Dragi romani, doamna Kovesi nu e nici pe departe Ioana d’Arc de Romania!!!

Dragi romani sunt din nou de-a treptul oripilat de evenimentele din ultimele zile si aici ma refer la asa zisul scandal Kovesi(DNA)/Media  pro Kovesi/DNA contra PSD/ALDE Media pro PSD/ALDE. Iar cand spun oripilat ma refer la manipularea odinara la care sunt supusi din nou romanii.

Related image

Dragilor, voi chiar nu vedeti ca toti acestia sunt doar o singura tabara, gasca cum vreti sa- spuneti!?! Nu exista una sau mai multe tabere, asa cum vor ei sa credeti. Toti acestia sunt niste scursuri care lucreaza impreuna de dimineata pana seara, au bussines-uri impreuna de tot felul, vacantele si le fac impreuna si pun la cale strategii de imbogatiere personala in dauna noastra, a tuturor romanilor, acesta este singurul lor scop.

Au fost la conferinta doamnei Kovesi 150 de ziaristi, ati vazut dumneavoastra sa intrebe cineva ceva despre doasarele cu adevarat importante Microsoft(prescris) si EADS pe cale de prescriere??? Dosare cu prejudicile cele mai mari, de sute de milioane de Euro, despre care s-a trecut nu usor, aproape invizibil. Doamna Kovesi ne vinde gogosi, ca nu stiu care procuror nu si-a facut treaba si de aceea s-a prescris dosarul Microsoft. Pai cine este seful acelui procuror, nu doamna Kovesi??? Adica in 4 ani de zile de cand este sefa DNA-ului nu l-ai verificat ce face despre unul dintre cele mai importante dosare?!? Daca vedeai ca nu evolueaza in directia normala acel dosar, il schimbai pe procuror, ba mergeai pana acolo inacat sa te ocupi poate si personal, ca aceste doua dosare sunt varful  dosarelor de coruptie din ultimii ani din Romania. Nu, doamna Kovesi a inchis ochii, a asteptata sa treaca timpul si apoi sa scoata un tap ispasitor, asta e dovada de ipocrizie, lasitate si nu in ultimul rand, faptul ca este mega santajabila.

Doamna Kovesi este experta in schimb in doasare de genul trafic de influenta, dosare care ni le arunca in fata, pai doamna Kovesi, din aceste dosare nu se poate recupera nici un prejudiciu, vrem sa se faca lumina prioritar cum spune chiar legea in aceasta privina, in dosarele in care statul roman a ramas pagubit cu sume imense de bani, iar acesti infractori dovediti, pe langa puscarie cate 20, 30 de ani, sa li se confiste toata averea de care ne-ati spus in conferinta ca au realizat-o prin coruptie si cu care isi cumpara acum libertatea. Vedeti chiar aici, se bat cap in cap spusele dumneavoastra, daca functiona DNA-ul nu mai ajungeau acestia sa poate sa isi cumpre libertatea, dar voi toti sunteti mana in mana, mizerabililor.

Timp de doua ore si jumatate doamna Kovesi ne-a aruncat doar sloganuri, cat de bine isi fac treaba procurorii si cum o sa-i prinda DNA-ul pe infractori, cum nu o sa-i lase sa doarma noaptea, numai minciuni. Nu zic ca nu sunt si procurori care sunt corecti, dar nu pot lucra de mafia de la varf.

Acum, de ce am mentionat ca doamna Kovesi este santajabila? Pai tocmai s-a aflat ca este agent sub acoperire de doi ani de zile cu grad de Locotenent Colonel, lucru despre care doamna Kovesi spunea ca nu stia, ca ar fi fost facuta fara stirea ei, O alta mare gogosa a acestei doamne. In primul rand, nu poti fi recrutat decat cu buna stinta, cu semnatura, cu un dosar serios, adica chiar asa de fraieri ne crede doamna DNA pe toti, incat sa punem botul la asemenea minciuni, poate sunt flamanzi romanii, dar gogosile astea chiar nu au gust bun deloc?!? In al doilea rand, doamna Locotenent Colonel nu putea primi un asemene grad fara stinta ei, deoarce nu a facut stagiul militar si astfel e incompatibila cu acest grad, trebuind sa se faca o abatere grava de la lege pentru a se realiza aceasta numire, lucru care s-a si intamplat. Iar in al treilea rand, doamna Kovesi isi facea vacantele cu generalul Coldea(cu care stie toata lumea ca au avut o relatie intima) si Ghita, dar ea saracuta nu stia ca astia o facusera Locotenent Colonel, cata scarba imi poate provoca!

Iar un agent sub acoperire, devine astfel automat vulnerabil si santajabil, generalul Coldea(omul FBI-ului in Romania),  daca va vine sa credeti sau nu, inca mai trage sforile in tara asta si lucreza cu ambele tabere, asa cum le place la romani sa creada ca ar exista, un om care ar fi trebuit inchis pe viata pentru magariile pe care le-a facut in dauna statului si a poporului roman.

Ca sa schimb subiectul, ma uitam la o declaratie a doamnei ministru Dancila, in care preciza ca ea nu-l schimba din functia de consilier pe domnul Valcov, condamnat de prima instanta la 8 ani de inchisoare, pana nu e dovedit penal si la Curtea Europeana Pentru Drepturile Omului, incredibil!!! Domna Danicila, cand ati devenit prim-ministru, ati jurat sa aparati tara si poporul roman, nu coruptii si penalii. Dar cum spuneam, nu ai cu cine, toti sunt o mare gasca de mafioti si hoti al caror singur scop este distrugerea aceste tari in folosul propriu.

Pai astia stiti cum isi incep ziua? Unii ce sa mai furam, pe cine sa mai corupem? Altii pe cine sa mai santajam ca sa obtinem una alta? Iar ceilalti pe cine sa mai scapam de parnaie ca sa ne luam si noi partea? In loc sa se ocupe de problemele tarii, de infrastructura, de sanatate, de invatamant, care sunt la pamant, sa redeschida centre de cercetare, ma si apuca rasul amar cand scriu aceste cuvinte, de unde atata fericire pe romani? Trist, foarte trist!

Dragi romani, nu va mai lasati manipulati, va rog frumos, nu mai credeti ca doamna Kovesi e vreo Ioana D’arc de Romania, in nici un caz, iar cei care tineti cu mizeriile celelalte din PSD si ALDE, care va arunca cate o farama la pensii si cate un ulei la 4 ani, iar ei se lefaie in bogatii, nu-i considerati mai buni asa cum va spun televiziunie aservite. Ma scuzati ca ma repet, dar asta e realitatea, totul e o mafie generalizata care lucreaza in interese personale si a celor de afara, care vor sa suga toata tara asta de tot ce mai are si pe voi sa va faca doar niste unelte ale Noii Ordini Mondiale.

Da, viitorul chiar suna atat de negru, nu e nici o exagerare, nu va mai creati imagini cu eroi care sa va salveze de coruptii si distrugatorii de tara, pentru ca nu exista, toti sunt o apa si un pamant si sunt atat de bine infipti, ca nici daca ar cadea vreo bomba nucleara nu ar putea sa-i distruga.

Pe mine ma bate gandul sa plec din nou din tara, de data asta de tot, chiar nu mai rezist sa vad zilnic  atata rautate, minciuna, manipulare si oamenii care abia isi duc zilele, sa creada in continuare in aceste mizerii, credeam ca suntem un popor inteligent daca cinstit nu se prea pune problema, dar ma indoiesc tot mai tare si de acest lucru, eu spun, eu aud si mai vreo doi, trei poate, in rest Dumnezeu cu mila!

Urmariti va rog si:

Iar daca va intrebati cum am ajuns in aceasta situatie, urmariti va rog si articolul de mai jos:

Cititi cu mare atentie si luati seama!!! Material complet despre distrugerea Romaniei dupa 1989

cat si celelalte subiecte de la categoriile PSD si Distrugerea Romaniei

 

Sub povara tristetii

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia.

Image result for tristetea sufletului

Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: “Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”, gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: “Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare.”

Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul “Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea…” Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea liniștea altădată. De aceea de multe ori acedia și tristețea sînt privite împreună, tristețea, venită uneori din neîmplinirea dorințelor, fiind o “stingere a vocii” sufletului, o afonie spirituală expresie redată de Dante:

Am fost – zic ei – înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi amarul fum,

Si-aici noi ne’ntristăm în neagra tină!
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n’au putinț’a spune-o vorbă plină” (Infernul)

Accidiosi sînt cufundați într-o mocirlă, una a propriilor gînduri, a propriilor neputințe, a unei înfrîngeri înainte de a schița vreun gest, altul decît oftatul, privitul îndelung pe fereastră, așteptarea deznădăjduită, asemănătoare celei a locotenentului Giovanni Drogo din Deșertul tătarilor, al lui Dino Buzzati.

Acedia este o maladie a sufletului care i-a încercat mai întîi pe eremiți prin tristețe, descurajare, confuzie și rătăcire a sufletului, prin dezinteresul față de realitățile spirituale  și prăbușirea într-o ireversibilă lîncezeală, o stare de apatie din care nimeni nu încearcă să se salveze, așteptînd ca altul să o facă, așteptînd oarecum precum Godot al lui Samuel Becket sau Oblomov al lui Goncearov, acceptînd sceptic și complice o împotmolire care îi dă bune motive pentru statuquo și pentru nemulțumire. În loc să se schimbe el însuși, să revină la valorile exigente și puternice, singurele care îi pot răspunde aspirațiilor fundamentale, cel atins de acedia așteaptă un miracol și trăiește liniștit un gen de melancolie, de “fericire de a fi trist”, care împreună cu celelalte sentimente ambigue îi conferă o stare de incertitudine și fragilitate. Aminteam lista celor opt păcate statornicite de Părinți ai Bisericii, dar lista poate fi extinsă căci și dizarmoniile vieții psihice sînt pe măsură. În scrierea sa suprarealistă, Aurora, Michel Leiris enumeră stările care conturează o așteptare veșnic neîmplinită: spleenul, sila, nenorocul, eșecul, slăbiciunea, nefericirea, potrivirea, disperarea, dezolarea, lașitatea, urâtul, frica, tristețea, groaza, dezgustul, durerea, suferința, mîhnirea, fatalitatea, nebunia, melancolia, neputința, furia, tortura, anxietatea, angoasa, mizeria, zbuciumul, incertitudinea, îndoiala, decepția, deziluzia, blazarea, obida, neliniștea, boala, coșmarul, insomnia, dispariția, moartea, uscăciunea, ruina, robia, oboseala, descurajarea, resentimentul, istovirea, rușinea, teama, oroarea, spaima, neșansa, sterilitatea, greața, nevolnicia, mînia, frenezia, deruta, înfrîngerea, renunțarea, degradarea, naufragiul, catastrofa, eșecul, perdiția, căderea, decăderea. Această lungă listă surprinde neputința spirituală și nostalgia care consumă, care este “atît de lipsită de contururi că eu însumi nu știu ce-mi lipsește”, scria cu amărăciune Kierkegaard.

Acedia este o suferință dureroasă, nu fizic!, care se insinuează pînă la rădăcinile existenței umane și reprezintă un fenomen de ordin spiritual. Lîncezeală, melancolie, apatie au în comun evocarea unui sentiment profund și durabil de insatisfacție în fața unui prezent nesatisfăcător, dificil. O stare spirituală de atonie în care spiritul plutește iar trupul este greoi. Acest marasm, această indolență spirituală sînt sursa descurajării, a inconstanței, a infidelității, o manieră de a refuza înfruntarea realității. “Sufletul, care nu are țel anume, rătăcește; căci, după cum se spune, înseamnă a nu fi niciunde, cînd ești peste tot locul”, scria Montaigne despre trîndăvie. Privită de aproape se vede cu ușurință legătura pe care starea noastră de perpetuă nemulțumire o are cu acedia, cea mai tenace dintre cele opt patimi recunoscute de tradiția ascetică a creștinătății antice. “Pace și bucurie în Duhul Sfînt”, așa numea apostolul Pavel Împărația lui Dumnezeu, iar Păstorul lui Herma îi îndemna pe creștini să îndepărteze tristețea care este sora îndoielii și a mîniei: “Tristețea e mai puternică decît toate duhurile rele, e teribilă pentru slujitorii lui Dumnezeu și pierde pe om.”

Primii pustnici au elaborat o teorie și o practică a patimilor sufletului care a trecut prin veacuri, punînd bazele asceticii și misticii creștine. Evagrie Ponticul aparține celei de a treia generații de Părinți ai deșertului și ocupă un loc singular printre ei, fiind considerat părintele literaturii creștine spirituale. Moștenitor al teologiei lui Origen și al eticii stoice, Evagrie a statornicit lista păcatelor capitale, insistînd pe vrăjmașul cel mai de temut, acedia; “acedia este expresia unei adînci dezintegrări a persoanei umane”, scria Gabriel Bunge, autor al unei substanțiale lucrări despre Evagrie Ponticul. “Acedia este vlăguirea (atonia) unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire și nu stă drept, curajos, înaintea încercărilor. Norii fără apă sînt alungați de vînt, mintea fără stăruință [e alungată] de vîntul acediei. Ochiul acedicului e tot timpul ațintit asupra ferestrelor, iar mintea lui închipuie musafiri. A scîrțîit ușă îndată iese afară. A auzit un glas, îndată se cațără la fereastră și rămîne așa pînă-i amorțesc mădularele”, nota Evagrie dînd cele mai clare contururi ale unei stări de inconfort interior în care intelectul se împrăștie în gînduri dezlînate, traversate de o apăsătoare plictiseală, strămoașa îndepărtată a spleen-ului care i-a bîntuit pe romantici, și ce exemplu mai grăitor poate fi altul decît Spleen de Baudelaire:

Cînd cerul scund și negru ca un capac se lasă
Pe sufletul dat pradă urîtului și cînd
Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă
Întinsul cerc al zării întregi îmbrățișînd;

Cînd lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n vas Speranța, biet liliac, se zbate
Lovindu-se de ziduri cu-aripi șovăitoare
Și dînd mereu cu capu-n tavanele surpate; (…)

Și lungi și nesfîrșite convoaiele mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plînge; și, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.

După Evagrie, lista celor opt păcate se înlănțuie de jos în sus, de la corp către spirit, acesta zămislind tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, orgoliul; Casian va păstra această listă, inversînd mînia cu tristețea, în vreme ce Grigore cel Mare, care s-a bucurat de o mare autoritate în timpul Evului Mediu, a stabilit o altă ordine: trufia, avariția, invidia, mînia, necurăția, lacomia și lenea; aceasta din urmă este asimilată lenei spirituale, acediei. Fie că vor pomeni numele acediei, fie că îl vor îngloba sub altele, teologii nu vor uita să amintească acedia, acel demon despre care Evagrie spunea că aduce cu sine “o stare de liniște și o bucurie de nespus”, demon care “învață mintea să fie netrebnică, lașă, delăsătoare.” Tediumvitae, dezgustul fața de cele ale spiritului, față de orice activitate ordonată, insatisfacție difuză fără o cauză aparentă, abandon către visare, o stranie vagabondare a gîndurilor. Acedia este un amestec complex și straniu între tristețe și mînie, între iubire și ură, o maladie specifică vieții spirituale. Este acedia doar o tentație a singuraticilor? Pentru cei din vechime, acedia îi ataca în egală măsură pe anahoreți, cît și pe cenobiți, dar și pe cei care duceau o viață de lume. Diferența între deșert și lume este că în primul caz sînt atacați solitarii doar prin gînduri, în vreme ce în al doilea caz, oamenii sînt atacați prin intermediari, fie lucruri, oameni sau conformisme. În ambele situații, urmarea este aceeași disoluție a Eului, instaurarea erei indiferenței pure, a apatiei narcisiste, cufundarea în plăcerea de a fi nemulțumit.

Atanasie a scris despre viața pustnicului Antonie și lupta sa cu diavolii, subiect care l-a urmărit cu febrilitate și pe Flaubert; în cazul lui Atanasie, scrierea urma îndeaproape întîmplările lui Antonie, pe cînd la Flaubert realitatea primea noi contururi ficționale. În zilele noastre, un autor american, Andrew Solomon, povestește despre depresie ca un trăitor al ei, ca un om care a înfruntat Demonul amiezii. “Depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperări. Cînd se instalează, degradează eul și, în cele din urmă, eclipsează capacitatea de a da ori de a primi afecțiune. E lăuntrica noastră singurătate manifestă. Ea distruge nu numai legătura cu ceilalți, ci și capacitatea de a fi împăcat cînd ești doar cu tine însuți.” Sînt primele propoziții ale capitolului despre depresie cu care se deschide cartea lui Andrew Solomon, subintitulată O anatomie a depresiei.

Ușoară sau gravă, depresia “e un diavol care te lasă îngrozit”, iar de la sfîntul Antonie, pustnicul trăitor în deșert, pînă la Virginia Woolf, literatura oferă numeroase descrieri exemplare ale tristeții, ale trăirii în afara unui sens al existenței, ale cufundării într-o stare de indiferență, o stare atonică din care unii nu mai revin niciodată: “Dacă ne închipium un suflet de fier pe care-l erodează suferința psihică și-l ruginește depresia moderată, atunci depresia majoră este prăbușirea înspăimîntătoare a unei întregi structuri”, scrie Andrew Solomon, care oferă și o imagine plastică a depresiei devoratoare: în copilărie se juca la umbra unui stejar; peste ani, o viță se agățase de copac aproape sufocîndu-l: vița răsucită pe ramurile bătrînului copac părea de departe a fi frunzișul acestuia. Peste ani, Andrew Solomon ajunge asemenea bătrînului stejar, pe ceea ce mai rămăsese din existența sa se înfășurase depresia: “mă secătuia și se înfășurase în jurul meu, hâdă, mai vie decât mine.” Mecanismele interioare nu se lasă descifrate cu usurința cu care un meșter privește mecanismul unui ceas; e aceeași situație cu a pacientului care abia intrat în cabinetul psihiatrului întreabă dacă are depresie ca și cum daignosticul s-ar citi într-o banală analiză a sîngelui. Dificultatea înțelegerii mecanismului interior, convingerea că fiecare se cunoaște prea bine pentru a nu realiza cînd intră în depresie sau cînd este doar într-o stare de tristețe, întîrzie și destăinuirea în fața unui psihiatru. O modernitate scăpată de sub control a generat o acutizare a unui fenomen apărut odată cu omul: depresia!

Cu luciditate, cu spirit critic, Andrew Solomon își povestește momente din viață care au premers crizelor; începutul nu anunță, pentru necunoscători, semnele crizei: retragerea în sine, pasivitatea, pierderea încrederii  și respectului de sine. De aici se poate ajunge la căderea psihică elocvent descrisă de Emily Dickinson:

Simții o-Nmormântare-Creier
Și-n Doliu oamenii jeleau
Și se-agitau – până ce Mintea
Întreagă și-o pierdeau.

Andrew Solomon nu descrie doar stările de anxietate, căderile psihice, el scrie și despre tratamentele psihiatrice, fie ele conversaționale, fie farmacologice sau terapia cu electroșocuri; el discută ca psiholog, dar și ca pacient despre creier și minte, despre balansul făcut de psihiatrie între a trata creierul și a trata mintea. Conștiința umană este înscrisă între laturile unui triunghi: latura teologică, cea psihologică și cea biologică. În acest context discută despre suferință, credință și depresie: “Supraviețuiești depresiei printr-o credință în viață la fel de abstractă ca orice sitem de credință religioasă. Depresia este cel mai cinic lucru din lume, dar este și originea unui gen de credință. S-o suferi și să ieși la liman cu tine însuți înseamnă să descoperi că ceea ce n-ai avut curajul să speri se prea poate să se fi dovedit adevărat.”

Din vechime, medicii sau gînditorii, observînd comportamentul uman au căutat să explice ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce era boală a minții; Hippocrates a surprins natura melancoliei ca pe “o lungă trudă a sufletului”, explicată prin excesul de bilă neagră (melainachole) asociată cu toamna, cînd apăreau “tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, precum și “aversiune față de hrană, posomorîre, insomnie, iritabilitate și neastîmpăr”, însoțite de o “teamă prelungită”. Filosofii din vechea Eladă s-au împotrivit teoriilor lui Hippocrates ssuținînd că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul lui Marcus Aurelius, a descris halucunațiile melancolice ale pacienților săi: “somn neîndestulător, agitat și intermitent, palpitații, amețeală, tristețe, neliniște, neîncredere în sine și convingerea că sînt persecutați, că sînt posedați de un daimon, că sînt urgisiți de zei”.  Galenus credea într-un suflet fizic, psyche, supus autorității unui eu personal; melancolia nu era concepută ca patologie, ci ca parte a eului: “Există oameni care sunt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” Pentru teologii creștini, melancolia era o afecțiune nocivă, dereglările rațiunii fiind un semn al dizgrației dumnezeiești. Evagrie și Ioan Casian, pe urmele versetelor din Psalmul 90 aminteau de “atacul demonului de amiază”, de amărăciunea melancolică: “Am folosit expresia pentru titlul cărții, scrie Andrew Solomon, deoarece descrie foarte exact ceea ce simți în depresie. Imaginea are rolul de a invoca groaznicul sentiment invaziv care însoțește nefericirea depresivului. Există ceva insolent în depresie. Cei mai mulți diavoli – cele mai multe forme ale angoasei – se bazează pe adăpostul nopții; a-i vedea limpede înseamnă a-i învinge. Depresia stă în plină strălucire a soarelui, netulburată de recunoaștere.”

Spre deosebire de Evul Mediu, Renașterea a dat un alt înțeles melancoliei, Marsilio Ficino văzînd în melancolie un semn al dorinței arzătoare de măreție și veșnicie: “E uimitor faptul că, ori de câte ori suntem la largul nostru, cădem într-o suferință asemeni cu exilul, cu toate că nu cunoaștem pricina ei, ori cu siguranță nu ne gîndim la ea […], în toiul jocurilor plăcerii uneori oftăm, iar când jocurile s-au sfârșit, plecăm și mai triști.” Pentru Ficino, filosoful, dar și artistul, va fi mai aproape de melancolie decît omul de rînd: “Câtă vreme suntem reprezentații lui Dumnezeu pe pămînt, suntem tot timpul tulburați de nostalgia patriei cerești.” Ficino, el însuși o persoană depresivă, scrie despre mintea pătimitoare cu o evidentă tentă autobiografică, așa cum va face peste ani și Andrew Solomon. În secolul al XVII-lea tot mai mulți filosofi și scriitori privesc melancolia ca pe un stare complexă căreia caută să-i găsească remediu, fără a se limita la a o condamna și așeza în tiparele nefirescului minți. Una dintre cele mai citite și citate lucrări despre melancolie, care adună opiniile filosofilor și teologilor, ale scriitorilor și medicilor, este The Anatomy of Melancholy, a lui Robert Burton. Deși este o carte scrisă acum aproape patru secole, ea este uneori apropiată de concepțiile moderne despre boală, despre suferință, despre puterea de a tolera trauma: “ceea ce unul, prin deosebită cumpătare și stăpînire de sine, poate să învingă celălalt nu poate răbda nici o clipită, ci la orișice mic prilej de ofensă greșit înțeleasă, ocară, necaz, umilință, impas, mîhnire, zvon și altele se lasă atît de tare în voia tulburării sufletești, încît se schimbă la față, digestia îi este întîrziată, îi piere somnul, cugetul i se întunecă, iar inima îi este grea […] și el însuși e copleșit de Melancolie.”  Burton descrie melancolicii ca fiind neîncrezători, răutăcioși, cîrtitori, nemulțumiți, tot ei fiind “cei mai plini de duh dintre toți, iar [dispoziția lor melancolică] stîrnește de multe ori o divină încîntare și un soi de enthusiasmos […] care-i face să fie excelenți filosofi, poeți, profeți.” – veghepatriei.wordpress.com