Ortodoxie

Crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului

vt Ortodoxie, Sfanta Cruce ,

Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam­nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu.

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:

– Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru­lui. Văzându-l mirat, i-a spus:

– Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam­nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea – o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

„Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu.”(Acatistul Sfintei Cruci)

(Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, Editura Aramis, pp.31) – doxologia.ro

Alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei, puteti gasi la categoria: Ortodoxie

Un sfânt îşi aşteaptă canonizarea: PARINTELE ARSENIE BOCA

vt Ortodoxie, Sfantul Arsenie Boca , ,

Trimisul martirilor Brâncoveni

Un sfânt îşi aşteaptă canonizarea: ARSENIE BOCA

Să luăm aminte: „Rugăciunile şi jertfa Sfinţilor Brâncoveni m-au trimis pe mine pentru ţara aceasta a noastră”, a spus, oarecând, un tânăr ieromonah pe nume Arsenie, abia trecut de 30 de ani, şi care, pentru talanţii vădiţi ai lucrării sale păstoreşti, era deja în­scăunat, de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, stareţ-duhovnic la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, de lângă Făgăraş, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Aşa cum acel vrednic stareţ şi duhovnic ardelean, cu­noscut ca Părintele Arsenie Boca, le vor­bea credin­cioşilor, la Sâmbăta de Sus, des­pre Martirii Brânco­veni, numindu-i Sfinţi cu mult înainte ca Biserica strămoşească să-i fi trecut în calendar, suntem datori şi noi, cei de azi, urmaşi ai Brâncovenilor, să ne luăm creştineasca îndrăzneală – acum, nu mai târziu! – de a-l pomeni pe Părintele Ar­senie, pe drept, ca Martir şi Sfânt întru Hris­tos, chiar dacă vremea canonizării sale ofi­ciale, la voia Celui de Sus, încă nu s-a-mpli­­nit.
Anul trecut, pe 28 noiembrie, s-au făcut 25 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui duhovnic Ar­senie Boca. Credin­cioşi din toată ţara, care văd în Părintele Arsenie un sfânt al românilor şi-i aşteaptă cu dor canonizarea, au mers cu miile în pelerinaj la mor­mântul Sfinţiei sale de la Prislop. Lucrarea minunată a Părintelui sporeşte ca intensitate şi amploare de la an la an – după cum arată mărturiile, statisticile şi ex­plozia de material documentar din spaţiul public. Creşte, tot mai mult, o întrebare: oare e potrivit de a-l celebra, de pe acum, ca pe-un sfânt? Să ne luăm în­drăzneala? Da, ne încredinţează cu­vân­tul ÎPS Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, Serafim Joantă, membru al Sfântului Sinod: „Nu este deloc suspectă cinstirea Părintelui Arsenie, înainte de a fi recunoscut oficial ca sfânt, deoarece procesul ca­no­nizării începe tocmai cu cinstirea pe care poporul credincios i-o acordă înainte de procla­marea de către Biserică. Credincioşii recunosc sem­nele sfinţeniei înainte de canonizare. Ei constată pute­rea de mijlo­­cire înaintea lui Dumnezeu, Care împli­neşte cererile adresate sfântului respectiv, după cum văd minunile săvârşite de Dumnezeu prin rugăciunile lui”.

Focul de la Prislop

„Ia ţara foc de la Prislop”, a profeţit Părintele, cu puţin înainte de a merge la Domnul, referindu-se la focul duhovnicesc şi la lumina credinţei ce vor rever­bera în poporul credincios, din tihna lucrătoare a lo­cului său de veci, a lăcaşului mânăstiresc de la Prislop, pe care l-a reclădit cu mâinile sale, în care a zidit pre­ţul a două case părinteşti, şi pe care atâta l-a slujit şi sfinţit cu harul său, ani zbuciumaţi, dar rodnici, ca sta­reţ şi duhovnic. Profeţia s-a împlinit. La Prislop, focul arde, curăţă relele şi păcatele şi face minuni, tămă­duieşte şi vindecă. Ce ne împiedică să ne luăm şi noi porţia noastră de vindecare, prin harul acelui foc, acum, când fiecare strop de evlavie faţă de Părintele Arsenie se adaugă la dosarul canonizării Sfinţiei sale, aflat în lucru, acum, şi nu la urmă, nu profitând de lu­crarea altora, când Părintele va fi fost deja canoni­zat, prin râvna unor fraţi ai noştri mai treji, mai luptători întru Domnul?

„Când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj”

Înalte feţe teologice şi bisericeşti, care l-au cunos­cut personal pe Părintele Arsenie, precum ÎPS Mitro­polit Antonie Plămădeală, ÎPS Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, ÎPS Mitropolit Nicolae al Banatului şi Timişoarei, PS Daniil Stoenescu, episcop de Vârşeţ, îşi mărturisesc, în dese ocazii, adânca evlavie, cre­dinţa în lucrarea duhovnicească a Părintelui Arsenie, cel socotit a fi la măsura marilor Părinţi ai Bisericii.

ÎPS Mitropolit Antonie Plămădeală a spus: „Eu l-am asemănat (pe Părintele Arsenie) de multe ori, sigur, nu cu Mântuitorul, că ar fi fost o blasfemie, dar cam cu Ioan Botezătorul, care prin predica lui aduna mulţimea la el, la Iordan”. Cum aduna Părin­tele Ar­senie mulţimile la Io­rdanul Mânăstirii Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, ca într-o „bulboană spirituală uriaşă” stă mărturie acest cuvânt inspirat, de-acum intrat în memoria credincioşilor, rostit de Nichifor Crainic: „Ce vreme înălţătoare, când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului-martir”, să-l vadă şi să-l asculte pe Sfântul Părintele nostru Arsenie.

Un sfânt îşi aşteaptă canonizarea: ARSENIE BOCA

PS Episcop Daniil Stoenescu, care o perioadă în­de­lungată i-a fost, ca şi astăzi, ucenic ascultător Părin­telui Arsenie, notează, cu menţiunea asumării întregii responsabilităţi de ierarh şi membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aceste memorabile cu­vinte: „Nu cred că pe pământul românesc, de la Sfân­tul Apostol Andrei, cel întâi chemat, care a vestit Evan­ghelia lui Hristos în părţile Do­bro­gei, până la Părintele Arsenie, să mai fi cuvântat cineva cu atâ­ta putere şi lumi­nare, cu atâta înţelep­ciune, har şi dar de la Dum­nezeu, ca Părintele Arsenie (…) Îl văd pe Părintele Arsenie ca fiind as­tăzi mâna lui Hristos întinsă neamului românesc, ca altui Petru care se scu­fundă în va­luri”.

Ieromonahul Panteli­mon Munteanu a slujit ani buni, în clandes­tini­tate, sub îndrumarea Pă­rintelui Arsenie. La a­proa­pe 90 de ani, câţi numără în pre­zent, auziţi cum îşi descrie du­hovnicul. Nu sunt poveşti: „Pă­­rintele Arsenie a lucrat cele ce i le-a spus Ioan Evanghelistul, dar duhul său, psihicul său, era foarte apropiat de cel al Sfântului Ioan Bote­zătorul. Dar trebuie să mai ştiţi ceva. Cine pretinde că poate descrie exact cum arăta Părintele Arsenie ori minte, ori exage­rează. Părintele se schimba la faţă pentru că era sfânt al lui Dumne­zeu. Când priveai ochii Sfinţiei sale, simţeai ceva de parcă te curenta, fizio­nomia lui se schimba. Aşa că e greu să explici cum arăta, cum nici apostolii nu au pu­tut să vadă sau să înţeleagă exact ce s-a petrecut cu Mântui­torul atunci, la Schimbarea la faţă, pe muntele Tabor”.

Preot conf. univ. dr. Simion Todoran, cunoscător al perso­na­lităţii părintelui Arsenie Boca direct de la sursă, scrie: „Prea Cuviosul Părinte Arsenie a fost unul dintre cei mai mari teologi-duhovnici ai mona­his­­mului românesc din ultimii 50 de ani. Înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri, ce «nu au fost puse sub obroc», a căutat «să se facă tuturor toate», după în­dem­nul Sfântului Apostol Pa­vel. Lumina intelectuală şi spi­rituală care era în Sfinţia Sa, dobândită prin studiu şi me­ditaţii adânci, a luminat pe toţi cei ce i-au ascultat şi urmat sfa­turile, fie la Mânăstirea Sâm­băta de Sus sau Mânăstirea Prislop, fie la Biserica din sa­tul Drăgănescu de lângă Bucureşti sau la Aşe­zămân­tul mânăstiresc de la Sinaia. Părintele Arsenie a simţit că în Biserica noastră strămoşească este nevoie de un nou duh, cel al Sfinţilor Părinţi. Preo­cupat din tine­reţe de viaţa şi operele Sfinţilor Părinţi, a dorit cu toa­tă ardoarea ca învăţătura şi viaţa lor să fie cunoscută şi trăită de toţi credincioşii. Generaţii de credincioşi au crescut şi s-au format sub impresia şi lu­crarea persona­lităţii de excepţie a Părin­telui”.
Alte mărturii, la fel de grăitoare, privind sfinţenia Părintelui Arsenie, le aparţin cre­din­cioşilor, celor tra­taţi şi vindecaţi trupeşte şi sufleteşte de harul Sfinţiei sale. Sunt fără de număr. Oameni din toate straturile so­cietăţii, de la Principesa Ileana, din Casa Regală a Ro­mâniei, până la nenumăraţii anonimi, mai cu seamă din satele ardele­neşti, precum şi atâţia şi atâţia orăşeni for­maţi şi „for­ma­taţi”, în fel şi chip, de împre­jurările vieţii, în comunism şi după; toţi cei vindecaţi la limită de cancer sau alte boli grele, toţi cei care l-au cunoscut şi l-au as­cultat au sfârşit prin a-şi revizui viaţa, ur­mân­­du-l pe Pă­rintele Arsenie, pe cât dă Dum­nezeu, fie­căruia după măsura sa, ca pe un sfânt mare, deose­bit.

„Să vedem ce spune Cerul”

Dacă vrea cineva să vadă chipul Dom­nului cu ade­vărat, e destul să deschidă car­tea Cărarea Împărăţiei sau un album cu pictura bisericii Drăgănescu, reali­zată de părintele Arsenie. Hristos i s-a arătat în toată lu­mina Lui, şi Părintele, care era şi pictor bisericesc, cum i s-a arătat Mântuitorul, aşa L-a pictat. Aşa şi cu Maica Domnu­lui, aşa şi cu sfinţii – pe toţi ni i-a înfă­ţişat în pictura sa Părintele, întocmai cum i s-au arătat, cum a vorbit cu ei. Reprezentările lor plastice nu sunt rodul imagi­naţiei artistice sau închipuirii Părintelui, ci chipurile vederii sale în duh.
O taină pe care nu suntem vrednici a o înţelege ră­mâne taină.

Uneori, când i se cerea un sfat într-o chestiune di­ficilă, într-un mare necaz, Părintele spunea: „Stai să vedem ce spune Cerul – şi, prin rugăciunea curată a Sfinţiei sale, cel aflat în necaz primea curând, chiar de la sursă, prin intermediul Părintelui, răspunsul râv­nit de Sus, de la Dumnezeu. Un om care l-a cunos­cut bine şi i-a dedicat şi o preafrumoasă carte, preotul Petru Vamvulescu, scrie: „Eram odată la biserica din Drăgănescu – pentru că numai acolo mi-a spus Pă­rin­tele să-l caut – şi era multă lume. După ce am vor­bit puţin cu Părintele Arsenie, eu am rămas în spate, iar el s-a dus printre oameni, în faţă. Mă gândeam să alcătuiesc o rugăciune către Hristos şi Maica Domnu­lui, cu care să-i cuprind pe toţi oamenii. Am formulat în gând aşa: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne, pentru rugăciunile Sfintei Maicii Tale». Părintele a venit repede lângă mine şi mi-a zis: «Bine ai gândit». Şi mi-a repetat rugăciunea exact cum o spusesem eu în gând! Eu săltam de bucurie. Şi m-am mai gândit să zic: «Şi pe mine, cel mai păcătos». Dar oare nu-i prea lungă, mă întrebam, tot în gândul meu. Şi Pă­rintele iar a venit şi mi-a zis ce am gândit: «Poţi să adaugi Şi pe mine, cel mai păcătos, deşi îi cam lun­gă». M-am minunat! Părintele s-a uitat la mine şi mi-a zis: «Am un telefon cu Dumnezeu. Fără fir…»”.

Ascultare în duh

Din mulţimea mărturiilor reiese clar că Părintele Arsenie dobândise, prin post şi rugăciune în Muntele Athos, prin mijlocirea Maicii Domnului, sub ascul­tarea în duh a Sfântului Serafim de Sarov, darul clar­vederii, libertatea şi puterea de a vedea în duh şi de a trece, dus-întors, încă în viaţă fiind, din realitatea aceasta în realitatea lumii de dincolo, între trecut şi viitor, între timpul nostru limitat terestru şi veşnicia lui Dumnezeu.

Încă o dată: nu sunt poveşti!

Un sfânt îşi aşteaptă canonizarea: ARSENIE BOCA

Acelaşi venerabil ieromonah Pantelimon Muntea­nu: „M-aţi întrebat dacă l-am visat vreodată (pe Pă­rintele Arsenie) sau dacă mi-a spus ceva în vis. Eu vă spun că l-am văzut aievea şi după moartea sa. De mai multe ori l-am văzut. Nu spun asta ca să pară că am eu vreun dar de la Dumnezeu, ci vreau să arăt că Pă­rintele este cât se poate de viu şi că lucrează cu mare, mare dragoste în continuare, chiar şi prin cre­dincioşii care nu l-au văzut niciodată. Apostolia lui pe pămân­tul românesc şi pentru chemarea tuturor neamurilor la credinţă nu s-a încheiat, dimpotrivă. Glasul lui de Apostol este din ce în ce mai puternic. Mergeţi la Prislop să vă convingeţi!”.

Un asemenea mare sfânt vă propun să ni-l cerem cu stăruinţă de la Hristos Dumnezeu, zi şi noapte. Şi cum ne sunt gândurile şi rugăciunea, aşa ne va fi şi viaţa. Să-l chemăm stăruitor, iar şi iar, spre binele nos­tru, al celor vii şi al adormiţilor noştri. Şi ne vor urma exem­plul, negreşit, şi alţii. În felul acesta, deie Dom­nul să contribuim cu toţii la trecerea Părintelui în calen­dar. Cel trimis la noi de Sfinţii Brâncoveni se va bucura să ne primească şi, ca vrednici fii ai săi duhov­niceşti, să ne ocro­tească, să ne ajute prin rugă­ciunile Sfinţiei sale înaintea tronului lui Hris­tos. Numai să-l chemăm curat şi luminat. În­suşi Părintele a spus, nu o dată: „Mă, după ce plec din această viaţă, vă voi ajuta şi mai mult. Strigaţi-mă! Şi în şură de veţi fi, voi veni să vă ajut”.

Sfinte Părinte Arsenie, te chemăm: din şură, cum ai spus, din biserici, din târg, din şcoli, din uliţă, de pe şosea, din bâlci, din cimitir, de la serviciu şi de aca­să, din grădină, de pe banca de la poartă, din câmp, din vie, din pădure, de la moară şi de la gară, din spi­tal, din cârciumă şi puşcărie, de la neamuri şi din ve­cini, din ţară şi dintre străini, din zi şi din noapte, din viaţa aceasta şi din cealaltă, dimi­neaţa şi la culcare: Sfântul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, fiecare după nu­mele său! Doamne Iisuse Hris­toase, miluieşte-ne!

Părintele nu va veni să-l vedem aievea – nu suntem vrednici. Va veni în duh şi adevăr, în cuvintele sale vii, din cărţile sale, din mărturiile celor ce cred că l-au văzut sau nu. Şi cine crede din inimă curată, din tot sufletul, va avea mereu o „pilă” în cer, un fir de legă­tură cu Dumnezeu, un braţ de lumină întins la tre­cerea prin vămile văzduhului, un prieten de nădejde aici şi, după plecarea de-aici, în viaţa viitoare. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

„Aţi fost o lumină în viaţa mea”, îi lăsa Părintelui, scris, Principesa Ileana a României, în momentul pă­răsirii forţate a ţării.
Sfinte Părinte Arsenie, eşti o lumină în viaţa mea, mărturisesc şi eu, nevrednicul şi păcătosul, a cărui viaţă ai scos-o tainic şi minunat din mocirla păcatelor, aşezând-o prin cuvintele tale vii pe temelia curată şi luminată numită Iisus Hristos!

Dumnezeu să te binecuvânteze în veci!

MARIAN DRĂGHICI – formula-as.ro

Iar o multime de alte marturii care dovedesc sfintenia parintelui Arsenie Boca, puteti gasi la categoria: Sfantul Arsenie Boca

Aproximativ 95.000 de pelerini s-au rugat, de vineri până duminică, la mormântul părintelui Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop

vt Ortodoxie, Sfantul Arsenie Boca , ,

Aproximativ 95.000 de pelerini s-au rugat, de vineri până duminică, la mormântul părintelui Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop din judeţul Hunedoara, numărul fiind unul record, anterior cei mai mulţi credincioşi înregistraţi într-un weekend fiind în martie, când au fost peste 35.000 de persoane.

Record de pelerini la mormântul părintelui Arsenie Boca: Aproximativ 95.000 de oameni s-au rugat la Mănăstirea Prislop (Imagine: Ghita Porumb/Arhiva Mediafax Foto)

Peste 95.000 de credincioşi din toate colţurile ţării s-au rugat, de vineri şi până duminică, la mormântul părintelui Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop din judeţul Hunedoara, pelerinii formând cozi de peste un kilometru pentru a ajunge în cimitir, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi (IJJ) Hunedoara, sublocotenentul Lucian Stoichiţoiu, aproximativ 30 de jandarmi au asigurat măsurile de ordine şi siguranţă publică, la sfârşitul acestei săptămâni, la Mănăstirea Prislop.

„Sfârşitul de săptămână a adus un număr impresionant de pelerini care au trecut pragul Mănăstirii Prislop, numărul acestora fiind de aproximativ 95.000. S-a înregistrat un număr record de pelerini, numai vineri au trecut pe la mormântul părintelui Arsenie Boca peste 45.000 de oameni”, a declarat sublocotenentul Stoichiţoiu.

Până acum, cel mai mare număr de pelerini care au venit la Mănăstirea Prislop într-un sfârşit de săptămână în care nu a fost hramul lăcaşului sau comemorarea părintelui Arsenie Boca a fost înregistrat în luna martie a acestui an, fiind vorba de peste 35.000 de credincioşi.
Mai multe detalii aici:

„Prin contribuţia adusă de forţele de ordine participante, jandarmi, Poliţie Rutieră şi echipaje SMURD, situaţia a fost gestionată corespunzător. Au fost aplicate trei sancţiuni pentru cerşetorie şi zece persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale după ce s-au simţit rău. În rest, nu au fost înregistrate incidente. Măsurile adoptate de jandarmi au asigurat un climat de ordine şi siguranţă pentru toţi credincioşii pe timpul slujbei religioase şi au realizat dispozitive de îndrumare a acestora pe parcursul pelerinajului la mormântul părintelui Arsenie Boca”, a spus purtătorul de cuvânt al IJJ Hunedoara.

Arsenie Boca s-a născut în 1910, iar pentru convingerile sale a fost arestat, torturat de fosta Securitate şi apoi alungat de la mănăstire în timpul regimului comunist. Părintele Arsenie Boca a murit în 28 noiembrie 1989 şi nu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.

Mănăstirea Prislop a ajuns loc de pelerinaj pentru românii din toate colţurile ţării, ea identificându-se cu personalitatea părintelui Arsenie Boca. Oamenii vin pe tot parcursul anului la Prislop, pentru a se ruga. Cei mai mulţi credincioşi ajung aici în 28 noiembrie, ziua de pomenire a părintelui Arsenie Boca, dar şi cu ocazia unor sărbători religioase. – mediafax.ro

Sfinte Parinte Arsenie Boca roaga-te pentru noi pacatosii!

Alte lucruri minunate despre Sfantul Parinte Arsenie Boca, puteti gasi la categoria: Sfantul Arsenie Boca

Maica Serafima de la Mănăstirea Războieni despre Maica Domnului

vt Maica Domnului, Ortodoxie ,

„Pe Maica Domnului să n-o lași, măcar de-acum înainte, că Ea este foarte milostivă. Ea și pe omul care a greșit l-o scos. Și noi, cam așa suntem toți, ca niște tâlhari”, îmi spune maica Serafima de la Războieni ținându-mi strâns mâna în palmele sale moi. Privirea sa caldă și vioaie a mângâiat și a însuflețit de-a lungul anilor mii de suflete întristate care au descoperit în cuvioșia sa chipul maicii eterne a neamului românesc. 

Imaginea 1 din 3
Foto: Ștefan Cojocariu

Vezi galeria în secţiunea Multimedia

În căsuța albă a maicii Serafima de la Mănăstirea Războieni e liniște în răcoarea dimineții. Doar vrăbiile ce s-au aciuat în cireșul de lângă poartă piuie încet din timp în timp. Măicuța a ieșit pe micul cerdac și le pregătește firimituri dintr-o felie de cozonac. „Din mâncare gust de trei ori și mai dau și la vrăghii, că toate-s flămânde”, îmi zice bucuroasă.

Pe tocul ușii, dintr-o icoană prinsă într-un cui, Împărăteasa Cerurilor ne cercetează. „Maica Domnului este Stăpâna casei mele”, spune maica Serafima, citindu-mi întrebarea de pe buze.

„Când ești liberă, lasă toate și citește acatistul Maicii Domnului”

„Maricică, să te ferească Dumnezeu de dușmani și pe Maica Domnului să n-o lași, măcar de-acum înainte, că ai de tras, Maricică. Când ești liberă, lasă toate și citește acatistul. Dacă n-ai timp să-l termini, că ai servici, pune semn și-l scoți în capăt mai târziu. Ai să ai o bucurie…! Îmi spune șoptit: eu citesc cinci-șase-șapte. Citesc multe și nu văd bine, dar așa mă nevoiesc, cad de somn jos și iarăși o iau de la capăt, ca să le meargă bine la maici, la prășit, să nu se sfădească, să fie fără zavistie, fără răutate. Și când mergi pe drum, ori ești acasă, așa să zici: Maica Domnului, ajută-mă! Cine o strigat-o pe Maica Domnului, i-o fost bine!”.

maica_serafima_1

„Maica Domnului și pe omul care a greșit l-o scos”

„Am plâns, Maricică, că omul nu te știe și oamenii nu te înțeleg. Dar să știi că Maica Domnului știe pe omul care face rugăciunea. Să cauți Acatistul Maicii Domnului, că Ea este foarte milostivă. Ea și pe omul care a greșit l-o scos. Și noi, cam așa suntem toți, ca niște tâlhari”.

Minunile Maicii Domnului dintr-o carte pe care o termină și o reîncepe mereu le împărtășește tuturor celor care-i calcă pragul. Fiindcă „omul trebuie să știe și să cunoască cum lucrează diavolul”. Așa am avut și eu bucuria de a asculta o povestioară pe care mi-a spus-o de două ori, la începutul și la finalul întâlnirii noastre.

Povestea tâlharului care se ruga Maicii Domnului

Era cândva un tâlhar pe care îl pândea diavolul ca să-l omoare. Dar nu putea, fiindcă tâlharul se ruga totdeauna la Maica Domnului. S-a întâlnit în pustie diavolul cu un călugăr. Acesta din urmă îl întreabă: Ce faci? / Nu mai pot, zice diavolul. Dar de ce? / De când pândesc pe tâlhar, că îi dau masă, și îi dau dormitoare și de toate și nu-l găsesc liber o dată, ca să nu citească, să nu facă rugăciunea – că l-aș omorî, să-l duc la diavoli, că-i al nostru. Atunci călugărul i-a zis: Știi ce, nu-l mai necăji. În numele Domnului și al Maicii Domnului, piei! Și s-o făcut fum și cenușă.

Multe povestioare cu tâlc a adunat maica Serafima în traista anilor, pentru a le dărui celorlalți, spre folos și înviorare sufletească. Și nimeni nu pleacă de la cuvioșia sa nemângâiat. Îmi mărturisește că inimii sale îi este drag să stea în biserică, dar acum nu mai poate să meargă, căci o dor picioarele. Dar așa a găsit undeva, într-o carte, că și atunci când stai acasă, inima să-ți fie la biserică. Și așa este. Când mai ajunge la icoana Maicii Domnului, o prinde în brațe, o sărută și zice: Am venit iarăși, Maica Domnului, dacă mi-ai dat un pic de putere. Primește și nevrednica mea rugăciune pentru maici și pentru lume și nu depărta mila și bunătatea Ta de la noi. Amin!

***

Pe maica Serafima am întâlnit-o vara trecută. Ieri seară, duminică, 19 aprilie 2015, în ultima zi din Săptămâna Luminată, maica Serafima a trecut la Domnul. Înmormântarea va avea loc miercuri, la Mănăstirea Războieni.

*** Despre Maica Serafima puteți citi și:

doxologia.ro

Alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei, puteti gasi la categoria: Ortodoxie

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu

vt Icoane, Maica Domnului, Ortodoxie

Zidurile bisericii Mănăstirii Hadâmbu din judetul Iași adăpostesc un mare dar al lui Dumnezeu pentru noi, Icoana Maicii Domnului, ce izvorăște tămăduiri celor ce se roagă cu credință.

Icoana Peasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Mănăstirea Hadâmbu a fost pictată de preotul Octavian Zmău în anul 1938. Ulterior, icoana a fost îmbrăcată într-o ferecătură de argint, lucrată de către meșterul Ion Contfas. Un element distinct al acestei icoane este faptul că Pruncul Hristos este ţinut pe mâna dreaptă a Maicii Domnului, iar nu pe cea stângă, fiind o copie fidelă a icoanei „Axion Estin” de la Mănăstirea Protaton din Sfântul Munte Athos.

În perioada comunistă, icoana Maicii Domnului a fost ținută într-o ladă, dat fiind faptul că schitul în care se afla fusese închis. Abia în anul 1990 este reașezată spre închinare în biserica mănăstirii, după resfințirea acesteia. Doi ani mai târziu, de ziua Bobotezei, din ochii Maicii Domnului a început să curgă mir. Un incendiu puternic ce a izbucnit în anul 2003 a cuprins mănăstirea, mistuind nenumărate odoare, printre care cărţile şi obiectele bisericeşti, mai puțin icoana Maicii Domnului, care a scăpat neatinsă de flăcări.

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu este astăzi, ca și acum câteva decenii, punctul de sprijin și de mângâiere al monahilor, al credincioșilor ce locuiesc în apropiere, precum și al pelerinilor care vin aici și se roagă cu credință. – doxologia.ro

Urmariti va rog si:

Alte subiecte interesante despre frumusetea ortodoxiei, puteti gasi la categoria: Ortodoxie

Sfanta Lumina. Minunea de Sfintele Pasti de anul acesta de la Ierusalim

vt Minuni, Ortodoxie, Sfanta Lumina ,

Ce sa ne arate Dumnezeu, mai mult de atat, pentru a crede?

sute de cruci de foc - ierusalim

Anul acesta, la Ierusalim, in Biserica Sfantului Mormant, în timpul coborârii Focului Haric sute de cruci de foc au apărut pe imaginile inregistrate de un pelerin. Pentru mine, aceasta intamplare, reprezinta cea mai mare minune pe care am putut sa o vad cu ochii mei. Bineinteles, cei care nu cred vor gasi o mie de motive pentru explicarea acestui fenomen.

Da. Sunt reflexii de lumina, dar niste reflexii in forma de cruce. Si nu una singura, doar ca o simpla intamplare. Sunt sute de reflexii in forma de cruce, chiar la locul si intr-un moment care nu fac decat sa ne conviga ca nu este o simpla intamplare, ci este o minune a lui Dumnezeu pentru intarirea noastra in credinta.

Imaginile despre care vorbesc apar in clipul de mai jos dupa primul minut. Urmariti filmarea pana la capat si va minunati! – ganduridinierusalim.com

Sfanta Lumina

Urmariti va rog si:

Minunile de la înmormântarea Sfântului Părinte Arsenie Boca

vt Minuni, Ortodoxie, Sfantul Arsenie Boca , ,

Abonare Părintele Arsenie Boca, cunoscut ca Sfântul Ardealului, a murit în noimbrie 1989 Părintele Arsenie Boca, considerat unul dintre marii duhovnici ai României, a murit în 28 noiembrie 1989, la Sinaia, iar şase zile mai târziu a fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, din Ţara Haţegului. O serie de mărturii ale celor care au asistat la priveghiul şi înmormântarea preotului s-au păstrat până în prezent, iar unii dintre autorii relatărilor au susţinut că evenimentul a fost ieşit din comun. Părintele Arsenie Boca, de nerecunoscut în haine civile.

Unul dintre cei care au slujit la înmormântarea părintelui Arsenie Boca a fost preotul hunedorean Octavian Pătraşcu, din Valea Jiului. Octavian Pătraşcu (77 de ani) relata că a aflat de moartea duhovnicului Arsenie Boca la 29 noiembrie 1989, în vremea în care se afla la Episcopia Aradului. Era duminică dimineaţa, iar în paraclisul Episcopiei Aradului avea loc slujba de Liturghie. Părintele a auzit telefonul sunând în cabinetul episcopului Timotei şi a răspuns. „La celălalt capăt al firului era maica stareţă Apolinaria, prima după reînfiinţarea Mănăstirii Prislopului. Cu glasul emoţionat, m-a rugat să anunţ că a decedat părintele Arsenie şi că în testamentul său trecuse insistent dorinţa de a fi înhumat în cimitirul Mănăstirii Prislop“, îşi aminteşte preotul Octavian Pătraşcu. Peste câteva zile, pe 4 decembrie 1989, episcopul Aradului şi Hunedoarei l-a trimis pe preotul Pătraşcu la Prislop, pentru a duce mesajul Episcopiei la înmormântarea părintelui Arsenie Boca.

„Slujba la care au participat mai mulţi preoţi şi o mulţime de oameni apropiaţi părintelui a fost încărcată de emoţie. I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să îl conduc pe ultimul drum pe cel pe care îl preţuiam cu toţii. Câteva săptămâni mai târziu urma să aibă loc ceea ce părintele Arsenie Boca prevestise: schimbarea regimului comunist“, a povestit recent Octavian Pătraşcu, pentru adevarul.ro. Preotul hunedorean relata că la înmormântarea părintelui Arsenie Boca nu s-au petrecut lucruri neobişnuite.

La fel au susţinut şi unii dintre localnicii din satul Silvaşu de Sus, aflat la trei kilometri de mănăstire, care au participat la înmormântare. „Deseori, ne întreabă oamenii dacă l-am cunoscut pe părinte şi ne roagă să le povestim despre el. Unii dintre săteni l-au văzut în viaţă. Eu doar am fost la priveghiul lui şi îmi amintesc mulţimea mare care a venit la biserică, unde fusese depus trupul lui. Îmi amintesc chipul părintelui, care părea însufleţit, nu ai fi putut spune că este al unui om care murise. La fel au spus şi cei care l-au atins“, a povestit Letiţia, o localnică din Silvaşu de Sus, loc pentru care părintele Arsenie Boca este considerat o binecuvântare.

Despre ochii deschişi ai preotului

Unul dintre cei prezenţi la înmormântarea părintelui Arsenie Boca a fost preotul Simion Todoran. Acesta a povestit că se întâlnise în urmă cu o lună cu Arsenie Boca, iar duhovnicul i-a spus la despărţire că era ultima dată când îl va mai vedea.

„Eu am gândit că e ultima dată în luna aceea. Ştiind gândul meu mi-a răspuns: «Nu, eu am să plec pentru totdeauna». Îmi părea rău, pentru că mă legasem sufleteşte de Părinte. Dar mi-a spus: «Mă duc, dar de acolo de unde mă voi duce, am să vă ajut mult mai mult decât am făcut până aici». În 28 noiembrie 1989 am primit un telefon care m-a întristat mult de tot, căci am aflat că părintele a plecat din lumea aceasta. La înmormântare am avut puternica impresie că văd moaştele unui sfânt şi mi-am zis: Părinte, ai fost mare în viaţă, mare te-a lăsat şi moartea aceasta”, afirma preotul Simion Todoran.

„La înmormântarea Părintelui, am văzut că avea degetele mâinilor sub dulamă. M-am mirat şi m-am întrebat de ce au făcut aşa. Nu ştiu de ce, dar am auzit în predica părintelui Bunescu, la înmormântare ceva ce m-a uluit. A spus aşa: „Ai trăit ca un cuvios şi ai murit ca un martir”. Tot la înmormântare, când s-a întors sicriul cu 180 de grade, pentru a pleca spre cimitir, am văzut foarte clar cum Părintele Arsenie a deschis ochii! I-am văzut clar ochii albaştri. Eram foarte aproape de sicriu. Când am auzit că şi alţii au văzut acest lucru, am înţeles că nu a fost o nălucire”, relata maica Adriana, de la Schitul Cornet, potrivit crestinortodox.ro.

Mărturia unui preot

Un preot prezent la înmormântarea din urmă cu 25 de ani susţinea că ar fi fost martor al unor evenimente neobişnuite.

„Nu pot uita, când au scos sicriul din biserică, în spatele meu era o femeie îmbrobodită, plânsă, şi un bărbat foarte înalt, amândoi ţărani din părţile Făgăraşului, şi brusc, bărbatul a rămas ca paralizat, cu ochii mari, înspăimântaţi, şi-a îndreptat mâna spre inimă şi deodată a făcut aşa, în mare şoaptă: «uoaaaahhh!». I-am urmărit prin curtea mănăstirii doar-doar voi afla ce-o fi văzut bărbatul acela, şi când mergeam cu toţi spre groapă, am tras cu urechea şi am auzit: cu toate că era amiază, omul văzuse sus, pe cer, o cruce de stele”, a povestit părintele Dumitru, de la Mănăstirea Sf. Ilie – Albac, informează crestinortodox.ro.

Un alt martor la înmormântare a fost Gheorghe Silea, din Sâmbăta de sus. Acesta a relatat următoarele „Când a murit Părintele Arsenie a fost pentru prima dată în viaţă când am avut ocazia să-l ating. Obrajii îi erau roşii. A murit joi şi l-au înmormântat luni şi era ca viu atunci. Împrejurul sicriului se simţea mireasmă de mir. Nu au fost la înmormântare atât de mulţi, cum mă aşteptam. A trecut la cele veşnice neîmpăcat pentru că a plecat cu multe taine pe care nu a avut cui să i le dezvăluie”, potrivit crestinortodox.ro.

„Un om care umbla prin văzduh”

O altă martoră la înmormântare a relatat că în timpul priveghiului ar fi simţit un miros puternic de smirnă. „M-am speriat, am întrebat pe o maică. «Aici s-a întâmplat ceva, a zis. «Ţi-a dat părintele binecuvântarea». L-a dus, l-a înmormântat, şi când să tragă pământ pe sicriu, ieşeau aburii ca de la un canal cu apă fierbinte: era smirnă şi tămâie. Toată lumea s-a umplut de smirnă şi tămâie. Şi atunci părintele Daniil a zis: «Nu ştiu dacă ştiţi pe cine am înmormântat. Am avut un om care umbla prin văzduh şi vorbea cu îngerii. Un om sfânt pe care l-am avut noi pe pământ». Atunci toată lumea s-a mirat. Mi-a rămas în haină, un an de zile, mirosul de smirnă şi de tămâie”, este mărturia Letiţiei Suciu, potrivit crestinortodox.ro.

Mărturia preotesei Anişoara Crăciun

Anişoara Crăciun, văduva preotului Opre Crăciun din Cinciş, fost deţinut politic în închisorile regimului comunist, împreună cu Arsenie Boca, a relatat despre întâlnirea fostului ei duhovnic, în ultimele luni din viaţa acestuia.

În vremea Paştelui, preoteasa venise să se spovedească la Mănăstirea Prislop şi nu ştia că părintele se află acolo. Maicile din Prislop au înştiinţat-o de prezenţa duhovnicului, care însă nu mai purta hainele preoţeşti şi avea barba rasă.

„Maicile mi-au spus ca, atunci când o să îl văd, să aplec capul, iar dacă el va ridica mâna dreaptă, înseamnă că poate sta cu mine pentru a îmi asculta spovedania. L-am întâlnit şi mi-a făcut semnul. Câteva minute mai târziu ne-am aşezat pe una din băncile din faţa bisericii şi am vorbit. Era ora douăsprezece, mă uitasem la ceas. De emoţii, nici nu mai ştiam ce să vorbesc. Apoi, mi-a spus că el se va retrage în chilie şi ne-am luat rămas bun, dar mi s-a părut totul ciudat. Parcă trecuseră doar câteva minute în care am vorbit şi mă miram că a stat atât de puţin cu mine, deşi nu îl mai văzusem de ani buni. Însă când m-am uitat din nou la ceas, am văzut că trecuseră aproape trei ore, pe nesimţite“, îşi amintea Anişoara, într-o relatare făcută reporterilor adevarul.ro.

Credinţa în minunile de la mormânt

Potrivit autorilor cărţilor despre părintele Arsenie Boca, despre minunile săvârşite la mormântul său de la  Mănăstirea Prislop există numeroase relatări. Oamenii citaţi în cărţile care spun povestea fostului stareţ vorbesc despre apariţii miraculoase ale părintelui Arsenie Boca la mormânt şi despre modul în care au fost ajutaţi să treacă peste necazuri şi să se însănătoşească, rugându-se în faţa troiţei de la mormânt. Cât adevăr prezină mărturiile pelerinilor este greu de stabilit, însă în ultimii ani numărul mărturiilor despre minunile din faţa locului de veci împodobit cu flori a crescut. O astfel de relatare aparţine preotului David Stoica, de la Mănăstirea Sadinca. Acesta povestea că şi-a dat seama la Prislop de puterea de vindecare a duhovnicului Arsenie, chiar şi după ce acesta murise.

„O copilă de patru ani, cu familia, venise la mormântul de la Prislop al părintelui Arsenie. Nu putea merge pe picioruşe. Era paralizată total. Stăteau cu toţii îngenunchiaţi în jurul mormântului cu frunţile lipite de pământ. Se rugau fierbinte, toţi, cu ochii închişi. Şi deodată văd copilaşul cum se ridică dintre ei, în picioare. Stătea aşa, cumva speriată, nevenindu-i să creadă că este adevărat. Pe urmă a început să sară într-un picior de parcă voia să se dezmorţească. Pe urmă a făcut câţiva paşi”, afirma părintele David, în cartea„Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca”.

Mormântul devenit loc de pelerinaj

Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vaţa de Sus, Hunedoara – d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova) e considerat una dintre marile personalităţi ale ortodoxiei româneşti. A fost părinte ieromonah, teolog şi pictor de biserici, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop.

Odată cu instaurarea regimului comunist în anul 1945, Arsenie Boca a intrat în atenţia Securităţii ca opozant al regimului. Până la sfârşitul anilor 1950, stareţul a trecut prin calvarul anchetelor şi al arestărilor. A fost închis la Securitatea din Braşov, apoi dus la Canal. A ajuns în închisoarile Jilava, Timişoara şi Oradea. După eliberarea din temniţele comuniste, Arsenie Boca nu şi-a mai putut relua activitatea de preot. Totuşi, Securitatea l-a urmărit aproape până în ultimele săptămâni dinaintea morţii sale, în 1989. Mănăstirea Prislop, unde Arsenie Boca a slujit în anii 1950 şi unde a fost înmormântat, a devenit unul dintre cele mai aglomerate locuri de pelerinaj din România. Oamenii vin şi se roagă la mormântul acestuia, mulţi cu credinţa că pelerinajul le va aduce bunăstare sau vindecarea unor afecţiuni. – adevarul.ro

Alte lucruri minunate despre Sfantul Parinte Arsenie Boca, puteti gasi la categoria: Sfantul Arsenie Boca

Părintele GHELASIE ŢEPEŞ – stareţul Mânăstirii „Sf. Mucenic Dimitrie” de lângă Sighişoara: Mărturii despre Sfinţenia Părintelui Arsenie Boca

vt Ortodoxie, Sfantul Arsenie Boca , ,

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

– Într-o Vinere din Postul mare al Paştilor, paşii şi norocul ne-au purtat către o mânăstire neobişnuit de frumoasă, aşezată în apropiere de Sighişoara, pe podişul înalt al Târnavelor: Mânăstirea „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”, izvorâtorul de mir. Presimţind, parcă, sărbătoarea ce se apropia, primăvara îmbrăcase în lumină biserica, sfinţii de pe catapeteasmă şi îngerii de lângă altar, dar mai cu seamă chipul părintelui stareţ Ghelasie, care iradia atâta credinţă şi bucurie, încât vorbele lui ne-au mutat soarele primăverii în inimi, însufleţind amintirea Părintelui ARSENIE BOCA, sfântul venerat de toţi credincioşii pământului românesc.

O cioată în faţa lui Dumnezeu

– De mai bine de un deceniu, revista noastră cal­că pe urmele părintelui Arsenie Boca, încercând să-i învie şi să-i fixeze amintirea adevărată, cu ajutorul unor oameni care l-au cunoscut. Printre cei care au avut norocul să-i stea în preajmă vă număraţi şi sfinţia voastră. Sun­teţi călugăr, aşa cum a fost şi el. L-aţi putea defini, din perspec­tiva aceasta, mai apropiată de ade­vărul făpturii lui?

– Dacă ar fi să vă spun în două cuvinte cum era părintele Arsenie, aş spune „aspru de bun”. De ce era părintele aspru? Pentru că viaţa lui era aspră. Securitatea era tot timpul după el, fusese în închisoare, era prigonit, dar în ciuda acuzelor per­manente, el trebuia să fie bun. El era aspru cu duhurile necurate, cu strâmbătatea, cu păcatul, cu răuta­tea, dar cu semenii lui era bun. Şi Domnul Iisus era aspru şi bun. Cu duhurile necurate era aspru şi le pu­nea pe fugă, cu bolile era aspru şi le îndepărta, în schimb, pe om îl mân­gâia, şi toate minunile pe care le făcea erau ca să îl aducă pe om la normalitate. Dacă era paralizat, să um­ble, dacă era orb, să vadă, dacă era mut, să îl facă să vorbească. Că Dumnezeu aşa ne-a lăsat pe pământ, să umblăm, să vedem, să auzim, să ne bucurăm de toată frumuseţea lumii ăsteia, a Creaţiei Sale. Noi, oa­me­nii, suntem aşa de slabi în credinţă, însă Dumnezeu drăguţul aşa-i de milostiv şi de bun, încât ar vrea nici să nu-l laude prea tare omul. Că acuma îl laudă şi apoi mâine îl leapădă. Omu’ strigă astăzi „Osana celui dintru înălţime, bine este cuvântat cel ce vine în nu­me­le Dom­nului”, în duminica Floriilor, şi peste câteva zile, în Vinerea Mare, acelaşi om strigă: „Răstigneşte-l!”. Şi cine sunt cei care strigă? Ăla vindecat de paralizie, cel vindecat de orbire… De asta spun că şi părintele Arsenie era aspru de bun. Eu, de câte ori mă uitam la el, îl vedeam pe Dumnezeu. Unii cred că e ceva de nimic să fii slugă, dar să fii sluga lui Dumnezeu este ceva mare. Un frate la mânăstire a fost întrebat de părintele Arsenie: „Ia zi, mă, şi tu crezi că sunt aşa mare?”. „Păi, dacă toată lumea crede, cred şi eu pă­rinte, ce să fac?” „Mă, să nu confundaţi niciodată pe stăpân cu cioata!” Da, părintele se socotea o cioa­tă în faţa lui Dumnezeu.

– Cum a fost prima întâlnire cu părintele Arse­nie? Aţi simţit imediat că e un om puternic?

– Când m-am dus la părintele Arsenie prima dată eram cu fratele Modest. Eram rasofori amândoi, purtă­tori de rasă, nu eram călugăriţi. Era în timpul lui Ceau­şescu şi părintele stătea la biserica Drăgă­nescu, unde era urmărit de securitate. Din cauza asta, noi am plecat de la mânăstire, de la Sâmbăta, îmbrăcaţi în civil. Mulţi s-au mirat de mine că nu auzisem până atunci de părintele Arsenie, de slujbele lui, de sfaturi, de preziceri şi de minuni. Dar eu, în sătucul meu, încă nu auzisem de el. Aşa că atunci când am aflat, am şi pornit să îl cunosc. Când ne-am dus noi acolo, era pli­nă biserica: trei-patru sute de oameni, nu aveai loc să arunci un ac. Părin­tele şedea pe un scaun, cu faţa către altar, şi cu spatele către uşa bisericii. Când am intrat în biserică, el vorbea cu oamenii. Ne-am apropiat lângă un stâlp, cam la un metru, aşa, să auzim şi noi ce le spune. Când, deodată, pă­rintele zice: „Măi, călugăraşilor, hai­daţi la mine!”. Lume multă, pă­rintele cu spatele, de unde să ne vadă? Noi nici nu eram îmbrăcaţi în călugări, eram în civil, aşa că ne-am pus jos, acolo, în genunchi, am zis că nu-i vorba de noi. Dar părintele ne-a strigat şi a doua oară: „Călugă­raşi­lor de la mânăstire, de la Sâmbăta! Veniţi!”. A treia oară ne-a strigat pe nume: „Gherasim, Modest, haidaţi la mine!”. A­tunci ne-am dus şi ne-am pus în ge­nunchi în faţa părintelui şi tre­muram…

În biserică a venit primăvara

Şi părintele zice: „Hai­daţi, măi, că aşa mi-e dor de lo­curile alea, de la Sâmbăta! Şi de pietre, şi de bolovani, şi de lemne, de tot ce-i acolo mi-e dor!” Părin­tele fusese stareţ la Sâmbăta, dar comuniştii nu-i mai dădeau voie să meargă acolo… Şi ne-a luat pe după cap pe-amândoi, şi se plim­ba prin faţa oamenilor, pe acolo, cu noi, de drag. Apoi l-a întrebat pe fratele Modest: „Mă, tu ce eşti acolo, la Sâmbăta, găinarul mâ­năs­tirii?”. Bietul Modest a stat ca înlem­nit. Aşa era, el avea grijă de găinile gospo­dăriei. I-a mai zis pă­rintele: „Tu să te laşi condus toată viaţa de alţii, că singur nu poţi!”. Aşa a fost. Astăzi, Modest este un călu­găr bun al bisericii noastre, pentru că l-a ascultat pe părintele, să se lase condus. N-a râvnit la mai mult. Mă mai în­tâlnesc cu părintele Modest, sun­tem ca doi copii, deşi suntem deja bătrâni de-acuma. Da’ noi tot co­piii părin­telui Arsenie ne simţim. Copiii lui Dumnezeu. Şi pe urmă se uită pă­rintele şi la mine… Cum l-o măsurat pe fratele Modest, m-o măsurat şi pe mine. Şi zice: „Tu de ce nu te-ai dus la şcoală, mai depar­te?”. Eu n-am zis nimic, numa’ am gândit: E uşor să zici din gură, e mai greu să împlineşti. Poate mintea m-ar duce, da’ n-are cine să mă poarte la şcoli. Că noi eram opt copii, mama singură, tata în lagăr, după ani de război, şi stătea greutate mare pe familia noastră. Şi mă gândeam şi ziceam: „Cine să mă poarte în şcoli?” Pă­rintele se uită aşa, la mine, şi zice: „Cine să te poarte?”. Deci, ştia gândul omului! Asta nu e poveste, e ceea ce am trăit eu. Pe urmă, s-a uitat pătrunzător la mine şi-a zis: „Mă, când părintele stareţ al mânăstirii te va trimite la şcoală, să te duci, că dacă te împotri­veşti, te vei împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Că altfel, trenul va trece şi tu vei rămâne”. Tremuram… Şi zice: „Da’ de ce tremuri aşa?” Zic: „Părinte, cum să nu tremur, dacă eu ştiu în faţa cui stau?”

Un mare trăitor

– Se vorbeşte mult despre faptul că părintele Arse­nie ştia gândul omului…

– Da, ştia gândul omului. Noi, în credinţa orto­doxă, spunem: că gândul omului îl ştie numa’ Dumne­zeu. De-asta, lumea credea că Arsenie e Dumnezeu. De asta părintele a zis să nu confundăm cioata cu stă­pânul, că el se consideră o cioată în faţa lui Dum­ne­zeu. Era un mare părinte trăitor! Arsenie avea trăire încă de când era student la Sibiu: se punea în timpul slujbei lângă un stâlp şi acolo înlemnea. Dacă se miş­ca stâlpul ăla, se mişca şi părintele. Aşa se ruga! Ve­deţi de ce primea darul lui Dumnezeu? El, când se ducea în biserică, nu se mai mişca, nici în stânga, nici în dreapta, îl pătrundea slujba în toată fiinţa lui. Aşa a primit darul său. Asta înseamnă omul trăitor. Pă­rin­tele Ieronim, care încă trăieşte (e diacon la mânăstire la Sâmbăta, are 70 de ani), l-a întrebat odată pe Părin­tele Arsenie: „Cum se face, părinte, că sfinţia ta cu­noşti omul, ştii cum îl cheamă, ştii ce necazuri are?”. Părintele s-a uitat cu drag la dânsul şi i-a zis: „Ce fac eu, toţi aţi putea face, că Dumnezeu dă darurile la toţi oamenii, nu are preferinţe. Noi, oamenii, suntem cu preferinţe. Toţi aţi putea să faceţi minuni, dacă aţi avea trăire. Dar trăirea îi foarte slabă, şi ea fiind slabă, nu ai nici darul”. Şi ca să vedeţi puterea lui, cât am mai stat atunci, în biserică, vine un tânăr la părintele şi zice: „Părinte, vreau să îmi spuneţi şi mie ceva”. „Ţie nu vreau să îţi spui nimic”, îi zice părin­tele, „tu du-te şi vezi-ţi de treaba ta”. Ăla se duce, se bagă printre oameni şi după aia iar vine, a doua oară, tot aşa: „Părinte, vă rog, cum aţi spus la toată lumea, spuneţi-mi şi mie”. „Mă, dacă ţi-am spus că ţie nu vreau să-ţi spui, du-te, mă!” Şi vine a treia oară să îl roage, şi când vine, părintele numa’ ce îi îndoaie gule­rul de la haină şi… avea microfon acolo: era un secu­rist. „Mă, n-am vrut să te arăt la nimenea, n-am vrut să te vădesc în faţa oamenilor. Da’ pentru că ai insistat de atâtea ori, am făcut lucrul ăsta, altfel nu îl fă­ceam”. Vedeţi, sfinţii nu îşi bat joc de nimeni, dar unde e obrăznicie, o dau pe faţă. Aşa şi părintele Arse­nie. O vădit până la urmă securistul în faţa oamenilor.

Chiliile şi curtea interioară

– S-a întâmplat să vedeţi puterea părintelui Arsenie şi în alte împrejurări?

– Am văzut odată o femeie venită la el de la ţară. Cu necazuri, cu greutăţi. Venise cu desagii cu pită, slă­nină, ardei, roşii, na, cu ce i-a dat Dumnezeu în ogra­dă. Îi zice părintele: „Tu, Ioană, tu, pune dăsagii jos”. I-o spus pe nume, dar femeia nu şi-a dat seama. Abia ajunsese, şi se tot văieta: „Vai, ce m-am ostenit!”. Curgea apa pe ea, de la drum şi oboseală. Şi spune către părintele: „Nici nu mai ştiu de ce-am vinit, of”. Şi părintele zice: „Hai, hodineşte oleacă, pune-te aici, jos, să îţi tragi sufletul, că îţi spui eu de ce ai venit”. Şi începe şi vorbeşte cu femeia. Şi cum se uita ea la el şi îl asculta, numa’ o auzeai: „Vai, da’ ghini zici!”. Mai stătea şi iar îl asculta şi zicea: „Da’ parcă mă cunoşti, părinte, de undeva!”. „Te cunosc mai bine decât te cunoşti tu.” Şi i-o spus cine e, de unde îi, ce o doare, de ce-o venit, i-o spus ce să facă şi s-a închi­nat femeia frumos, i-a sărutat mâna şi s-o dus acasă să facă ce i-o spus părintele. De-aia părintele vorbea atâta de deschis cu oamenii simpli, că ei nu veneau doar să îl vadă, veneau să îi asculte povaţa şi mergeau acasă să o împlinească.

Apa vie

– Martorii vieţii părintelui Arsenie Boca poves­tesc că făcea, încă înainte de moarte, minuni. S-a scris mult despre ele. Aveţi cunoştinţă des­pre o astfel de în­tâm­plare deosebită?

– E adevărat că făcea mari şi multe minuni părintele. Am avut bucuria să stau de vorbă sau să spo­ve­desc oameni care au fost martori la mi­nunile sale. Una din minuni a făcut-o la Sâmbăta. Un izvor. Părintele îşi săpase o chilie într-o stâncă şi nu era apă acolo, sus. Părintele a­dusese mun­citori să lucreze acolo şi, ca să-şi stin­gă setea, trebuiau să co­boare să aducă apă din vale, din râpă. Într-o zi, părintele s-a uitat la ei şi a zis: „Aşa-i că vi-i greu? Hai, să-l rugăm pe Dum­ne­zeu să ne deie apă aici, sus, în mun­te”. S-a pus părintele în ge­nunchi, şi cu el toată lumea, toţi de acolo s-or pus în ge­nunchi. Pă­rin­tele s-o rugat, o luat un lemn de jos şi o făcut o cruce pe stân­că. De-acolo a ţâşnit apa cât mâna! Şi izvorul e nesecat şi în ziua de azi. Ca Moise în pus­tie a dat Arsenie apă oamenilor! Asta mi-au povestit chiar cei care or lucrat acolo, muncitorii, cio­plitorii de-acolo. Veneau la mâ­năs­tire, la Sâm­băta, unde ajun­sesem şi eu călugăr şi se spo­vedeau. Cum îi as­cultam! Mi-era mai mare dragul să îi spovedesc! „Mai spune omu­le, mai spune de părintele”, mă rugam de ei.
O altă mărturie am avut chiar de la colonelul care l-a arestat! O venit acolo, la mânăstire. „Pă­rin­te, mă cu­noşti?”, m-a întrebat. „Nu te cu­nosc!” Zice: „Eu îs co­lonelul care l-a arestat pe părin­tele Arsenie”. „Hai, încoace, că ai să-mi spui multe”, i-am zis. Şi mi-o spus. Era un om credincios, de nu vă puteţi închipui! Mi-a zis că nu ştiu ce general a dat ordin să îl aresteze pe părin­tele Arsenie, că aduna prea multă lume. Când l-au arestat, au fost trei: el şi încă doi, tot din securitate. L-au luat pe părintele şi l-au dus la arestul din Braşov, într-un beci. Au folosit trei lacăte, fiecare dintre ei păs­trând câte o cheie, până a doua zi, când trebuia transferat de la securitate la închisoare. Numai că a doua zi, când au venit să îl ia, toţi trei au înmărmurit: celula era goală. Colonelul a intrat în panică, pentru că era respon­sabilitatea lui şi nu îşi putea explica ce s-a întâmplat. S-au urcat în maşină şi au plecat înapoi, la mânăstire, la Sâmbăta. Când au intrat în biserică, părintele Arsenie era în altar şi tocmai fă­cea Li­turghia. După ce s-a ter­minat sluj­ba, părin­tele s-a dus de bună­voie la secu­rişti şi le-a zis: „Mă întorceam şi singur, nu trebuia să veniţi după mine, dar a trebuit să ţin slujba, că nu avea cine altci­ne­va”. Colonelul mi-a mărtu­risit că după ce l-a ares­tat pe Ar­se­nie şi-a şi dat demisia din securi­tate şi a de­venit om al bise­ricii, om al crucii.

Slujba Învierii

– Vă amintiţi ulti­ma Dumneavoastră în­­tâl­nire cu părin­tele Ar­­senie?

– Ultima întâlnire cu părintele a fost la mânăstire la Sâm­bă­ta, când a venit la în­mor­­mântarea Mitropoli­tu­lui Mladin. Era acolo, în mulţime, dar din păcate, eu nu l-am recunoscut. Eu mă aflam în grupul de studenţi care cântau în cor şi eram atent să fa­cem slujba frumoasă. Şi numa’ ce vine un moşne­guţ aşa, slăbuţ, cu oche­lari, se închină la Înaltul, la Mladin, şi se pune lângă mine, în cor, între studenţi. Şi mă tot întreba: „Da’ ăla cine e?”. „Episcopul saşilor”, zic. „Da’ ăla cine e?” „Epis­copul ungurilor”, zic. „Da’ ăla cine e?” Zic, „Nestor al Craiovei”. Bătrânelul se miră: „Ce-o îmbătrânit, mă!”. Cam aşa toată slujba. Mi-era şi ciudă pe el: „Cine-o hi şi moşul ăsta”, îmi ziceam, „de mă tul­bură în mijlocul slujbei şi nu pot să fiu atent?” Da’ nu era ciudă pătimaşă, că eu mă străduiam numa’ să fie slujba cât mai frumoa­să. Că până la urmă aşa a şi fost. La sfârşitul ei, numa’ ce se răspândeşte vorba că părintele Arsenie a fost la slujbă. Şi toată lumea dă, deodată, năvală pe mine, să le spui… ce-am vorbit eu cu părintele Arsenie Boca! Lumea l-a cunos­cut, şi eu nu. Era aşa de schimbat faţă de cum îl vă­zusem la Drăgănescu… Un om bătrân.

– Părinte stareţ, se apropie Sfintele Paşti. Nu putem pleca din biserica asta aşa de frumoasă, fără un îndemn pentru noi şi pentru cititorii revistei noastre: ce să facem, cum să trăim ca să merităm În­vierea care se apropie?

– Să nu vedem niciodată crucea fără Domnul Hris­tos pe ea. Să zicem aşa: Crucii Tale ne închinăm, Hris­toase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. De ce ne închinăm Crucii Lui? Pentru că e El pe ea. În momentul în care s-a răstignit de bunăvoie pe ea, i-a dat crucii putere să facă minuni. Semn mare de biruinţă. O biruit păcatul, pe diavol şi iadul, şi de-aia, când îţi faci cruce, diavolul piere. Apoi, când te în­sem­­­nezi tu cu semnul crucii, fă-te bun, crucea te în­deam­nă să fii bun, să te răstigneşti. Asta ne spune Iisus, să te pui pe cruce, de bunăvoie, cu El.

Obştea mânăstirii

Crucea ta să devie crucea Lui şi atunci alungă diavolul. Părin­tele Arsenie ne spunea: „Să aveţi mintea lui Hris­tos!”. Şi eu mă tot gândeam: „Mă, cum să ai mintea lui Hristos?!”. Păi, ca să ai mintea lui Hristos, trebuie să ai trăirea Lui! Şi pentru asta trebuie să înduri Golgota, să te scuipe, să te lovească şi tu să îi priveşti şi să spui: „Părinte, iartă pe ei, că nu ştiu ce fac”. Fă­când aşa, Hristos e în tine. Pe tine te pot birui, da’ pe Hristos, care intră în tine, nu îl mai poate birui ni­meni. Aşa îi vom merita Învierea şi bucuria Sfin­telor Paşti.

formula-as.ro

Alte lucruri minunate despre Sfantul Parinte Arsenie Boca, puteti gasi la categoria: Sfantul Arsenie Boca

Documentar Crestin Ortodox – Stareţul Efrem din Arizona

vt Filme Ortodoxe, Ortodoxie

Pentru traducere apasati pe CC.

Alte filme ortodoxe deosebite, puteti urmari la categoria: Filme Ortodoxe

Cum a ajuns împăratul David să scrie Psalmul 50

vt Ortodoxie, Psalmul 50

Pentru a înțelege bine psalmul, este nevoie să cunoaștem starea în care se afla David atunci când l-a scris și motivele care l-au determinat să-l scrie.

 profetul-natan-si-david
Profetul Natan îl mustră pe împăratul David pentru nedreptarea săvârşită.

Psalmul 50, unul dintre cei 7 psalmi penitențiali ai proorocului David, este o creație literară de o profunzime excepțională, care surprinde în amănunt starea degradată a omului căzut în păcat, dar și pocăința pe care acesta este dator să o facă, pentru a restabili legătura cu Dumnezeu, ruptă atunci când omul își întoarce fața, dinspre Dumnezeu, spre fărădelege.

Proorocul și împăratul David, așa cum ni-l arată Sfânta Scriptură, este un om în care se regăsesc toată înălțimea ființei umane, dar și tot zbuciumul acesteia. Pentru a înțelege bine psalmul, este nevoie să cunoaștem starea în care se afla David atunci când l-a scris și motivele care l-au determinat să-l scrie. Suprascrierea psalmului ne dă chiar primul indiciu: „Întru sfârșit. Psalm al lui David. În vremea când a intrat la dânsul Natan Proorocul, după ce intrase el la Batșeba, femeia lui Urie”.

Cartea a doua Regilor, în capitolul 11, ne istorisește că David căzuse adânc în păcat. Acest păcat a fost urâciune înaintea lui Dumnezeu, atât prin gravitatea lui, care atrăgea automat moartea, cât și prin urmările lui, deoarece dușmanii lui Dumnezeu, închinătorii la idoli, care cunoșteau viața curată pe care o avusese regele David până atunci, primeau acum un motiv de a lua în batjocură numele lui Dumnezeu, căruia acesta îi slujea.

Parabola profetului Natan, care îl trezeşte pe David

După cum ne mărturisește Sfânta Scriptură, într-o seară, pe când se plimba pe acoperiş, prorocul a zărit-o, făcând baie, pe Batșeba, soţia generalului său, Urie, care, de altfel, era unul dintre cei mai devotați oameni ai săi. Aprinzându-se de poftă, proorocul a trimis o slugă să i-o aducă pe femeie, care era de o frumuseţe răpitoare. Folosindu-se de calitatea de rege, el se culcă cu femeia, care rămâne însărcinată. Acesta a fost începutul răului. David este conștient de consecințele grave ale faptei sale, căci legea lui Moise prevedea, în astfel de cazuri, pedeapsa cu moartea, atât a bărbatului, cât și a femeii (Levitic 20, 10; Deuteronom 22, 22) și încearcă s-o ascundă, trimițându-l acasă de pe câmpul de luptă pe generalul său, Urie, în speranța că va putea transfera responsabilitatea pentru copil în seama acestuia. Însă Urie, arătându-și devotamentul pe care îl avea față de rege și față de camarazii săi de arme, care erau erau în toiul luptei, nu dorește să meargă acasă, refuz care îl pune pe rege în situația de a fi nevoit să-l omoare, pentru a nu i se afla nelegiuirea, trimițându-l la luptă într-un loc unde avea să moară cu siguranță.

Astfel, David săvârșea două păcate grele, ambele pasibile de pedeapsa cu moartea. Însă omul care căzuse în păcate așa de grave nu era un om obișnuit. Era un prooroc, un om înțelept, încercat, un sârguincios slujitor al Domnului, după însăși mărturia Lui: „Aflat-am pe David al lui Iesei, bărbat după inima Mea, care va face toate voile Mele” (Fapte 13, 22). Cinstea de care se bucura David înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor nu l-au putut feri, însă, de cădere sau poate că tocmai aceasta i-au adus-o.

Cu un singur pas, s-a afundat în adâncurile cele mai de jos ale necurăției, adăugând păcat după păcat. Și timp de un an nu și-a cunoscut căderea, nu s-a pocăit. Probabil că, în acest timp, David și-a continuat viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, slujind cu același zel lui Dumnezeu și împărțind dreptatea în poporul său, pentru că Sfânta Scriptura nu ne menționează nimic contrar acestui lucru, însă conștiința sa a fost adormită, cu privire la fapta până când ceva exterior nu i-a trezit sentimentul de vinovăție. Pentru aceasta, abia după ce regelui i se naște copilul zămislit în adulter, Dumnezeu îl trimite pe proorocul Natan, care nu îl mustră pe față, ci îl lasă să se judece singur, ca unul ce avea datoria de a face judecata în poporul lui Israel, spunându-i o întâmplare: „Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” (II Regi 12, 1-4). La auzul acestei fărădelegi, regele s-a mâniat foarte tare și a zis: „Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte. Pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca aceasta şi pentru că n-a avut milă” (II Regi 12, 5-6). Abia atunci, profetul Natan îl face conștient de vinovăția faptei sale și îi arată că, făcând moarte de om, sabia va atârna în veac deasupra casei sale, iar pentru că a luat femeia altuia, femeile sale vor fi luate de către altul.

Căderea și ridicarea proorocului David

La auzul acestei mustrări, David nu s-a împotrivit, ca Adam, ci a strigat, revoltat împotriva lui însuşi: „Am păcătuit înaintea Domnului!” (II Regi, 12, 12). Un om simplu îi vorbise împăratului îmbrăcat în purpură, însă acesta din urmă nu se mai folosește de puterea ce o are, ca odinioară, căci vede în fața sa, nu un muritor de rând, ci pe Cel care l-a trimis. Nu mai este orbit de mulțimea oștirilor din jurul său, ci vede în fața sa mulțimea oștirilor îngerești și tremură în fața Celui nevăzut, ca și cum ar fi văzut. De la această înțelegere și recunoaștere a păcatului vine și îndreptarea, deoarece Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Pentru că s-a judecat singur pe sine și s-a osândit, fiind gata, să primească moartea cu care singur pedepsise pe cel vrednic de o faptă ca a lui, prorocul Natan a zis: „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta şi nu vei muri!” (II Regi 12, 13).

Deşi fericitul David a auzit cuvintele de iertare, totuşi împăratul n-a lăsat pocăinţa, ci se îmbrăca cu sac, în loc de porfiră şi şedea pe cenuşă şi pe jos, în locul tronului ferecat cu aur. Dar nu numai că şedea pe cenuşă, ci chiar şi mânca cenuşă precum însuşi ne spune: „Că cenuşă am mâncat, în loc de pâine, şi băutura mea cu plângere am amestecat-o”. (Psalmul 101, 10). De faptul că David nu face doar o simplă conștientizare a păcatului, ci este vorba de o reală părere de rău și de o întoarcere din calea păcătoasă o arată adânca smerenie la care a ajuns cel care nu ezitase să facă adulter și crimă, ilustrată în versurile psalmului 50.

Aşadar, iată cum a ajuns proorocul David să-și cunoască păcatul şi de ce a zis: „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4). Simțul dreptății, pe care David îl avea, îl împinge să scrie psalmul. Deși păcatul se săvârșise în mare secret, el devenise cunoscut, dând prilej dușmanilor lui Dumnezeu să-L hulească (II Regi 12, 13-14) și era un lucru normal ca mărturisirea să fie publică, precum era și păcatul.

Căderea și ridicarea proorocului David, care a dat naștere psalmului 50, acestei rugăciuni de pocăință de o atât de mare profunzime, a rămas ca pildă pentru toate generațiile, spre trezirea conștiinței păcătoșeniei lor. Despre acestea, Fericitul Augustin spune: „Le-aș povesti acestea celor care nu au făcut așa, ca să vegheze, să-și păstreze curăția și, luând aminte cum a căzut un om măreț, ei, care sunt mici, să se teamă. Dar, dacă cineva care a căzut deja și care are în conștiința sa un lucru rău aude aceste lucruri, să ia aminte la cuvintele psalmului. Să ia aminte la gravitatea rănii, dar să nu dispere din cauza slavei Doctorului… La voi nu a fost trimis profetul Natan, ci însuși David a fost trimis. Auziți-l cum plânge și cu el plângeți! Auziți-l cum suspină și cu el suspinați! Auziți-l cum se îndreaptă și cu el vă bucurați!” – doxologia.ro