În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigorie, făcătorul de minuni, episcopul Neocezareii.
Acesta a trăit în zilele împăratului Aurelian şi era din părinţi elini şi de tânăr a ales partea cea bună, cunoscând adevărata credinţă în Hristos. Crescând el în vârsta, creştea şi dreapta credinţă într-însul. Iar din pricina mărimii şi mulţimii minunilor ce făcea, a dobândit numele său, căci a fost chemat făcător de minuni.
Aflându-se încă la scoală în Alexandria, după obicei învăţând filozofia, a venit la el o femeie desfrânată cu gândul ca apoi să-l clevetească, îndemnată fiind de alţi ucenici ce erau cu dânsul. Însă cuprinsă fiind de demon care o zbuciuma, sfântul a tămăduit-o cu rugăciunea sa.
A văzut sfântul şi pe Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, aievea învăţându-l taina Sfintei Treimi. Şi după ce a fost hirotonit episcop al Neocezareii de Fedim, episcopul Amasiei, şi după ce a mers la biserica ce i s-a dat, se spune că a făcut multe minuni, care nu s-au auzit, şi mai mari decât se pot crede.
Că a pornit cu rugăciunea o piatră mare cât un munte şi a mutat-o în altă parte. Şi fiind sfântul călător s-a abătut de a intrat într-o capişte idolească, unde a gonit demonii de acolo şi după ce s-a dus sfântul, n-au mai cutezat să intre demonii acolo. Aceasta aflând cel ce purta grija capiştei, s-a mâniat pe sfântul. Iar sfântul a scris pe o hârtie: „Eu, Grigorie, poruncesc ţie, satano, intră”, şi punând-o în capişte, au intrat iarăşi demonii în ea. Iar mai-marele capiştei s-a îngrozit de această minune şi a devenit ucenic lui Hristos, apropiindu-se de marele Grigorie. Şi un lac mare, ce făcea valuri ca marea, l-a secat şi l-a făcut uscat, secând împreună şi vrajba pe care doi fraţi o aveau între dânşii, zicând fiecare că a fost lacul lui.
Oprit-a şi calea unui râu, rugat fiind de locuitorii de acolo, înfigându-şi toiagul în udătura pământului cea repede, făcând atunci minuni peste minuni. Căci se vedea unde se întorcea apa înapoi, ca şi cum s-ar fi temut a se atinge de toiag, care toiag, uscat fiind şi lipsit fiind de firească umezeală, s-a făcut copac verde şi frumos, şi nici îndelungarea vremii n-a stricat minunea, ci şi acum, precum se spune, apa ocoleşte pe departe, iar copacul stând de atâţia ani propovăduieşte puterea lui Hristos arătată prin marele Grigorie.
Afară de aceasta, pe un evreu, ce se prefăcea că este mort zăcând răsturnat, l-a făcut cu adevărat mort, precum el se prefăcea.
Altădată iarăşi făcând rugăciune în munte, s-a arătat ca fiind copac celor ce căutau să-i facă rău. Deci, venind vremea trecerii către Domnul, a mulţumit lui Dumnezeu că, primind cetatea sa cu mulţi oameni şi fiind plină de necredincioşi şi păgânătate, a lăsat-o cu toţi aşezaţi în credinţă.
Tot în această zi, pomenirea Părintelui nostru Cuviosului şi Mărturisitorului Lazăr zugravul (iconograful).
Acest sfânt de mic copil s-a făcut monah şi a învăţat meşteşugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor şi frescelor). Iar pe lângă viaţa aspră şi înfrânarea ce întrebuinţa, se silea fericitul încă şi spre milostenie. Pentru care a şi primit harul preoţiei. Iar după ce s-a făcut preot, a dat război împotriva tuturor eresurilor, şi atât de multe necazuri a suferit, nu numai de la nestorieni şi eutihieni şi dioscoreni, ci şi de la luptătorii împotriva icoanelor, încât este cu neputinţă prin cuvânt a se spune. Ci şi la Roma cea veche a fost trimis ca să ajute părinteştile şi apostoleştile dogme, cărora le dau război luptătorii împotriva icoanelor. Şi, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, iarăşi a fost trimis la Roma pentru aceeaşi pricina; şi în drumul său de a doua oară la Roma, pe la mijlocul căii, s-a îmbolnăvit din tulburările vremii, şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, fiind adus la împărăteasa cetăţilor, a fost aşezat în mănăstirea ce se numea a lui Evandru.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zaharia Ciobotarul şi a lui Ioan.
Povestire foarte folositoare
Un om oarecare, vestit în lucrările lumeşti, cu numele Ioan, lepădând toate îndulcirile vieţii, ducea o viaţă smerită şi monahicească. Şi îndeletnicindu-se cu fapte dumnezeieşti, se sârguia ca să placă numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea întru rugăciuni şi cereri, tindea şi sporea către cele mai înaintate şi mai mari isprăvi. Fiindcă, pe lângă celelalte ale lui păşiri, avea obicei a se duce ca să privegheze toată noaptea la bisericile Domnului. Într-o noapte, s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofia ce se afla în Constantinopol şi, aflând uşile încuiate, a şezut acolo pe un scaun ce era aproape, fiind ostenit el, şi întru şederea sa îşi citea slujba cu glas şovăitor.
Şi iată a văzut o strălucire de lumină, ce venea de afară, şi privind mai cu luare aminte, a văzut un bărbat cucernic, care urma după lumina aceea. Deci, bucurându-se pentru acea privire, a luat mai bine aminte, voind să vadă ce are să facă acel om. Şi când a ajuns omul acela la porţile bisericii Sfintei Sofia, ce erau închise, şi-a plecat genunchii înaintea porţilor, şi îndestul a făcut rugăciune, apoi a ridicat în sus mâinile sale şi, făcând semnul crucii pe porţi, îndată porţile s-au deschis singure, şi împreună cu lumina a intrat înăuntru şi bărbatul acela. Şi după ce a intrat, iarăşi a plecat genunchii pe pardoseală, unde deasupra era zugrăvită icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi, sculându-se, a deschis şi acolo porţile. Şi venind la porţile cele frumoase de argint ale bisericii în pridvor, destulă rugăciune a făcut acolo, apoi cu semnul crucii le-a deschis şi pe acelea, şi aşa a intrat în biserică cu totul luminat fiind.
Deci, mergând în mijlocul bisericii, şi-a ridicat mâinile în sus, înduplecând pe Dumnezeu. Iar după ce şi-a isprăvit rugăciunea, s-a întors înapoi şi trecea prin pridvorul bisericii, iar porţile se încuiau prin dumnezeiască lucrare îndată ce acela ieşi afară. Deci, sta sfântul om Ioan şi căuta cu luare aminte, unde va merge acel bărbat dumnezeiesc, după ieşirea din biserică. Şi fiindcă acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit avramicescul Ioan a-i urma, ca să afle unde se ascunde acest fel de scump mărgăritar al lui Dumnezeu. Şi abătându-se acela puţin din dreptul drum, mergea spre schela cea pogorâtoare a Sfântului mucenic Iulian; şi apropiindu-se de casa foarte mică, şi bătând cu mâna în uşă, a strigat încet numele femeii ce era înăuntru: „Maria”, şi aşa a intrat înăuntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a ridicat din mijloc, şi aşa între amândoi s-a făcut noapte întunecată.
Iar femeia acelui dumnezeiesc bărbat a aprins lumânarea din candela şi a dus-o bărbatului ei; însă el nu s-a culcat pe pat, nici nu şi-a odihnit trupul în vreun alt chip, ci a început să lucreze, căci era ciobotar. Atunci şi cel ce-i urma lui, vrednicul de pomenire Ioan, fără de sfială a intrat înăuntrul casei, şi căzând la picioarele lui, le udă cu lacrimi şi rugându-l pe el, zicea: „Nu te ascunde de mine, cine eşti, şi care este înalta ta vieţuire, prin care faci astfel de minuni, pe care le-am văzut însumi cu ochii mei”. Iar, smerit-cugetătorul acela zicea: „Iartă, bătrânule, pentru Domnul. Eu sunt om păcătos şi nu am la sinemi nici o faptă bună. Că cine sunt eu păcătosul? Sau de unde am învăţat vreo înaltă vieţuire, precum singur zici, în vreme ce sunt sărac şi mă aflu lucrător meşteşugului celui mai neînsemnat; te-ai înşelat, omule, te-ai înşelat, şi ai văzut nălucă, iar nu adevărul”.
Atunci bătrânul a adăugat lacrimi peste lacrimi, şi nu înceta a-l jura pe el pe numele lui Dumnezeu, ca să-i arate lui fapta bună a sa cea mare. Căci zicea: „De nu era lucrul dumnezeieştii pronii, ca să se descopere petrecerea ta, cu adevărat nu m-aş fi învrednicit eu cel mai mic să fiu privitor al acestui fel de taină”. Deci, strâmtorat fiind de jurăminte acel minunat bărbat s-a sculat de pe scaun şi, făcând mai întâi metanie bătrânului, a început a zice aşa: „Bine să ştii, fratele meu, că nici o ispravă pe pământ n-am câştigat decât să mă înnoroiesc şi să mă întinez cu păcatele şi să cinstesc mai mult desfătarea trupească. Iar după aceasta, din bunătatea Dumnezeului meu, luând în minte frica muncii, după cum vezi mi-am luat femeie, dar n-am întinat curăţenia trupului. Ci amândoi cu unire păzim fecioria şi tăinuim aceasta, zicând că ea este stearpă. Şi până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, păzim noi adevărata curăţenie a sufletului şi a trupului, pentru dorinţa şi dragostea Ziditorului nostru. Voi adăuga încă şi alta, pentru legătura jurământului. Bogăţia mea toată nu este mai multă decât numai trei arginti şi jumătate, şi cu aceştia cumpărând piei, lucrez meşteşugul ciubotelor; şi dobânda ce o scot de acolo o despart în două părţi: o parte adică, cea mai dreaptă şi de căpetenie, o hărăzesc lui Hristos, împărţind-o la săraci – fraţii lui Hristos; iar cealaltă parte o cheltuiesc la trebuinţele noastre; şi aşa pururea petrecând, aştept neîncetat pe înfricoşătorul Judecător ce va să vină. Şi-mi aduc aminte de cercetarea cea înfricoşătoare ce au să-mi facă cumpliţii demoni”.
Aceasta poveste auzind-o Ioan şi înspăimântându-se de curata şi fericita viaţa a pururea pomenitului Zaharia (căci aşa se numea), l-a lăudat pe el. Apoi binecuvântându-l pe acel minunat bărbat, a ieşit din casa lui cu bucurie şi veselie. Şi Ioan s-a dus la casa unde găzduia, mulţumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a văzut. Iar fericitul Zaharia, cel ce întru adevăr era lipsit de mândrie, voind ca să fuga de amăgirea deşertăciunii lumeşti, şi-a lăsat casa sa şi a fugit, cu desăvârşire necunoscut tuturor făcându-se.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Longhin, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Maxim, patriarhul Constantinopolului, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Iustin, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ghenadie, cel ce s-a nevoit în Mănăstirea Vatoped, şi a fost dochiar, şi s-a învrednicit a vedea cum un butoi gol a izvorât untdelemn prin minunea Născătoarei de Dumnezeu, şi care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie17.htm
Acest dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i: „Urmează Mie”. Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului, făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în Evanghelia sa. Iar de atunci şi în urmă a fost împreună înnumărat cu ceilalţi apostoli. După ce a primit puterea Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii, şi s-a înţelepţit cu cele dumnezeieşti, atunci a scris Evanghelia sa pe limba evreiască; după opt ani de la înălţarea lui Hristos, a trimis Evanghelia la evreii cei nou luminaţi. Şi după ce a învăţat pe parţi şi pe mideni şi le-a aşezat lor biserici, şi multe minuni a făcut, în urmă şi-a luat sfârşitul prin foc prin cei necredincioşi. Iar când era încă în viaţă, acest dumnezeiesc apostol, ceilalţi împreună ucenici şi apostoli înconjurau fiecare locul şi cetatea, ce-i cădea la sorţi, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Iar acesta la parţi aflându-se, s-a suit singur într-un munte şi a zăbovit acolo, având o singură haină şi fără de acoperământ. După ce a trecut câtva vreme, i s-a arătat lui Dumnezeu ca un prunc, Cel ce a zidit din pământ pe om, şi, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag şi i-a zis: „Ia aceasta şi, pogorându-te din munte şi mergând la cetatea Mirmina, sădeşte toiagul acesta înaintea uşii bisericii de acolo, unde făcând rădăcini şi înălţându-se din mâna Mea cea dreaptă, se va face copac mult-roditor; şi din vârful crengilor sale se va pogorî mursa de miere, iar din rădăcina sa va ieşi izvor de apă, cu care spălându-se oamenii cetăţii, cei cu mintea de fiară, şi din mursa copacului împărtăşindu-se, li se vor îndulci simţirile şi vor înceta a mai face fărădelegi.
Vremuritulburi 