În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Simeon, episcopul Ierusalimului, ruda Domnului.
Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Traian, fecior al logodnicului Iosif şi frate al lui Iacov; pe acesta luându-l Însuşi Hristos şi Dumnezeul nostru, şi primind a i se numi frate, l-a uns preot, ca să-i propovăduiasră preamărita venire. Drept aceea trudindu-se cu tot felul de osteneli şi sudori, a împodobit scaunul Ierusalimului ca un păstor, iar nu ca un năimit şi făcându-se pe sine locaş Sfântului Duh, a surpat şi a stricat capiştile idolilor, şi îndreptând la lumină pe cei rătăciţi, răbdând pedepse cu multe dureri pentru dreapta credinţă a fost şi răstignit, fiind de o sută şi douăzeci de ani, şi de acolo s-a întors către cel dorit al său Mântuitoul Hristos. Acest fericit s-a învrednicit a avea două nume, că se cheamă şi Simon şi Simeon, şi era frate al lui Iacob şi al lui Hristos.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii ce se numeşte Cataron.
Acest fericit Ioan s-a născut în Irinopole care era una din cetăţile Decapolei, fiu de părinţi creştini şi iubitori de Dumnezeu, cu numele Teodor şi Grigoria. Făcându-se de nouă ani s-a dus la chinovie, unde s-a călugărit, şi fiind osârduitor şi smerit şi ascultător, a fost iubit de dascălul său. Şi a mers împreună cu el la Sinodul al şaptelea ecumenic, ce s-a adunat a doua oară în Niceea, apoi, mai pe urmă şi în Constantinopol.
Dascălul său s-a făcut arhimandrit, şi egumen al mânăstirii lui Dalmat; iar el s-a făcut schimnic şi preot şi de acolo a fost trimis de împăratul Nichifor egumen al Mănăstirii Cataron. Aci cu plăcere de Dumnezeu şi apostoleşte a ocârmuit turma lui Hristos mai mult de zece ani şi era iubit de toţi oamenii. Şi s-au descoperit fericitului încercări a toată lumea iscodite de diavolul urâtor al binelui şi adunând şi sfătuind pe toţi fraţii, îndemnându-i şi la cele de cuviinţă, a zis către ei: „Privegheaţi părinţilor şi fraţilor, să nu fiţi furaţi de diavolul şi să nu vă lepădaţi de închinarea la sfintele icoane; căci pe mine nu mă veţi mai vedea între cei vii.”
Şi în vremea când el vorbea acestea, venind unii îndârjiţi trimişi de Leon luptătorul împotriva icoanelor, au împrăştiat toată turma, şi cele ce au găsit în mănăstire pe la părinţi, ca pe ale lor le-au împărţit. Iar pe păstorul lor cu lanţuri legat, l-au dus la Bizanţ, lăsând mănăstirea în pradă. Mergând sfântul la împărat, şi numindu-l pe el păgân şi osândit şi altele multe fără de sfială zicându-i, l-a pornit spre mânie. Pentru care şi cumplit a fost bătut peste obraz cu vine de bou. Iar fericitul se bucura pătimind pentru Hristos; şi după aceea fiind închis, în metocul său trei luni, a fost surghiunit la o cetate numită Pentadactilon în hotarele Lambei. Acolo legând picioarele lui cu lanţuri, l-au pus într-o închisoare întunecoasă, lăsându-l acolo optsprezece luni. Iar după aceasta l-au adus gol în cetate, înaintea împăratului spre batjocură. Şi după multe pricini de cuvinte, a fost dat lui Ioan, cel ce cu nevrednicie era atunci patriarh al Bisericii Mari, care multă cruzime a arătat sfântului, strâmtorându-l pe el cu foame în multă vreme, după care apoi l-a înfăţişat iarăşi la împărat, şi împăratul l-a trimis la un lagăr numit Criotavron al Bucelarilor, şi acolo l-a închis doi ani întregi. Unde de multă rea pătimire se uscase cu totul carnea de pe trupul lui; însă sfântul pe toate suferindu-le, cu mulţumire slăvea pe Dumnezeu.
Iar după ce a fost junghiat Leon Armeanul, şi a împărăţit în locul său Mihail Travlul, fiind liberaţi toţi cei de prin surghiunuri, s-a dus şi sfântul până la Calcedon neavând voie ca să intre în cetate. Iar după aceea împărăţind Teofil, a voit cuviosul să se aşeze în oarecare mănăstire împreună cu alţi părinţi; apoi fiind prinşi de patriarhul din acea vreme şi cumplite necazuri suferea fericitul, a fost surghiunit la insula Afusiei unde împlinind doi ani şi jumătate, a văzut oarecare vedenie, şi vestind celor împreună cu el mutarea sa, după trei zile, s-a dus la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli Aristarh, Marcu şi Zinon.
Aceşti sfinţi erau din cei şaptezeci; şi Aristarh este acela de care Pavel pomeneşte în Epistola către Romani, şi care a fost episcop al Apamiei celei din Siria, supusă cu scaunele apostolilor celor dintâi. Acesta mai întâi decât toţi a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat.
Iar Marcu este acela pe care şi Ioan obişnuia a-l numi. De care pomeneşte Luca în Faptele Apostolilor şi care a fost pus episcop de apostoli în Vivlopole.
Iar Zinon este acela, pe care apostolul îl scrie în Epistola către Romani legiuitor, şi care a fost făcut întâi episcop de apostolul Petru, în Diospole; el învăţa propovăduind pe Hristos Dumnezeu adevărat.
Aceştia multe rele pătimiri suferind de la necredincioşi pentru zidirea din nou a bisericilor, şi pentru surparea idolilor, şi înşişi făcându-se lucrători de minuni şi de vindecări, s-au mutat la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Puplie, care prin sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Evloghie primitorul de străini, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Lolion cel nou, care fiind târât pe pământ, s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/aprilie/aprilie27.htm


Prealăudatul apostol Marcu a propovăduit pe Hristos în tot Egiptul şi Libia şi Varvaria şi în Pentapole, în zilele lui Tiberiu Cezarul, şi a scris şi Evanghelia sa, tâlcuindu-i-o apostolul Petru, şi mergând în Cirineea Pentapolei, a făcut multe minuni. De aceea s-a dus în Alexandria cea dinspre Faros, şi de acolo la Pentapole, făcând pretutindenea minuni, şi împodobind Bisericile lui Hristos cu hirotonii de episcopi şi de ceilalţi clerici. După aceea mergând iarăşi la Alexandria, şi aflând pe oarecare fraţi de lângă mare, la Vucoli, petrecea cu dânşii binevestind şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Acolo închinătorii idolilor nesuferind a vedea sporin-du-se credinţa în Hristos, l-au legat cu ştreanguri şi l-au târât, şi carnea pe pietre se zdrelea şi sângele lui roşia pământul.
Băgându-l în temniţă, i s-a arătat Domnul spunându-i mai înainte mărirea ce avea să primească; la ziuă iarăşi legându-l, l-au târât pe uliţe iarăşi şi aşa zdrelindu-se şi rupându-se de pietre, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar la chip arăta astfel: nici foarte plin la trup, nici preaînalt, nici scund şi mărunt; ci cuvios şi împodobit la măsura vârstei crescându-i şi cărunteţe. Nasul lungăreţ iar nu scurt, nici cu vreo lipsă ci drept, sprâncenele îi băteau jos, barba lungă, capul pleşuv; la faţă era încuviinţat, era milostiv şi lăsător, şi dulce la vorbă cu cei ce se întâlnea, atât cât era tocmit la toate, şi strălucea virtuţile sufletului cu harurile trupului său.

Această cuvioasă Elisabeta din fragedă vârstă petrecând cu osteneli sihăstreşti, a luat de la Hristos har de tămăduiri, şi tămăduia tot felul de boli. Naşterea ei s-a arătat prin dumnezeiască descoperire, şi mai înainte s-a însemnat pentru dânsa că va să fie vas ales. Fericita purta numai o îmbrăcăminte pe dânsa şi îngheţa de frig şi de ger. A petrecut patruzeci de zile nemâncând; trei ani a avut gândul numai la Dumnezeu, iar cu ochii cei trupeşti nicidecum n-a văzut frumuseţea şi întinderea cerului. N-a gustat untdelemn mulţi ani, şi n-a pus încălţăminte în picioarele ei. Strălucind drept aceea într-aceste fapte bune, cu plăcere dumnezeiască, a adormit în Domnul, dând har de multe minuni până în ziua de astăzi, celor ce năzuiesc către dânsa cu credinţă.
Primind apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.