Elvetia construita pe rapirea si exploatarea copiilor

Verdingkinder înseamnă “copil care nu valorează nimic”, adică un copil care e mort social. Aşa au fost denumiţi oamenii între 0 şi 18 ani care au fost răpiţi de statul elveţian din familiile lor şi trimişi în ferme agricole sau în alte instituţii pentru a munci forţat. Această practică a fost esenţială acumulării de capital de către clasa de mijloc capitalistă, cu ajutorul statului iar ţinta ei structurală era distrugerea oricărei forme de asistenţă socială. Această politică este azi reprodusă în politica de răpire legală a copiilor imigranţilor din familiile lor şi deportarea părinţilor – acesta fiind “secretul” atât de lăudatei economii elveţiene.  

paulsenn7-243d8defaa8879b9c9b264156e376b62

“David Gogniat a auzit două bătăi în uşă. Erau doi poliţişti: “I-am auzit ţipând şi mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. M-am dus să văd ce: mama mea îi împinsese pe scări pe cei doi poliţişti.”

“Apoi a fugit în camera mea şi a trântit uşa. În ziua următoare, au venit 3 poliţişti. Unul a ţinut-o pe mama şi ceilalţi doi m-am luat pe mine.”

Când avea 8 ani, David a fost răpit de poliţie şi dus la o fermă.

În primii ani de viaţă el, fratele său mai mare şi surorile lor au trăit singuri cu mama lor. Erau săraci, dar copilăria lor era fericită… până într-o zi. În 1946, când a venit de la şcoală, a văzut că fratele şi surorile sale dispăruseră de acasă.

După un an, a dispărut şi el. A fost dus la o fermă. În fiecare zi era trezit la 6:00. Muncea înainte să se ducă la şcoală şi după ce se întorcea de la şcoală. Muncea până după orele 22:00. Acest om, care impune fizic, arată atât de vulnerabil la 70 de ani când îşi aminteşte câtă bătaie a mâncat şi la ce violenţe a fost supus de bărbatul care l-a “adoptat” cu forţa. „L-aş descrie ca pe un tiran… Îmi era frică de el. Era foarte irascibil şi mă lovea mereu din te miri ce,” spune David.

Odată, când mai crescuse, îşi aminteşte că a izbucnit, l-a apucat pe „tatăl” său adoptiv său de gât, l-a lipit de perete şi era cât pe ce să-l lovească. Bărbatul l-a ameninţat: Dacă mă loveşti, o să te închid în spitalul de psihiatrie.” David s-a oprit.”

“Când mama a murit eram foarte mic, 
Tata m-a vândut când nici nu puteam spune 
plâng, plâng, plâng
Hornul vi-l curăţ, dorm pe unde-apuc…” – “Hornarul” e o poezie-protest pe care WILLIAM BLAKE a scris-o, nemaiputând să suporte abuzurile la care erau supuşi minorii vânduţi şi forţaţi să muncească în timpul capitalizării societăţii engleze. 
Kinderjoch_SW
“Fratele şi surorile sale munceau la fel ca el pentru alte familii într-un sat din apropiere, dar cu toate acestea i-a văzut foarte rar. Îi era un dor disperat de mama lui. Îşi scriau scrisori şi uneori se vedeau. Într-o zi, mama lui a încercat imposibilul: să-şi ia copiii înapoi. A venit cu un cuplu de italieni într-o maşină şi a spus că îi ia pecei mici la o plimbare. David nu era acolo, dar tot satul vorbea numai despre asta când s-a întors târziu în noapte. Poliţia i-a adus înapoi pe sclavii fugari după trei zile.

„Faptul că mama a organizat răpirea propriilor ei copii şi i-a luat la Berna arată cât de mult s-a luptat toată viaţa cu autorităţile,” spune Gogniat. Când mama lui a murit, a făcut o descoperire şocantă. A găsit hârtii care arătau că le trimitea bani “familiilor adoptive” pentru cheltuielile celor 4 copii care fuseseră luaţi cu forţa de la ea pentru a munci ca sclavi pentru aceste familii.”

Gogniat, fratele său şi cele două surori erau “copii luaţi pe contract”- verdingkinder.

Istoricul Loretta Seglias spune că “motivele economice” erau cele care determinau de cele mai multe ori răpirea copiilor din familii pentru a putea fi puşi să muncească forţat, ca sclavi, în agricultură, dar, şi mai important, erau furaţi doar copii săraci.

“Până la al doilea război mondial, Elveţia nu era o ţară bogată, şi mulţi oameni trăiau în sărăcie.” Agricultura nu era mecanizată, aşa că fermierii au cerut sclavi – oameni obligaţi să muncească fără a fi plătiţi, fiind conştienţi că pentru a nu muri nu puteau refuza.

Fermele aveau nevoie de oameni care să poată munci cu braţele lor, dar era mai greu ca adulţii să fie răpiţi şi constrânşi, aşa că au cerut minori.

Ţinteau în special copiii săracilor. Statul a inventat pretexte – religioase şi morale – pentru a putea răpi minorii din familiile sărace şi a-i da cu forţa în sclavie viitorilor stăpâni, numiţi în acte “părinţi adoptivi”.

Dacă un copil rămânea orfan, dacă unul dintre părinţi nu era căsătorit, mai ales dacă erau săraci, comunităţile interveneau şi cereau autorităţilor să ia copiii din acele familii.

enfants-sans-pc3a8re-de-lc3a8re-victorienne1
Patriarhatul în Marea Britanie: copiii fără tată (chiar dacă s-au născut în timpul unei căsătorii) erau abandonaţi de către mamă pe străzile la presiunea familiei. Mama era ameninţată că va fi expulzată din familie dacă se încăpăţâna să-i ţină lângă ea pe minori. Aceştia erau abandonaţi pe străzile din Londra, unde erau condamnaţi la înfometare, la viol, furt, prostituţie, şi erau luaţi sclavi în mine, uzine, fabrici de armament…

Intenţionat au luat copiii din familiile sărace şi i-au dus în alte familii sau instituţii ca să-i înveţe cu munca astfel încât să se poată întreţine singuri, ca adulţi”, spune Seglias. (sursa) (Adică să nu apeleze niciodată la asistenţa socială.)

Această politică socială îndreptată împotriva săracilor a fost inginerie socială, spune Seglias, un eufemism care maschează motivul ei economic real şi cumva o face să sune cât se poate de inocent. E una să spui „inginerie socială” şi alta să spui „înrobirea copiilor pentru crearea clasei de mijloc”. 

Dar chiar şi ea admite violenţa şi brutalitatea statului în răpirea copiilor: „Dacă părinţii îndrăzneau să se opună, erau pedepsiţi de stat. Erau aruncaţi în închisoare sau închişi în anumite spitale, unde erau obligaţi să muncească forţat. Erau multe modalităţi de-a-i face pe părinţi să se nu se mai opună răpirii copilului lor.” Naziştii procedau la fel în Europa de Est, pe unii părinţi cărora le răpeau copilul îi omorau.

În Elveţia,până în 1970, ce nu era considerat moral era pedepsit. Dacă nu te încadrai perfect în normele morale, erai trimis în arest sau erau închis într-un spital de psihiatrie, fără să fi comis vreo crimă sau să fi făcut ceva rău.”

_78578936_barefoot-boys-976

Copii-sclavi scoşi la mezat, sub protecţia poliţiei, chiar şi după 1945

Nu doar că erau răpiţi de stat, dar erau şi vânduţi în pieţe, la fel ca orice animal. Chiar şi în 1946, în piaţa publică din Berna au fost vânduţi 10.000 de copii-sclavi, la fel cum erau vândute orice animale care puteau fi exploatate la munci grele. Luarea în sclavie a copiilor a încetat oficial în anii 1970, dar, chiar şi în 1981, mai existau copii luaţi din familii şi folosiţi ca sclavi-muncitori de către cei din clasa de mijloc.

Imaginile reprezintă vânzarea în public a copiilor sclavi în pieţele din Elveţia

În 1800, Elveţia a adoptat o lege care stabilea dreptul părintelui de a-şi creşte copilul. Dacă unii părinţi nu puteau “respecta” acest drept – adică mureau, divorţau sau erau prea săraci – statul şi comunitatea decideau ca acel copil să fie luat din familia sa naturală cu forţa.

Până la primul război mondial, explică istoricul Marco Leuenberger, doar în cantonul Berna, 10% dintre minorii sub 14 ani erau folosiţi ca sclavi-muncitori la ferme. În Germania aceasta era o practică obişnuită: începând din secolul 19 până în primele decenii ale secolului 20, copiii săraci erau furaţi şi duşi la ferme, în special în Alpi. De obicei erau furaţi iarna. Mulţi nu supravieţuiau transportului şi mureau de epuizare. Cei care supravieţuiau erau duşi în pieţele publice din sate şi vânduţi fermierilor, la fel ca orice marfă.

hungersnot-schweiz-original

hqdefault (1)

Continuă lectura