Un „maestru” al plantelor medicinale: Eugen Giurgiu
„Medicina naturala nu se rezuma doar la administrarea unor remedii, ci este un adevarat stil de viata, pe care bolnavul trebuie sa-l deprinda pentru a se vindeca.”
Domnul Eugen Giurgiu este unul din cei mai mari cercetatori in domeniul plantelor medicinale din Romania si din Europa. Este doctor in biochimie, inventator de noi medicamente, cadru universitar, un om care toata viata si-a impartit-o intre laborator, spital (unde a avut mii de pacienti) si catedra. De cativa ani a iesit la pensie, ceea ce l-a facut sa-si puna o intrebare care i-a adus mari nelinisti: „Cum voi mai putea ajuta oamenii?”. In scurta vreme a gasit si raspunsul: scriind. Scriind despre plante, despre vindecare, dand indicatii si recomandari terapeutice bolnavilor care au nevoie de ele. Asa am aflat si noi, de fapt, despre domnia sa, primind pe adresa redactiei scrisori extrem de bine documentate, in care raspundea celor care solicitau ajutorul la rubrica „Cititorii intreaba”. L-am invitat la un dialog, iar domnia sa a acceptat. Asa ca m-am deplasat pentru a-l intalni acolo unde locuieste, in inima Ardealului, la Alba-Iulia.
Interlocutorul meu pare desprins din alte vremuri, mai bune. Este subtirel, distins, imbracat sobru si elegant. Are o privire surprinzator de vioaie, usor ironica, care nu arata deloc cei saizeci de ani de mult impliniti. Ma intampina jovial, extrem de politicos (cum numai ardelenii stiu sa fie) si cu usoara stanjeneala a omului care este mai obisnuit cu studiul si cu cercetarea decat cu dialogurile cu reporterii despre munca lui. Este greu sa „sparg gheata” si sa realizez un interviu, pentru ca d-l doctor face parte din acea categorie a oamenilor de stiinta extrem de precauti, care evita orice raspuns frontal si orice declaratie spectaculoasa. Isi minimalizeaza meritele, imi intinde „capcane”, spunand ca nu este decat un simplu pensionar care nu merita prea multa atentie. Imi arata ca dovada cartea sa de vizita, pe care a inscriptionat, cu o fina autoironie: „Eugen Giurgiu”, iar dedesubt, acolo unde este de obicei trecuta profesia, a scris „pensionar”, si abia mai jos „dr. biochimist”. De fapt, sub autoironia si sub raspunsurile sale intentionat evazive, se ascunde rana unui om extrem de activ, cu o minte lucida si creativa, nevoit sa renunte la munca sa de o viata pentru a iesi la pensie. Undeva, dincolo de acest dialog formal pe care reusesc sa-l leg la inceput, se afla povestea sa, idealurile sale despre care nu vrea sa vorbeasca pentru ca probabil inca il dor. Evita multa vreme orice aprofundare referitoare la el, la viata sa profesionala, la pasiunea sa pentru plantele medicinale si pentru vindecare. Apoi, treptat, parca fara sa vrea, se insufleteste, iar franturi din povestea sa incep sa iasa la suprafata.
„Eram student sarac in Cluj, la biochimie, cand a venit nenorocirea: mama avea cancer in faza avansata. Mai traieste si acum”
„Aveam douazeci de ani si eram un student sarac in Cluj, la Universitate, unde studiam biochimia. Viata mea nu era cu nimic mai buna sau mai rea decat a majoritatii colegilor mei, cand a venit nenorocirea: mama avea cancer, in faza avansata. A fost imediat supusa unui tratament chirurgical dur, cu histerectomie totala si extirparea ambilor sani, dar boala tot evolua. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, mama s-a imbolnavit grav de hepatita, ficatul sau slabit ajungand in faza cirotica. Profesorul Chiricuta, care era atunci seful clinicii, un chirurg excelent, pe care l-am respectat foarte mult, a zis ca nu stie ce sa-i mai faca si a trimis-o la boli infectioase, pentru ca suferea acum si de hepatita. A ajuns la clinica pe care o conducea atunci o alta somitate, profesorul Albinni, dar si el a ridicat neputincios din umeri: pacienta era fara speranta. In vremea aceea, oamenii erau altfel, parca mai buni, mai inimosi ca acum. Student cum eram, m-au primit atunci toti marii medici care erau in Cluj, iar pe timpul acela fara doar si poate Clujul era capitala medicinii romanesti. Insa toti specialistii au ridicat din umeri si mi-au spus ca nu se mai poate face nimic. Unul dintre ei m-a luat intr-o zi deoparte si mi-a zis cu compasiune: „Giurgiulica, draga, esti student si nu ai bani, iar inmormantarea o sa te coste mult si n-o sa ai de unde. Semneaza tu, te rog, ca o iei acasa pe mama pe proprie raspundere, ca nu mai e nimic de facut, decat sa pastrezi banii, sa ai sa o ingropi”. Am semnat, ca nu aveam ce face.”
D-l Giurgiu lasa o pauza, ca si cum ar fi chemat mai clar amintirile, dupa care continua, savurand efectul: „Mama traieste si acum! Numai ca am o mare problema cu ea: nu mai vrea sa-si ia plantele pe care i le prepar, pentru ca are aproape nouazeci de ani si s-a cam saturat de viata. Cel mai tare o deranjeaza ca toate prietenele ei s-au dus, si numai ea, care trebuia sa moara de acum vreo cincizeci de ani, a ramas in viata, singura.”
La pensie, dar tot in fata calculatorului
Vreti sa spuneti ca s-a vindecat de cancer in faza terminala si de ciroza?
Domnul meu, sa stii ca de cancer nu te mai vindeci niciodata, este ca si cum ti s-ar amputa un deget si-ai astepta sa-ti creasca la loc – nu se poate! Insa, este perfect adevarat: poti trai cu cancerul si poti sa-ti vezi foarte bine de viata, fara suferinta, oricat de mult timp. Mama, de exemplu, traieste cu aceasta boala de aproape 50 de ani. A luat anumite plante, a mancat anumite alimente, a adoptat un mod de viata sanatos si organismul a rezistat bolii, care nu s-a mai putut dezvolta.
„Putini stiu ca reputatul medic si academician
I.C. Parhon descoperise sapte plante anticancerigene”
– Cu alte cuvinte, ati descoperit un tratament viabil pentru boala canceroasa?
– Cred ca este prea mult spus. Mai ales in asemenea boli complexe nu exista un panaceu, un tratament care sa se potriveasca la toti pacientii cu un anumit diagnostic. Insa, ce-i drept, atunci, in studentie, am avut cu mama primul meu succes terapeutic in boala canceroasa. Mi-aduc aminte ca atunci cand am ajuns acasa de la spital, mama era galbena la fata, fara vlaga, si se simtea tot mai rau. M-a intrebat ce medicamente trebuie sa ia dupa externare. Or, medicii, stiind ca nu mai au ce sa-i faca, nu-i prescrisesera nimic. Cum sa-i spun ca era condamnata la moarte, ca se terminase, atata timp cat mama era inca in viata si voia sa traiasca? M-am pus atunci pe studiu si am cautat in lumea plantelor leacuri pentru boala canceroasa. Si le-am gasit. Putini stiu, de pilda, ca reputatul medic si academician C.I. Parhon descoperise sapte plante contra cancerului. El a pornit de la observatia ca exista anumite specii de ierburi medicinale care nu se imbolnavesc niciodata de cancer (boala canceroasa afecteaza adesea si speciile vegetale – n.red.). Cum era posibil ca ele sa fie invulnerabile la tumori? Evident, doar secretand principii active sau combinatii de principii active care inhiba dezvoltarea celulelor anormale. Astfel, academicianul Parhon a conceput un ceai din sapte plante medicinale, plante care nu se imbolnavesc niciodata de cancer: busuiocul, menta, anasonul (seminte), valeriana, chimenul (seminte), levantica si nucul (frunze si coji). Din acest ceai, obtinut din plantele combinate in proportii egale, se beau doua – trei cani pe zi, in cure de foarte lunga durata. I-am dat acest preparat mamei mele, precum si alte leacuri pe care le-am descoperit pe parcurs si asa a reusit sa scape cu viata
– Care a fost reactia medicilor in fata acestui miracol? Pentru ca poate fi numit miracol.
– Daca s-ar fi intamplat in zilele noastre acest „miracol”, cum spuneti dvs., medicii ar fi spus ca asa ceva nu se poate, ca este o eroare de diagnostic la mijloc. La vremea aceea insa, cand un medic ca profesorul Chiricuta dadea un diagnostic, era sigur pe ceea ce spunea si la fel si ceilalti care au consultat-o pe mama. Asa ca specialistii au fost impresionati de rezultatele obtinute si am fost indemnat sa raman pe langa facultatea de medicina din Cluj si sa continui cercetarile despre plante, ceea ce am si facut. M-a sprijinit in acest demers si eminentul medic si profesor care a fost Iuliu Hatieganu. Domnia sa mi-a acordat un mare credit mie, ca om, dar mai ales terapiei cu plante. Desi a fost contemporan entuziasmului descoperirii celor mai puternice medicamente de sinteza, cum ar fi antibioticele, el era constient ca acestea sunt prea puternice si unilaterale ca actiune, pentru a fi prescrise in mod curent, in orice boala. Doctorul Hatieganu spunea ca „a administra antibiotice intr-o infectie banala este ca si cum ai vana cu tunul muste”. Abia in ultimul deceniu, cand au aparut atatea noi tulpini de bacterii rezistente la antibiotice, a fost recunoscut oficial acest adevar, pe care domnia sa il afirmase atat de plastic cu 40 de ani in urma. De aceea el, ca si alte minti deschise de la acea vreme, au sustinut cercetarile mele in domeniul plantelor medicinale, pentru ca realizau ca acesta era viitorul medicinii.
„In boala canceroasa, degeaba sunt folosite remedii vegetale anticancerigene, daca nu se fac cateva demersuri in ceea ce priveste dieta”
Continuă lectura →
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Acest fericit, fiind cu neamul dinspre Răsărit, a strălucit la Apus ca un luceafăr prea luminos. Căci din pruncie supunându-şi poftele trupeşti cu cumpătarea şi cu curăţenia, s-a arătat ca un înger cu trup. De vreme ce făcându-şi cuib într-un sad de migdal, ca o pasăre ce cânta bine, bucura pe toţi cu cuvintele sale, iar gândul lui şi-l înălţa spre înălţime dumnezeiască. Drept aceea s-a îmbogăţit cu lucrarea minunilor, arătându-se stâlp luminos, care lumina pe toţi cu minunile, pentru că îngheţând de răceala frigului, şi fiind ars de arşiţa soarelui pe vremea secerişului, se afla nepătimind. Şi ca şi cum i-ar fi fost arse simţirile trupului, luând în mâinile sale jăratic de cărbuni şi stând înaintea împăratului şi tămâindu-l, nu-l ardea. Drept aceea spăimântând el toată firea omenească cu viaţa sa şi cu minunile, s-a mutat către Domnul, pe Care din pruncie îl dorise.
Vremuritulburi 