Ciprian Negreanu a devenit „păstor de suflete” la biserica studenţească din Hasdeu. Un tânăr pentru care lumea era o nesfârşită suferinţă, cu o singură scăpare: sinuciderea. Aşa era Ciprian Negreanu pe 8 mai 1993, când a ajuns la Prislop cu un prieten care gândea la fel. La mormântul lui Arsenie Boca, fără să ştie de ce, au început amândoi să plângă. Şi Negreanu, şi prietenul său sunt acum preoţi. După 20 de ani, părintele vorbeşte despre cum „a pus Dumnezeu mâna pe el” şi face o analiză sinceră a relaţiei românilor cu credinţa.

Puţini oameni pot să spună că au asistat la o minune, iar şi mai puţini pot spune că  au fost ei înşişi protagoniştii unui astfel de fenomen. În cel mai mare complex studenţesc din Cluj-Napoca, Hasdeu, care găzduieşte mii de studenţi, camuflată bine între pomi înalţi, se află  o biserică maramureşeană, din lemn, autentică. Aici slujeşte, din 2005, preotul Ciprian Negreanu (40 de ani), un om cu o aură  de bunătate care poate dezpietri cel mai negru suflet. El este dovada vie că minunile se mai întâmplă  şi în zilele noastre. Toţi cei care au ascultat povestea evenimentului petrecut într-o zi de 8 mai 1993, la mormântul lui Arsenie Boca, duhovnicul considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“, nu vor rămâne aceiaşi oameni.

„Weekend Adevărul“: Cine a fost părintele Ciprian Negreanu înainte de a se întoarce la Dumnezeu?  

Ciprian Negreanu: Am fost asemenea multor tineri pe care în adolescenţă îi apucă gândurile, se gândesc cum e viaţa, dacă să credem în Dumnezeu, de ce credem. Mi-am dat seama mai încolo că revolta şi învârtoşarea mea au fost împotriva unui chip al lui Dumnezeu pe care îl aveau oamenii obişnuiţi, care se numeau credincioşi, sărăcuţii, la un anumit nivel de înţelegere şi de cultură. Eu nu-l puteam primi ca pe un Dumnezeu deplin, era un fel de credinţă amestecată cu soarta, un fel de „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus“, un fel de credinţă în care nimic nu se explica. Eram fiu de preot, dar tot nu puteam înţelege anumite gesturi ce se făceau în timpul liturghiei sau ale creştinilor. De ce ne închinăm, de ce aşa e crucea. Toate acestea aveau o explicaţie subţire, mai ales că eram în perioada comunistă. „Aşa treb’e, că aşa e de când ne ştim, aşa ne-am născut“, ăsta era răspunsul. Întrebările astea nu-mi dădeau prea multă odihnă şi mă făceau să fiu tulburat. Ca orice tânăr care se respectă, suferinţa şi durerea, nedreptăţile, urâciunile pe care le vedeam în lume mă tulburau. Cum zicea (n.r. – Petre) Ţuţea, „dacă nu eşti de stânga până la 20 de ani, nu ai inimă“.

„NICIO IERTARE NU ÎI GĂSEAM LUI DUMNEZEU“

De la ce vârstă au început să vă tulbure aceste probleme?

Frământările au început prin 1987, în plin regim comunist, şi au ţinut până în 1993, când m-am convertit. Nu a fost un moment care să fi declanşat această stare, ci s-au adunat mai multe gânduri şi întâmplări. Înainte de Revoluţie, puterea totală a comuniştilor şi a securiştilor care făceau ce vreau şi cum vreau şi trăiau destul de bine faţă de restul populaţiei. Eu fiind din judeţul Hunedoara, din Lupeni, în zona de minerit, am văzut probleme mari: durerile, bolile, suferinţele minerilor, moartea lor, năprasnică de multe ori. Nu rămâneam însă la nivelul acela regional, în general suferinţa în lume nu mă lăsa în pace. Cărţile citite, cu toate că aveam o bibliotecă destul de mare, nu  mi-au dat prea multe explicaţii.

Eu nu am fost ateu. Orice minte cât de cât lucidă  acceptă că s-ar putea să fie un creator, nu se poate să fie un big-bang care naşte lumea din nimic şi gata. Am crezut în Dumnezeu, dar chipul care era zugrăvit de oameni şi chiar de unii care se socoteau intelectuali, felul în care se închinau sau credeau, nu mă mulţumea. Încetul cu încetul, chiar dacă am început să citesc şi cărţi teologice şi filosofice, am început să mă revolt împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu găseam nicio îndreptăţire la tot ce se întâmplă, nicio explicaţie, nicio iertare nu îi găseam lui Dumnezeu. Şi îl condamnam.

FOTO Biserica părintelui Ciprian Negreanu

La această nemulţumire a mea erau şi trăiri personale, complexe de inferioritate, stare de asemănare cu cei dinaintea mea, vedeam că mă asemăn cu moşii mei, cu strămoşii, cu părinţii, nu pot ieşi din un fel de cod genetic în care m-am născut. Toate aceste încorsetări mi se păreau nedrepte şi fără nicio explicaţie. De ce unul se naşte în Vietnam şi eu trebuie să trăiesc aici? De ce trebuie să port povara asta? Toate aceste întrebări împănate şi amestecate cu multe teorii de filosofie, pentru că am început să citesc foarte multă filosofie, dar n-am fost destul de înţelept, pentru că  m-am axat pe filosofii aceştia ai morţii, ai sinuciderii, ai revoltei, ai învârtoşării împotriva lui Dumnezeu. Bineînţeles că m-au prins, dar aveau şi de unde să mă prindă, pentru că şi eu gândeam la fel şi nu găseam nicio explicaţie. Toate acestea au fost până în anul II la Filosofie.

Continuă lectura →