Minunile Sfântului – Acromegalia (despre o boală foarte rară a glandei hipofize). Se potrivea de minune cu situația fiului meu. Am îngenuncheat, am aprins o lumânare și am citit toată cartea (am început la ora 21.30 și am terminat-o la 1.20, cu aproximație).

Vreau să specific că în acest interval, practic s-a oprit timpul în loc, iar când am urcat în dormitorul copiilor să văd ce s-a întâmplat atâte ore de nu am fost deranjată, AM ÎNMĂRMURIT: FIUL MEU IOAN-BOGDAN NU MAI AVEA TEMPERATURĂ. ÎȘI REVENISE!

Nu îmi venea să cred ochilor, alergam prin casă, prin curte, nu știam cum să-I mulțumesc lui Dumnezeu în acel moment.

Mi-am adus aminte de spusele mamei mele, am îngenuncheat în curte în miez de noapte, am sărutat pământul, dar nu mi s-a părut de ajuns!

Am făcut o promisiune lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, din acest moment nu voi mai fuma niciodată în viața mea. Nu mi s-a părut de ajuns și am continuat cu promisiunea: îți voi dărui viața copilului meu pentru o țigară, CHIAR DACĂ VA MURI!”

Din acel moment am început să-l caut pe Dumnezeu, L-am descoperit și cred că nimeni nu mă va întoarce din acest drum.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o asemenea încercare, pentru că numai așa am simțit Duhul Cel Sfânt pogorât în sufletul meu, prin citireaParaclisului, Acatistului și Rugăciunii Sfântului Ioan Rusul, care a înfăptuit aceată minune.

Aura Istrate

(Protoprezbiter Ioan Vernezos, Preot Gheorghe Nicolae Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas, pp. 88-91) – ganduridinierusalim.com

Alte minuni savarsite de sfintii parinti, puteti gasi la categoria MINUNI