Sfaturi duhovnicesti de la Sfantul Parinte Paisie Aghioritul

Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

 – Părinte, mă neliniştesc atât de mult atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi.

– Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult atât în ascultarea ta, cât şi în nevoințele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe: Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine”.

De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu. Alege ceva şi mergi înainte, lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ți ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poți, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu.

Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă, este îndreptăţit să le aibă, atunci când se mâhneşte. Însă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?!

În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta. Altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?”, şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovniceşte, ci se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: „Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu…”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

(Cuviosul Paisie AghioritulCuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 20-21)

Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie cat si postul, care reprezinta de fapt titlul unei carti: Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie, in care puteti afla de unde puteti citi aceasta minunata carte despre Marele Sfant.

Minune de la Sfantul Nectarie!

Când m-am prezentat la Spital pentru intervenţie, dintr-un ulcer malign, confirmat şi de medicii care mă consultaseră, chirurgul care urma să facă intervenţia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: „Nu am ce tăia, rana s-a închis”. Minunea s-a produs datorită mirului primit de la candela Sfântului Nectarie.

Mă numesc Boncea Ileana, am 72 de ani şi sunt din Bucureşti. Sunt fiică de preot, enoriaşă a sfintei Mănăstiri Radu Vodă din 1992. Credinţa în Dumnezeu mi-a fost insuflată de tatăl meu, de când eram copil. Deci, în orice împrejurare, locul şi ajutorul îl găsim doar în Biserică şi prin slujitorii ei, care la noi, la Mănăstirea Radu Vodă sunt cu totul deosebiţi. Sunt dăruitori, ostenitori şi foarte aproape de problemele fiecăruia, de la Prea Sfinţitul Varsanufie Prahoveanul până la ultimul monah.

Dumnezeu este atât de bun, îndelung răbdător, ne mai ceartă, ne mai iartă, dar nu ne lasă niciodată. O întâmplare petrecută în 19 august 2001 m-a convins de aceasta. Ce oameni aleşi mi-a scos Dumnezeu în cale, şi cum am scăpat de la moarte sigură, din situaţia în care mă aflam!

Eram pe stradă când mi s-a făcut deodată rău. Am vomat cheaguri de sânge şi aproape mi-am pierdut cunoştinţa. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul Ioan din capitală. De gardă, la Urgenţă, era o doctoriţă pe numele ei dr. Ariadna Kuejdean, primul înger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a consultat repede şi, după pierderea mare de sânge pe care o avusesem, am ajuns la o anemie post-hemoragică severă, cardiopatie ischemică, tensiune arterială 5. Personal, această doctoriţă m-a condus imediat în secţia de cardiologie, unde am fost ţinută sub aparate cinci zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea şi anemia. În urma consultaţiei, diagnosticul era:

– ulcer gastric duodenal

– hemoragie digestivă, cu anemie post hemoragică 6

– infarct miocardic.

După redresare a urmat un consult amănunţit, însoţit de ecografii, şi doctorii au stabilit urgent intervenţie chirurgicală, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece zile: ulcer gastric, crater ulceros de natură malignă.

Până la intervenţia chirurgicală au trecut nişte zile de groază. Am alergat la mănăstirea Radu Vodă, la Prea Sfinţitul Varsanufie, stareţul acestei mănăstiri, pe care îl cunosc din 1998, şi, având mare încredere în ajutorul şi dăruirea dânsului, i-am explicat situaţia şi i-am cerut binecuvântare. La plecare, mi-a dăruit o seringă cu mir de la Sfântul Nectarie, să mă ung în fiecare dimineaţă. Am folosit mirul cu mare încredere în Dumnezeu şi în cel care mi l-a dăruit.

Când m-am prezentat la Spital pentru intervenţie, dintr-un ulcer malign, confirmat şi de medicii care mă consultaseră, chirurgul care urma să facă intervenţia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: „Nu am ce tăia, rana s-a închis”. Minunea s-a produs datorită mirului primit de la candela Sfântului Nectarie.

La întoarcerea acasă, m-am dus iar la mănăstirea Radu Vodă, la racla Sfântului Nectarie, să-i mulţumesc, deşi atunci nu ştiam nimic despre viaţa Sfântului. La noi, la pangar, am văzut cele două cărţi (roşie şi albastră) cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie, sfântul secolului nostru. Le-am citit şi recitit, dându-le spre cunoaştere celor care au probleme de sănătate şi povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia citindu-i minunile, mi-am dat seama cât m-a ajutat Sfântul, şi i-am sfătuit pe cei care le lecturau să înceapă cartea roşie cu capitolul 2, pagina 72 – minunile sfântului, apoi prima parte cu viaţa lui, şi după aceea cartea albastră, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliată şi redă foarte frumos viaţa şi minunile Sfântului).

Purtându-i o vie recunoştinţă, simt nevoia să-l fac şi eu cunoscut celor care au probleme şi nu-l cunosc (ca şi mine atunci).

(Sfântul Nectarie minuni în România, Ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 244-246)

Sursa: doxologia.ro

Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie cat si postul: Sfantul Nectarie, in care sunt descrise doua dintre cartile despre Marele Sfant.

Ai dobândit multe virtuţi? Toate acestea sunt zadarnice dacă nu eşti un om smerit.

Ai dobândit multe virtuţi? Toate acestea sunt zadarnice dacă nu eşti un om smerit. Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită de smerenie.

 Ai dobândit multe virtuţi? Toate acestea sunt zadarnice dacă nu eşti un om smerit. Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită de smerenie.

Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet, adică dintr-un element material şi unul duhovnicesc, este acesta: atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor. Aşadar, dacă vrei să înfăptuieşti lucruri mari, să nu le socoteşti mari şi nici să nu ceri răsplată pentru ele. Mereu să mărturiseşti că toate s-au făcut prin harul lui Dumnezeu.

În felul acesta, adică prin faptele tale, prin recunoştinţa de care dai dovadă, dar şi prin smerenie şi cumpătare, Îl faci pe Domnul datornicul tău şi, în acelaşi timp, câştigi dragostea şi bunăvoinţa oamenilor, pentru că nimeni nu este mai iubit între oameni decât cel smerit. Însă smerenia ta trebuie să fie sinceră şi bogată, nu mincinoasă şi părelnică. Trebuie să fie statornică şi să se manifeste faţă de toţi oamenii, fie că sunt prieteni sau duşmani, oameni mari sau neînsemnaţi. Asemenea, smerenia nu trebuie să fie nu numai în purtarea ta, ci mai ales în inimă.

(Sfântul Ioan Gură de AurProblemele vieţii, traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 211)

Sursa: doxologia.ro

Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie.

“Să ai pururea înaintea ochilor ceasul morţii!”

“Să ai pururea înaintea ochilor ceasul morţii!”
Sfântul Nicolae Velimirovici

10892_p18769589ld6kk98ip71nur276a

Toate bogăţiile noastre, toată slava noastră şi cinstea ce o vom fi având în această lume, sunt ca o scurtă petrecere între prieteni care se încheie la ceasul morţii. Fericit acela care înţelege că sufletul este cu adevărat singura lui avere pe care nimic nu o poate împuţina, nici măcar moartea. Acel om nu se va mai gândi decât la trei lucruri de căpetenie, singurele adevărate: la moarte, la suflet şi la înfricoşata Judecată a Domnului. Avva Evagrie ne învaţă: „Ai pururea înaintea ochilor ceasul tot mai apropiat al morţii şi înfricoşata Judecată, şi aşa îţi vei păzi sufletul de păcat”. Toate grijile noastre trupeşti din această viaţă sunt ca şi pregătirile pentru un banchet care sfârşeşte pe neaşteptate.

Sfântul Isaia din Singurătate zice: „Să ai pururea înaintea ochilor ceasul morţii: să ai pururea în minte despărţirea sufletului de trup, trecerea ta prin împărăţia duhurilor întunericului care te vor întâmpina în văzduh, şi înfăţişarea ta înaintea Tronului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi când toate acestea în clipa aceasta ţi s-ar şi întâmpla”.

A venit într-o zi la Sfântul Savatie de la Solovki un anume Ioan, negustor bogat, care i-a adus multe milostenii. Sfântul Savatie însă nu a primit nimic din nici unele, ci l-a povăţuit pe negustor să împartă totul săracilor. Ioan s-a întristat foarte mult auzind aceasta, iar sfântul, ca să îl mângâie şi să îl facă să înţeleagă mai bine ce i se cere, i-a zis: „Ioane, fiul meu, rămâi aici şi te odihneşte până mâine, şi nădăjduiesc că vei cunoaşte harul lui Dumnezeu”. Ioan s-a supus. A doua zi Ioan a mers la chilia lui Avva Savatie şi l-a aflat pe acesta trecut la cele veşnice, iar din chilie ieşea miros de bună-mireasmă. A înţeles astfel Ioan că cel care îşi vede sfârşitul nu se mai poate gândi la bunurile cele pământeşti.

Sursa:  Proloagele de la Ohrida via http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Cititi va rog si alte subiecte despre frumusetea ortodoxiei la categoria: Ortodoxie.

UE face presiuni tot mai mari pentru ridicarea interdictiei de intrare a femeilor in muntele Athos !

De ce nu au voie femeile in muntele Athos?

Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. „Avaton” inseamna „neumblat”, prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de „a umbla” pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este un fel de granita naturala a Sfantului Munte.

Calugarii athoniti au ales locul, salbatic si neumblat, si tot ei au zidit manastirile si bisericile de pe stanci. Calugarii au sfintit locul, cu rugaciunile si sangele lor, si tot calugarii au hotarat, intr-un glas, ca „avaton-ul” sa ramana valid, indiferent de legile si poftele lumii pagane.

O randuiala asemanatoare mai pastreaza si alte manastiri ortodoxe din lume. Dintre acestea, le amintim aici pe urmatoarele: Manastirea Frasinei, Romania; Manastirea Sfantul Visarion – Dosikou, Grecia; Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit, Israel.

Manastirile de la Meteora

Manastirile de la Meteora aveau si ele acest „avaton”, insa in anul 1948, acesta a fost anulat. Dupa construirea unei sosele care faciliteaza accesul catre manastirile din varful stancilor, turismul a inceput a devasta orice urma de sfintenie care mai exista la Meteora. Astazi, manastirile de la Meteora au ajuns muzee, „cimitire” ale autenticului monahism de odinioara. La manastirea Marea Meteora vin anual circa un milion de turisti. Toate sarcinile din complexele monahale au trecut in sarcina mirenilor angajati. Calugarii mai coboara in biserica doar pentru slujba, dupa ce poarta se inchide si turistii nu mai au voie sa intre in manastire.

Sfantul Munte este ales, zidit si pastrat de calugari cu pretul vietii

Muntele Athos a fost declarat loc sfant al calugarilor in urma decretului imparatului bizantin Vasile I Macedoneanul, emis in secolul al IX-lea. De-a lungul anilor, nenumarati calugari si-au jertfit viata spre a pazi Sfantul Munte, impotriva piratilor si a paganilor, care au cautat sa pangareasca si sa distruga locul.

Avatonul si Sfantul Munte Athos

Muntele Athos a inceput sa fie un loc de retragere pentru calugari inca din timpul ultimelor persecutii romane impotriva crestinilor, iar in anul 726 cand a fost dat primul edict impotriva icoanelor si pana in anul 843, un insemnat numar de calugari de pe intreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaste, obiecte de arta, numeroase icoane. Din aceasta perioada au inceput sa se zideascasi primele „lavre” athonite.

Pentru a-i pune la adapost de diferitele pretentii ale locuitorilor din Peninsula Chalcidica, imparatul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis in anul 885, a oprit trecerea ilegala peste Canalul Xerxes, declarand in mod oficial Athosul ca „loc al calugarilor” si i-a scutit de plata oricarui fel de taxe catre Stat. Aceasta masura a fost reconfirmata de Leon al VI-lea Filozoful, in anul 911, si de Roman I Lecapenul, in anul 920, care le-au ingaduit sa-si agoniseascasi bunuri personale.

Avatonul si Sfantul Munte Athos

Generalul Nichifor Focas l-a ajutat foarte mult pe Sfantul Atanasie Athonitul, in punerea bazelor primei mari manastiri athonite, anume Marea Lavra, in anul 963. Noua organizare monahala a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea calugarilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre calugarii greci si cei apartinand altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare fata de cele ale staretilor, oprirea intrarii pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunitatii monahale in mod independent fata de orice autoritate.

Toate aceste hotarari au fost stabilite legal, in anul 970, cand imparatul Ioan I Tzmiskes aproba un Tipikon, care urma sa aiba valabilitate pe intreg teritoriul Muntelui Athos. Acest act a fost semnat de Sfantul Atanasie, alaturi de ceilalti 54 de conducatori ai asezamintelor monahale athonite existente la acea vreme.

Avatonul si Sfantul Munte Athos

La granita dintre Muntele Athos si Grecia se afla gard de sarma, care are din loc in loc panouri metalice pe care este scris „avaton-ul”, adica interdictia accesului femeilor pe teritoriul republicii monahale. Acest act este semnat de toti marii stareti ai manastirilor athonite de astazi. Pe intreaga insula nu se afla nici macar animale de sex feminin, afara de gaini si pisici, cat si de pasarile salbatice.

Toti cei care au ajutat la construirea Sfantului Munte, imparati ortodocsi si voievozi, greci si de alte nationalitati, precum si patriarhi ecumenici, au dorit ca locul sa ramana sub protectia Avatonului, lucru intarit de nenumarate hrisoave si sigilii.

Avatonul si Sfantul Munte Athos

Fiind intrebat un parinte, de ce calugarii tin atat de mult la „avaton-ul” Sfantului Munte, a raspuns, zicand: „Pentru ca iubesc femeile.” Cine are urechi de auzit, sa auda! In intreg Sfantul Munte nu am intalnit nici un parinte care sa urasca femeile, ori care sa le dispretuiasca. Toti calugarii athoniti indeamna familia spre fapte cuvioase si, cu multa dragoste, vorbesc despre mama si despre sotie, despre sot, despre tata si despre copii.

Mai toti marii duhovnici din Athos s-au facut parinti si sprijin crestinilor din lume, prin carti si prin conferinte, prin spovedanie si povatuire. Pentru a ajunge mari duhovnici, acesti parinti mult s-au folosit de linistea si „avaton-ul” Sfantului Munte.

Avatonul si Sfantul Munte Athos

Originea traditionala a „avaton-ului” este confirmata de legislatia in vigoare, mai precis de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), intrata in vigoare in anul 1926, prin ratificarea de catre Statul Grec, prin decretul din 10/26 septembrie 1926.

Galla Placidia si mustrarea Maicii Domnului „Antifonitria”

Icoana Maicii Domnului numita „Antifonitria”, adica „Impotriva Graitoarea”, este una dintre cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului din Sfantul Munte Athos. Icoana se pastreaza inca si astazi in Manastirea Vatoped, zugravita pe peretele stang al pronaosului bisericii celei mari. Candele ard neincetat in fata acestei icoane slab luminata de putina lumina ce intra printr-o mica fereastra.

Aceasta icoana isi leaga numele de fiica imparatului Teodosie cel Mare (379-395), numita Galla Placidia. In anul 385, dupa moartea primei sotii, Plachila, praznuita ca sfanta in ziua de 14 septembrie, imparatul Teodosie cel Mare s-a casatorit cu Galla. Din prima casatorie, imparatul a avut trei copiii (Arcadie, Honorie si Pulcheria), iar din a doua casatorie, el a mai avut o fiica, anume pe Galla Placidia, viitoarea mama a imparatului Valentinian al III-lea.

Icoana Maicii Domnului Antifonitria - Manastirea Vatoped

Manastirea Vatoped a fost intemeiata, potrivit traditiei locului, undeva pe la sfarsitul secolului al IV-lea, de catre imparatul Teodosie I cel Mare. In anul 382, trecand cu corabia de la Roma, spre Constantinopol, fiica imparatului, Galla Pacidia, a venit in Sfantul Munte Athos, spre a vedea si ea ctitoria tatalui ei.

Vrand sa intre in biserica, femeia a auzit o voce ca de tunet, zicandu-i dinspre icoana Maicii Domnului: „Ramai pe loc si sa nu mai cutezi a veni aici, de acum inainte. Cum indraznesti tu, o femeie, sa calci in acest loc?” Credincioasa fiind, fiica imparatului s-a smerit si a plecat in graba din Sfantul Munte Athos. Din dragoste si pocainta, femeia a ctitorit in incinta manastirii un paraclis, inchinat Sfantului Mare Mucenic Dimitrie.

Continuă lectura

SFÂNTUL IOV DE UGLEA. Primul sfânt contemporan din Maramureş, canonizat!

Sfantul IovLa 60 de kilometri de Sighetu Marmaţiei, în „Maramureşul mic” din dreapta Tisei se află moaştele întregi şi binemirositoare ale Sf. Iov de Uglea. Puţini ştiu însă că, Sfântul, canonizat în 2008 de Biserica din Ucraina e fiu al Maramureşului. De fapt, Sf. Iov de Uglea e primul sfânt contemporan trecut în Sinaxare. Un Sfânt făcător de minuni, a cărui viaţă este prezentată în suplimentul gratuit din această săptămână al GAZETEI. Mai mult, săptămâna viitoare, cu sprijinul teologului Danion Vasile, cartea „Sf. Iov din Uglea, fiu al Maramureşului” va fi distribuită gratuit împreună cu întreg tirajul GAZETEI de Maramureş şi vor fi organizate patru evenimente de excepţie în care se va vorbi despre acest nou ocrotitor ceresc al Maramureşului.

În urmă cu circa şase ani, la 22 octombrie 2007, o mulţime de stareţi, protopopi, preoţi, călugări şi credincioşi deshumau trupul lui Ion Codrea. Deodată s-au auzit strigăte de bucurie: „Cruce! Întreg!”. Trupul a fost găsit întreg şi binemirositor. Sfintele moaşte emanau o mireasmă bineplăcută, de flori abia tăiate. Peste un an, Ioan Codrea a devenit Sfântul Iov din Uglea. Canonizarea a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008, slujba fiind prezidată de Preafericitul VLADIMIR al Kievului şi al întregii Ucraina şi, în ciuda vremii reci şi ploioase au participat, din estimările autorităţilor, peste 30.000 de credincioşi, 12 ierarhi I.P.S. Mitropolit Onufrie de Cernăuţi şi I.P.S. Arhiepiscop Augustin de Lyvov şi o delegaţie din Maramureş, în frunte cu P. S. Justin Sigheteanul.

Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica din localitatea Uglea Mică. Şi, de atunci, mulţimea de pelerini vin să se închine acolo, strângându-se multe mărturii despre minunile săvârşite de Sfântul Iov.

Numai că, deşi moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului se află la doar 60 de kilometri de Sighet, puţini maramureşeni ştiu că au la Uglea un ocrotitor. Şi, mult mai puţini ştiu că Sfântul Iov este fiu al Maramureşului. Tocmai de aceea, GAZETA de Maramureş realizează o serie de evenimente tematice dedicate vieţii şi minunilor săvârşite de acest Sfânt. În această săptămână, GAZETA de religie şi spiritualitate ortodoxă este dedicată în întregime Sf. Iov, iar săptămâna viitoare va fi distribuită gratuit, împreună cu întreg tirajul GAZETEI de Maramureş, prin sprijinul teologului Danion Vasile, cartea „Sf. Iov din Uglea, ocrotitor al Maramureşului”- Editura Areopag 2013.

Cititi va rog si alte articole interesante la rubrica: Ortodoxie.

Rugaciune facatoare de minuni catre Fecioara Maria

BENQ DIGITAL CAMERA

Preasfanta Stapana de Dumnezeu Nascatoare spre tine imi indrept gandul, inima si toate simturile si te rog cu lacrimi:

Pina cand Maicuta a milostivirii va fi aceasta durere necontenita pe pamant?
Pina cand vrajmasii nevazuti ai neamului omenesc vor da lovituri atat de puternice bietilor oameni?
Pana cand vor pangari si vor necinsti trupurile, sufletele si vietile lor?
Inselandu-i ca sa nu cunoasca adevarul, sa nu indeplineasca poruncile divine si sa nu dea slava si cinste pururi maritului Dumnezeu Cel in Treime inchinat: Tatal, Fiul si Duhul Sfant?
Ridica-te Stapana Atotbuna si zdrobeste pe vrajmasii nostri si ai Fiului tau iubit Iisus Hristos ingrozindu-i cu nebiruita-ti sfintenie indreptandu-ne pe cararile mantuirii, ca sa dam mereu marire lui Dumnezue.
Roaga-te Fecioara pentru Sfinta Biserica pentru propavaduirea evangheliei pe intreg pamantul, pentru poporul acesta, conducatorii lui, rudele mele, pentru vaduve, pentru orfani, bogati, saraci, necajiti, bolnavi, pentru cei prigoniti, pentru credinta, pentru salvarea celor care au ratacit la secte, pentru cei raposati.
Ajuta-ne sa ne pocaim toti oamenii de pacatele noastre, sa iubim Biserica, sa ne spovedim adesea, sa renuntam la pacate, vicii si necredinta.
Ajuta-ne sa nu fim insensibili la chemarea divina a blandului tau Fiu care a venit sa sufere chinuri barbare pentru bietele fiinte ranite atat de mult de vrajmas.
Roaga-te Maicuta Sfinta si pentru aceste nevoi ale mele… (rostesti acum necazurile care le ai si dorintele pe care sa ti le implineasca Maica Domnului)
Slava Tatului si Fiului si Sfantului Duh in vecii vecilor.
Amin.

Rugaciunea trebuie rostita de 5 ori /zi timp de 10 zile

Sursa: crestinortodox.ro

Păcatele părinților înainte de a avea copii

– Dacă părinţii au avut păcate mari, dar le-au spovedit înainte să aibă copii, copiii vor fi afectaţi?

copil

– Asta este o problemă. Pe de-o parte, spunem că părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au strepezit dinţii şi pe de altă parte, spunem că Botezul, Spovedania, Liturghia şterg păcatele şi susţin starea omului de după iertare. Ce nu ştim noi este altceva: că prin spovedanie, făcută în 5 trepte, bineînţeles, se obţine iertarea. Asta o obţii. Dar numai prin canon obţii eliminarea efectelor păcatelor. Dacă aţi înţeles asta, aţi înţeles cel mai important lucru.

Dacă te spovedeşti în 5 trepte (spunere, părere de rău, căinţă, promisiune de îndreptare, canon, dezlegare), Dumnezeu, prin mâna preotului, iartă. Deci eşti iertat – şi cu toate astea treaba merge greu. De ce? Păi, au rămas efectele. Cum anulezi efectele? Prin canon, adică luându-ţi medicamentul – canon înseamnă medicament. Aceasta este important, dacă nu facem asta, degeaba ne spovedim. Luăm iertare şi ce facem cu iertarea? Este important să anulezi şi efectele.

(Părintele Nicolae TănaseSoțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 137)

Sursa: doxologia.ro.

Cititi va rog si alte subiecte similare la categoria Ortodoxie.

MINUNAT: Mărturia unui protestant întors la Ortodoxie

M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, creştini ortodocşi. Bunica a fost cea care m-a învăţat câteva rugăciuni şi să mă închin. De altfel, la insistenţele ei m-au botezat părinţii.

2330

Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereţi, candelele şi veşmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereţi.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinţi şi, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învăţase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat şi eu ateismul părinţilor şi al societăţii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte şi că toate lucrurile din natură au o justificare evoluţionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală şi vacante împreună cu părinţii la munte şi la mare, s-a sfârşit în clasa a şasea, când între părinţi au început să apară neînţelegeri. Au urmat nişte ani dificili, un divorţ şi decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În ţară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat şi eu în posesia unuia şi am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Deşi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârşitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus şi poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau… poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârşea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundaţii şi incendii. Eram chiar în casa în care locuiam şi priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu şi ducea cu ea tot ce lua din casele şi blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu ţineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbuşiseră două laturi ale blocului nostru şi mă aşteptam să cadă din clipă în clipă şi tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu ştiri din întreaga lume despre pagubele umane şi materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păţi nimic. Deşi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas liniştit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Aşa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea şi acum, după atâţia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic şi un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o decepţie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea nişte sfaturi. Numele lui era Ioan Panican şi, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Deşi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discuţiile noastre fiind axate în general pe credinţă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu şi, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timişoara şi acolo, într-o adunare baptistă, în urma “chemării la pocăinţă” lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenţi că îl primesc pe Iisus în inima mea şi că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucureşti, considerând că acum eram creştin şi că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simţeam că am o identitate nouă: eram baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noilor veniţi li se acordă o atenţie aparte.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum şi alte cărţi, şi am aflat de existenţa altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc şi astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinţa manifestărilor neobişnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

“Botezul cu Duhul Sfânt”

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptişti într-o tabără în Munţii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, deşi erau şi ei “născuţi din nou”, aveau o credinţă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulţi, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Am intrat în discuţie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era aşa-numita “vorbire în limbi” şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc şi pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile aşezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat şi eu să mă rog. La un moment dat am simţit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, deşi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe şi engleza a devenit “insuficientă”. Atunci am simţit că porneşte din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (raţional sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoşteam însă “ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobişnuitul situaţiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu toţii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucureşti. Am intrat şi m-am aşezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienţa de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discuţiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: “Ce e cu tine?” Nu am înţeles la ce se referă. “Ai… ceva pe faţă, nu ştiu, aşa, o…” Le-am povestit atunci experienţa mea. La sfârşit s-a lăsat linişte. Ei erau baptişti şi, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucureşti şi am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea şi m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală şi, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceuţă, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta (şi reprezintă) în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o “şcoală biblică” înfiinţată de el, ceea ce am şi făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Am decis însă, după câteva luni, să renunţ la acele “studii biblie”. Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului Ceuţă şi, din precauţie, am decis că este bine să nu mă leg prea tare de sistemul creat de el: biserica lui, cultul lui, “facultatea” lui (neacreditată)…

A fost o perioadă frumoasă, cu mulţi prieteni, cu activităţi şi pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim şi cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii de acolo.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceuţă şi am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulaţie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde ştie acele lucruri şi ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că “botezul cu Duhul Sfânt”, căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din “au Duhul” din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel “botez”.

Pentru adevăr, trebuie să spun că acele zvonuri care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârşi membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulaţie de comunişti, ca un mijloc de a discredita acest cult. Tot potrivit comuniştilor, adventiştii răpeau şi sacrificau copii.

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timişoara aprofundasem învăţătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învăţat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturiseşti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăţeşte şi că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-şi facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o soluţie atât de superficială. Deşi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amiciţie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învăţasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula “1 Ioan 1:9″ de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelaşi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai liniştea deloc.

Un capăt de drum: “Părtăşia”

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotestante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credinţei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai puţin extreme, cu martorii lui Iehova şi cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piaţă.

Aveam nevoie de altceva, însă nu ştiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel “adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative şi mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, nişte prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul şi am acceptat să merg unde mergeau ei. Aşa am descoperit Părtăşia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucureşti, cei mai mulţi membri erau proveniţi din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viaţa lui. Această idee a luptei cu păcatul era esenţa predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremişti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante şi faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relaţionare şi comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin “râvna pe cale” şi prin “lupta cu păcatul”.

Am observat de la început diferenţa de învăţătură între ei şi celelalte culte neoprotestante. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi m-am decis să merg în continuare acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învăţături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile – puternic emoţionale şi isterizante în acelaşi timp – abăteau atenţia eventualilor sceptici.

Aceeaşi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice şi a partidelor din România, o mână de tineri au organizat “debarcarea” bătrânilor şi s-au făcut şefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o “lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra “bătrânilor”, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale “din lume” tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunşi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient şi mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronaţi. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive şi cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Împăratul era din nou gol. Deşi eram de acord cu Părtăsia în privinţa luptei cu păcatul, căile lor şi duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe soţia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influenţată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că şi pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăşie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost uşoară. Atunci când eşti învăţat că întâlnirile regulate cu “fraţii”, participarea la adunări şi un anume fel de comportament reprezintă laolaltă “credinţa”, renunţarea la aceste forme exterioare îţi dă sentimentul că-ti pierzi credinţa. Ştiam că ceilalţi spuneau despre mine că “am căzut de la credinţă” şi că “m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, soţia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca şi cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau şi clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă şi să stau singur în picioare. Foarte mulţi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea acţionează ca un “ţarc” care le susţine “credinţa”. Izolându-se de societate şi de ceilalţi oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinţa. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinţa pe sine că sunt credincioşi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înşelare şi în păreri de sine. Acestea şi cu ţarcul adunării în care-şi petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă aşa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbuşirea (la nivel psihologic) a acestui ţarc, au căzut într-un soi de letargie şi stare vegetativă. “Credinţa” lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte paşii unde crede El de cuviinţă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi era complet diferit de ceilalţi colegi, prin răbdare, atitudini şi firea liniştită. Am început să discut cu el despre credinţă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenţie, îmi răspundea şi el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghiţită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească “Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanţi), el mi-a împrumutat “Pelerinul rus”. Diferenţa între cele două cărţi este că prima e o ficţiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi “Viaţa Sfântului Arsenie Capadocianul” şi alte câteva cărţi. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

Continuă lectura

Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeu nostru, pentru rugaciunile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel miluieste-ne pe noi pacatosii!