Ortodoxie

Izbavirea unei demonizate la mormantul Sfantului Parinte Paisie Aghioritul

vt Minuni, Ortodoxie, Sfantul Parinte Paisie Aghioritul ,

Intr-o dimineata de decembrie a anului 1996, la pangarul manastirii de la Suroti se aflau maica responsabila, doi soti impreuna cu copilul si cu tatal lor, doua femei de varsta mijlocie si un barbat tanar. Deodata s-a auzit un strigat puternic.

Mormant-sfantul-paisie-aghioritul

Una dintre femeile de varsta mijlocie, care era destul de voinica, tocmai cazuse la pamant si incepuse sa se loveasca, sa urle salbatic si sa-si miste repede capul intr-o parte si alta. Privelistea era ingrozitoare. Femeia cu copilul au iesit afara, iar ceilalti s-au apropiat de ea ca s-o ajute. Mugea, gafaia si spunea cu o voce barbateasca, salbatica si amenintatoare:

“Am sa va arat eu voua, astora care nu credeti, am sa va arat eu… Inca putin si am sa va pun la toti 666 pe mana…O sa va inchinati cu totii mie…Ticalosilor, imbecililor…” si alte ocari. Apoi a inceput sa scuipe si spunea infricosata: “Paisie, ma arzi, vrei sa ma trimiti inapoi in tartar… Si aceasta femeie nenorocita numai pe la manastiri ma duce… De ce o ajuti? Ma arzi, ma arzi!” Urla si se lovea atat de tare, incat toti credeau ca isi va sparge capul. Era lucru vadit ca o chinuia diavolul. “Aaa…Aaa…“, striga iarasi. “Uite, a venit si Maria acum…Ma arzi, Paisie!” si strigand acestea, ramase nemiscata, de parca ar fi lesinat. Cei care erau de fata s-au apropiat pentru a o ajuta, iar femeile au acoperit-o cu hainele ei.

Dupa aceasta au ridicat-o in picioare. Atunci femeia si-a deschis ochii si a inceput sa planga linistit, iar din adancurile inimii ei s-au revarsat aceste cuvinte: “Iti multumesc, Gheronda… Iti multumesc, Dumnezeul meu!” Si repeta aceste cuvinte cu multa recunostinta. Apoi s-a ridicat, a mers inaintea icoanei lui Hristos si a Maicii Sale si a inceput sa se roage cu suspine negraite: “Dumnezeul meu…Dumnezeul meu…Cum de m-ai primit pe mine, nevrednica? Iti multumesc, Gheronda…Nu meritam, Dumnezeul meu, un astfel de ajutor.”

Toata aceasta priveliste era deosebit de miscatoare. Apoi au salutat-o pe maica de la pangar si au plecat. Aceasta femeie care s-a izbavit de diavol a povestit ca in noaptea de dinaintea venirii ei la manastire l-a vazut pe Staretul Paisie care i-a spus: “Vino la mormantul meu si te voi face bine.” A doua zi a venit la manastire si dupa ce s-a inchinat la mormantul Staretului a venit la pangar, unde s-au petrecut cele descrise mai sus. – ganduridinierusalim.com

Alte lucruri minunate despre Sfantul Parinte, puteti gasi la categoria: Sfantul Parinte Paisie Aghioritul

Vorbirea Sfantului Paisie Aghioritul cu animalele

vt Ortodoxie, Sfantul Parinte Paisie Aghioritul , ,

Locuitorii din Conita au fost impresionati de apropierea pe care o avea ”Călugarul” cu animalele.

Vorbirea Cuviosului Paisie Aghioritul cu animalele.

Într-o duminica, dupa Sfanta Liturgie, pe cand se retragea la chilia sa, Părintele Paisie a auzit voci inspaimantate. Iese afara si ce sa vadă? Un urs mare a intrat pe poarta principala creind panica printre cei aflati in curtea manastirii. Cuviosul s-a apropiat insa de urs si i-a zis: ”Acum trebuie sa pleci pentru că oamenii se tem. Să revii mâine, dar nu pe aici, ci pe poarta din spate.”

Ursul a pornit spre munte pe cele două picioare ale sale. In fiecare luni, sapte-opt ursi veneau la locul din spate al Manastirii, unde se afla bucătăria si Parintele Paisie le dadea din mancarea pe care credinciosii o lăsau la sfarsit de saptamana.

Într-o zi, un copil, văzând mormantul pe care l-a sapat Cuviosul, i-a zis:

– Parinte, mormantul nu s-a adancit indeajuns, mai trebuie sapat.

– Du-te la magazie sa aduci faras si cazma, sa sapam mai adanc, a raspuns acela.

Intrand copilul in magazie, a vazut in fata sa doi serpi, si s-a speriat. Parintele Paisie insa s-a dus in spatele sau, l-a atins pe umar si i-a zis: ,,Sunt inofensivi, Gheorghe, nu te teme!’” Iar serpilor le-a spus: ”Duceti-va in spate, nu vedeti ca lui Gheorghe îi e frică?” Serpii au ascultat si imediat s-au retras si s-au strans intr-un colt.

La Stomio erau multi serpi, dar Cuviosul nu ii omora si nici nu lasa pe altii sa-i omoare. Atata sensibilitate duhovniceasca avea, incat nici furnici nu dorea sa calce. Unui copil, care invata mestesugul tamplaritului, i-a spus odata:

– Panaghioti, fi atent sa nu calci vreo furnica!

– Ei, Parinte, sunt atatea furnici! a raspuns copilul.

– Tu sa fi atent! a insistat Cuviosul.

Intr-o alta  zi, in vara lui 1960, a vazut un iepure de camp ce manca pastai din mica gradina pe care o facuse pe terasă, mai jos de manastire. S-a dus incet, incet in spatele iepurelui, si-a deschis dulama, si l-a prins inauntrul acesteia. L-a luat sus la manastire, l-a tuns pe frunte si i-a pictat cu rosu o cruce iar pe urma l-a lasat liber zicand: ,,Haide sa te duci in harul Domnului si alta data sa nu mai mananci pastaile! Ai atat de multa iarba sa mananci, atat de multa a dat Dumnezeu!”

Dupa aceea a zis vanatorilor:

– Sa fiti atenti sa nu omorati iepurele meu! Are o cruce pe frunte ca sa il recunoasteti si voi!

– Parinte Paisie, cum poti sa vezi daca iepurele are cruce sau nu? Iepurele alearga ca un glont, au raspuns vanatorii.

– Il veti vedea, il veti vedea, a raspuns, si astfel i-a impiedicat sa vaneze aproape de manastire.

Dragoste avea si fata de  caprioare. Cand se ducea la lemne in padure, ele il recunoasteau dupa lovitura de topor si se apropiau de Parinte. Vino sa vezi caprioarele, i-a spus odata  unui vanator! Si te rog mult, sa nu omori niciuna dintre aceste animale. Vanatorul s-a apropiat si a rămas surprins când a văzut cum cinci-sase caprioare pasteau langa Cuvios. Apoi a declarat: Cea mai frumoasa priveliste este sa-l vezi pe Calugar stand in compania caprioarelor.

Traducere din cartea Sfantul Paisie Aghioritul, Sf. Ioan Teologul – Suroti 2015 de S. M. Pantocrator – impantokratoros.gr

Allte lucruri minunate despre Sfantul Parinte, puteti gasi la categoria: Sfantul Parinte Paisie Aghioritul

15 Decembrie – Sfântul Elefterie

vt Ortodoxie, Sfântul Elefterie

În fiecare an, la data de 15 decembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește pomenirea Sfântului Elefterie. Numele lui înseamnă „libertate” (gr. eleftheria). Acest sfânt a trăit în Roma, în anii domniei împăratului Adrian, între anii 117-138. Mama sa, văduva Antia a fost învățată să creadă în Hristos de către Sfântul Apostol Pavel.

Sfantul Elefterie

Antia l-a dus pe Sfântul Elefterie, pe când era încă un copil, la Anichit, episcopul Romei. Acesta l-a trimis să învețe Sfânta Cart, iar la cinsprezece ani a fost hirotonit diacon, la optsprezece ani, preot, iar când era de douăzeci de ani a fost hirotonit episcop în Iliric.

Sfântul Elefterie îi învăța și întorcea pe mulți la credința în Hristos. Din acest motiv, l-a chemat împăratul Adrian la sine și pentru că a vorbit împotriva idolilor, mărturisind pe Hristos, ca find Dumnezeu adevarat, a fost dat să fie chinuit și tortuat.

„A poruncit să-l culce pe un pat de aramă și să-i dea foc, l-au pus, apoi, pe un grătar de fier înroșit în foc și iarăși l-au băgat într-o căldare plină cu untură și cu smoală în clocot; și cu puterea și cu darul lui Hristos a fost păzit de toate nevătămat. Apoi (…) l-au aruncat pe Sfântul Elefterie într-un cuptor de aramă ars în foc, de unde, ieșind iarăși neatins, a poruncit tiranul să-l arunce în temniță. A fost legat apoi de un car tras de cai sălbatici și, fiind slobozit de îngeri, a fost dus într-un munte înalt; acolo trăia cu fiarele sălbatice, care se îmblânzeau la cuvintele lui.”

Pe munte, Sf. Elefterie a botezat pe slujitorii trimiși să-l prindă și pe mulți alții, care, văzând sfințenia sa, au crezut în Hristos, Dumnezeul pe care sfântul îl mărturisea. În jur de 500 de oameni au îmbrățișat creștinismul, datorită sfântului.

„L-au prins apoi și l-au dus iarăși în fața împăratului, care l-a dat să-l mănânce fiarele”. Sfântul, însă, a scăpat iarăși neatins. Atunci, împăratul Adrian a poruncit unor slujitori să îl străpungă pe tânărul sfânt Elefterie și, astfel, și-a dat sufletul în mâna Creatorului.

Maica sa, Antia, a îmbrățișat pe Sfântul Elefterie, după moartea sa și, căzând peste el, i s-a retezat și ei capul cu sabia.

O parte din moaștele Sfântului Elefterie se găsește, spre închinare, la Biserica Sfântul Elefterie Nou, din București (Eroilor). – activenews.ro

Părintele Cleopa despre copiii crescuţi fără frică de Dumnezeu

vt Copii, Ortodoxie ,

Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai ştie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară. Şi atunci cine o să răspundă în ziua judecăţii, mai tare ca tata şi mama? L-au avut în braţele lor şi l-au crescut sălbatic şi s-a făcut ca şi o fiară.

Când i-am întrebat de unde sunt, mi-au spus: „De la Reghin, domnul părinte”, şi au început a plânge amândoi. Păi când vezi tu că plâng doi oameni aşa de mari —  erau directori de întreprindere amândoi — , nu plâng de flori de măr. Ce-i în inima lor, numai Dumnezeu ştie!

— Ce-aţi păţit, fraţilor?

— Domnul părinte, am avut un singur fecior. L-am învăţat şcoală, a terminat facultatea şi a ieşit inginer la reţele electrice. I-am cumpărat şi maşină. Într-o seară când ne-am întors acasă de la nişte rudenii, am găsit toate uşile deschise, banii luaţi din casă şi maşina furată. După ce-am anunţat poliţia, la trei săptămâni, am aflat că fiul nostru a luat banii din casă şi maşina şi a plecat la Sighişoara, unde s-a însurat fară voia noastră.

Când au auzit părinţii, au crezut că el a luat o fată la nivelul lui. Dacă el era inginer, putea lua o profesoară, o doctoriţă, o farmacistă, o ingineră. Părinţii au luat nişte cadouri şi s-au dus la fiul lor la Sighişoara ca să-l îmbuneze. Dar el se însurase cu o vrăjitoare. Dacă n-a crezut în nimic, dracii şi-au bătut joc de el.

Când a văzut-o pe mama lui s-a înnegrit la faţă şi a zis: „Ce cauţi aici, scorpie?” Dar tată-su de colo: „Măi băiete, dragul tatii, dar mama ta este scorpie?” „Taci, nebunule, că-ţi crăp capul!”

Ia gândiţi-vă ce-a fost acolo! Cu câtă dragoste au venit părinţii şi cu câtă jertfă, şi cum au trecut ei cu vederea toate relele pe care le-a făcut, iar el tot neascultător a rămas!

Atunci am zis părinţilor:

— Cum aţi crescut copilul acesta? Cum l-aţi crescut de când era mic şi a început să zică tată? L-aţi învăţat că Unul este Tatăl din ceruri şi să zică Tatăl nostru?

— Nu, părinte!

— Când era la şcoala elementară, l-aţi învăţat Tatăl nostru?

— N-a vrut!

— L-aţi învăţat Crezul?

— Nu.

— L-aţi dus la biserică?

— N-a vrut.

— Când era la liceu, i-aţi dat vreo carte sfântă în mână, Biblia sau Noul Testament?

— N-a vrut. Se ducea şi bătea mingea sau pierdea vremea cu alte deşertăciuni.

— L-aţi bătut vreodată?

— Niciodată.

— Dar se ruga vreodată?

— Nu, părinte!

— Şi cum ai putut dumneata să stai cu copilul în casă fără să-l pui la rugăciune? Nici voi n-aţi avut credintă. Vedeţi acum? Dumneavoastră beţi acum paharul mâniei lui Dumnezeu pe care-l meritaţi.

— Părinte, nici noi n-am prea ştiut!

Atunci le-am spus:

— Iată ce-aţi cruţat! Aţi cruţat un om demonizat. Zice Scriptura: Calul neînvăţat, se face năsălnic, iar copilul lăsat de capul lui, mare scârbă şi ruşine va aduce părinţilor săi. Şi cela ce cruţă varga urăşte pe fiul său. Nu-l iubeşte! Îl urăşte.

L-aţi cruţat, iar acum dumneata, care l-ai purtat în pântece şi l-ai crescut, eşti scorpie, iar tatăl lui este nebun.

Auzi ce lume creşte azi? Şi aceasta este vina părinţilor că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit şi nu i-au spus: „Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare nu lucra!” Să ştiţi voi că cea mai înaltă şcoală de rugăciune şi de credinţă în Hristos nu-i în şcoala primară, nici la liceu, nici la facultate; îi în sânul familiei. Cei mai mari profesori de religie aţi rămas tot voi, tata şi mama.

Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai ştie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară. Şi atunci cine o să răspundă în ziua judecăţii, mai tare ca tata şi mama? L-au avut în braţele lor şi l-au crescut sălbatic şi s-a făcut ca şi o fiară.

Au venit apoi să-l pun la slujbe. Dar n-am putut să-l pun pentru că trăia în preacurvie cu vrăjitoarea aceea. I-am pus la slujbe numai pe părinţii lui. După vreo două luni mă trezesc cu o telegramă: „Domnul părinte, băiatul nostru a fost electrocutat şi a paralizat şi i s-a legat şi limba. Nu poate vorbi şi este pe moarte la spital. Nu se ştie câte zile mai are”.

Aţi văzut mânia lui Dumnezeu cea dreaptă? L-a ajuns blestemul şi suspinul părinţilor pe acest tânăr rău şi necredincios, căci zice la Psaltire: Dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veacul veacului.

V-am spus această istorioară că sunteţi părinţi de copii. Cea mai imperioasă datorie şi cea mai mare, pe care o aveţi voi ăştia căsătoriţi, este să creşteţi copiii în frica şi certarea Domnului.

(Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol 8, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 51-54) – doxologia.ro

Urmariti va rog si:

Când vă împresoară norii necazurilor nu uitaţi niciodată că Împărăteasa Cerurilor veghează mereu asupra noastră

vt Maica Domnului, Ortodoxie

Amintiţi-vă că aveţi în Ceruri o Maică, pe Împărăteasa Cerurilor, care vă vede, vă aude şi ştie toate mişcările sufletului vostru.

Fiecare ştie din experienţă cum uneori amărăciunea vieţii îi copleşeşte sufletul din toate părţile, inima îi este chinuită de tristeţe şi durere şi fără voie îi curg uneori lacrimi din ochi. Greu îi este omului să rabde nenorocirea şi cade uneori în deznădejde, şi sentimentul tristeţii îl stăpâneşte. Însă, dragii mei, cel mai important este să nu deznădăjduiţi, să vă îmbărbătaţi!

Când vă împresoară norii necazurilor astfel încât parcă nici o ieşire nu mai aveţi din această situaţie, amintiţi-vă atunci că aveţi în Ceruri o Maică, pe Împărăteasa Cerurilor, care vă vede, vă aude şi ştie toate mişcările sufletului vostru. Chemaţi-o cu credinţă şi ea va veni la voi îndată şi vă va izbăvi de rele şi nenorociri!

(Arhimandrit Chiril Pavlov, Lauda Maicii Domnului, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 29) – activenews.ro

Alte lucruri minunate despre Sfanata Fecioara Maria, gasiti la categoria: Maica Domnului

Ierarhul şi Făcătorul de Minuni Nicolae

vt Ortodoxie, Sfantul Ierarh Nicolae ,

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)

Ce mare răsplată făgăduieşte Domnul Iisus Hristos celor milostivi! In toată frumuseţea şi puterea ei, această virtute a dragostei şi a milostivirii este întruchipată în cel pe care astăzi îl proslăvim cu inimile noastre evlavioase şi credincioase – în persoana hrănitorului de orfani, a mângâietorului celor necăjiţi, a mijlocitorului şi rugătorului pentru toţi cei care caută ajutorul lui Dumnezeu şi milostivirile Lui, Ierarhul şi Făcătorul de Minuni Nicolae. Intru slava iubirii sale el străluceşte pe bolta Bisericii, iar strălucirea acestei slave acoperă întreg pământul.

Virtutea milostivirii este cea mai înaltă dintre toate virtuţile. Cine plineşte porunca lui Hristos – porunca dragostei şi milostivirii – acela plineşte toată Legea creştină. Aceasta nu este cugetarea noastră, omenească. Aceasta este însăşi învăţătura Domnului Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcu-tu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni 13,1, 3). Şi ce roade minunate aduce această sfântă şi mare virtute, dată nouă de către Domnul şi Mântuitorul nostru! în curgerea întregii noastre vieţi pământeşti ne adresăm Domnului cu cereri şi rugăminţi de a ne fi iertate păcatele noastre.

Noi le regretăm şi dorim să le răscumpărăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că păcatele pot fi răscumpărate prin milostenie, prin virtutea milostivirii, prin roadele iubirii (vezi Daniil 4, 24). Ce mare mângâiere este pentru inima noastră păcătoasă! Pentru noi ar fi o mare fericire dacă milostivirea lui Dumnezeu ar pogorî peste întreaga noastră viaţă, peste toate făptuirile noastre. Astfel, am săvârşi faptele iubirii şi ale milostivirii! Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie cu dărnicie va şi secera” (2 Corinteni 9, 6).

Semănând în jur seminţele iubirii şi ale milostivirii, noi parcă II silim pe Domnul să facă milostivire cu noi. Ceea ce noi dăm celui sărman, flămând, celui nevoiaş, ceea ce facem celui suferind, celui ce plânge, mângâ-indu-1, atrage asupra noastră binecuvântarea Domnului Dumnezeu. Scris este în Dumnezeiasca Scriptură: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului” (Pilde 19,17). Iar Dumnezeu va răsplăti mereu prin mărini-moasa-I răsplătire Părintească.

Cine dintre noi nu vrea ca, în ziua necazului, a bolii, a încercării, Domnul să fie milostiv cu noi, să caute la suferinţele şi tânguirile noastre cu a Sa cercetare Părintească, plină de iubire? Către aceasta ne duce calea milostivirii. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul îl va păzi pe el şi îl va păstra în viaţă. Domnul îl va întări pe el pe patul suferinţei” (Psalm 40,1-3).

Iată care sunt roadele acestei virtuţi, ale acestei sfinte porunci – privitoare la dragoste şi milostivire -din Legea noastră creştină, lăsată nouă de către Domnul şi Mântuitorul nostru, spre plinire fără abatere întru această viaţă pământească. Domnul Dumnezeul nostru, în Care noi credem, în Sfânta Scriptură este numit Tatăl celor orfani şi sărmani. Şi oare prin ce altceva putem câştiga bunăvoinţa Tatălui nostru Cel Ceresc, afară de milostivirea noastră către cel sărac, către cel sărman, către cel ce plânge, către cel care se tânguieşte, către toţi cei ce au nevoie de compătimirea noastră, de mângâierea noastră, de ajutorul nostru.

Iar cel care îl necăjeşte pe cel sărman, pe cel sărac, pe cel care strigă după ajutorare, acela îşi întoarce inima sa de la amarul fratelui său, acela îl jigneşte în persoana fratelui său mai mic pe însuşi Domnul Dumnezeu. Şi, oare, ce fel de cerere ar face Domnului Dumnezeului său omul cel fără de îndurare? Ce milostivire aşteaptă acela care el însuşi nu face milostenie şi nu se arată a fi iubitor şi cu milostivire către fratele său?

De s-ar aşeza la rugăciune şi ar cere milostivire de la Domnul, alături ar veni cel de la care s-a întors. Şi cel care a fost trecut cu vederea va spune Domnului: „Nu face milostivire cu acesta, căci nici el nu a făcut milă cu mine”. Iar dacă omul cel neîndurat, omul a cărui inimă nu are compătimire, ar cere ajutor în vremea necazului şi a încercărilor sale, Domnul i-ar putea răspunde cu dumnezeieştile Sale cuvinte: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă” (Iacov 2,13).

Dacă Domnul îngăduie ca pe pământ să fie sărmani, amărâţi, necăjiţi, flămânzi şi întristaţi, nu este doar pentru a încerca răbdarea şi dragostea lor, ci şi pentru ca să îndrepte inima noastră către faptele iubirii şi ale milostivirii. Pentru aceasta bate la uşa casei tale cel sărac – ca prin milostivire să răscumperi păcatele tale (Daniil 4,24). Şi pentru aceasta îi întâlneşti în calea ta pe cei care sunt necăjiţi şi amărâţi, suferinzi, pe cei care caută ca tu să arăţi dragoste frăţească şi milostivire, pentru ca tu să plineşti această dumnezeiască poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Iar noi, iubiţii mei, trebuie ca nu numai să nu trecem cu vederea nici un prilej de a ajuta pe cel ce aşteaptă de la noi ajutor duhovnicesc sau material, ci să şi căutăm astfel de împrejurări, pentru ca inima noastră să se îmbogăţească în bune făptuiri, ca viaţa noastră să fie luminată de acestea, după cuvântul lui Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Matei 5,16).

Prin fapte mici dobândim lucruri măreţe. Prin cele vremelnice dobândim cele veşnice. Prin cele stricăcioase le aflăm pe cele nestricăcioase. Pentru faptele iubirii şi milostivirii Domnul făgăduieşte celor milostivi cea mai mare răsplată pe care o poate dobândi sufletul creştinesc – milostivirea lui Dumnezeu. Căci El pururea este credincios dumnezeiescului Său cuvânt.

In persoana marelui Ierarh şi Făcător de Minuni Nicolae – al cărui sfânt nume îl chemăm dimpreună întreaga Biserică Ortodoxă, cu simţământ de evlavie deosebită, în ziua prăznuirii sale – avem o pildă vie, un chip de iubire şi milostivire plin de mireasmă du-hovnicească cerească preabine înmiresmată!

Toată viaţa lui pământească a fost urzită din faptele iubirii. Şi toată viaţa de după moarte, pe care o petrece în împărăţia slavei celei veşnice, este închinată nevoinţei slujirii oamenilor, căci nu e suflet care să se fi tânguit înaintea lui şi să nu fi aflat răspuns în inima plină de iubire a Sfântului Nicolae. Despre nenumăratele dovezi ale acestui fapt ştie fiecare creştin ortodox.

Fie ca prin ale sale sfinte milostiviri, din sfânta sa pildă să se inspire fiecare dintre noi cei care am păşit pe calea către mântuirea cea veşnică! Fie ca viaţa fiecăruia dintre noi să se îmbogăţească în fiecare zi cu acele bune făptuiri care atrag privirea Tatălui Ceresc, care alcătuiesc podoaba vieţii omeneşti! Aceste fapte bune ne vor aduce şi nouă, păcătoşilor, fericire nepreţuită, bucurie neasemănată, nu pământească, degrab trecătoare, ci veşnică – să fim miluiţi de către Domnul şi împreună cu El să ne îndulcim în vecii nesfârşiţi de bucuria împreună sălăşluirii celei veşnice.

Pentru rugăciunile Sfântului Nicolae, să ne învrednicească Domnul pe noi toţi de această bucurie!

Mitropolitul Nicolae Iaruşevici
Minuni ale Sfantului Nicolae, Editura Sophia – crestinortodox.ro

Urmariti va rog si: Rugaciune catre Sfantul Ierarh Nicolae

Despre Taina Sfintei Spovedanii

vt Ortodoxie, Taina Sfintei Spovedanii ,

Puterea data de Hristos Apostolilor de a ierta pacatele oamenilor nu apare ca o harisma personala care ar fi disparut cu viata lor pamanteasca, ci ca o institutie permanenta si ca o expresie concreta a puterii Duhului Sfant cu care Hristos insusi a investit pe Apostolii Sai dupa inviere. Caci odata cu instituirea preotiei sacramentale: „Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi… Luati Duh Sfant” (In. 20, 21-22), are loc si instituirea Tainei Spovedaniei, aratata ca lucrare a celor investiti cu puterea Duhului Sfant si trimisi in lume: „Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi” (In. 20, 23).

Deci, puterea episcopului si a preotului, ca savarsitori ai Tainei Spovedaniei, de a ierta pacatele, vine de sus, de la Hristos insusi si este permanent in acestia prin insasi Taina Hirotoniei. Dar pe aceasta putere dumnezeiasca de a ierta pacatele celor care si le marturisesc in fata lor, cu cainta adanca, episcopul si preotul o cer si de sus pentru Penitentul ce se afla in fata lor pentru iertare de pacate. Formula sau epicleza Tainei Spovedaniei arata atat pe savarsitorul Tainei cat si felul si originea puterii iertarii pacatelor: „Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine fiule (N) si sa-ti lase tie toate pacatele. Si eu nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si ai Sfantului Duh, Amin”. Este o formula rugatoare conforma cu spiritul chenotic al Bisericii Ortodoxe, total deosebita de formula imprecatorie romano-catolica: „Ego te absolvo a peccatis tuis in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti”.

In epicleza ortodoxa Tainei Spovedaniei nu se vede deci niciun fel de substituire a episcopului si preotului lui Hristos insusi, savarsitorul real si principal dar nevazut al Tainei. Preotul se sterge, de fapt, in fata lui Hristos, punand in fata constiintei penitentului pe Hristos insusi, in fata caruia niciun om nu se poate simti umilit si la care gaseste intelegere si iubire iertatoare a neputintelor omenesti, El insusi rugandu-se Tatalui pentru iertarea celor care L-au rastignit pe Cruce. Episcopul si preotul sunt organele vazute ale Arhiereului si Preotului nevazut Hristos, care i-a investit pe acestia cu puterea Duhului Sfant sa lucreze cele sfinte, Tainele, ca mijloace obiective de impartasire a harului dumnezeiesc, in Biserica Sa, care este o comunitate concreta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu.

Lucrand insusi Hristos prin ei, puterea episcopului si preotului in iertarea pacatelor este relativ nelimitata (Mt. 18, 18; In. 20, 23; Mt. 18, 19). Nu exista nicio discriminare de persoana, de greseala sau de cantitatea pacatelor. Pentru tot felul de pacate, Apostolii au primit puterea iertarii sau legarii acestora si, prin ei, Biserica intreaga mai departe in timp, prin episcopii si preotii ei. Puterea nelimitata a iertarii pacatelor in Biserica este inclusa in insasi trimiterea Apostolilor in lume, investiti cu puterea Duhului Sfant: „Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi… Luati Duh Sfant” (In. 20, 21, 22). Comentand acest text, Sf. Ioan Hrisostom noteaza: „Tatal a dat Fiului toata judecata; eu va incredintez in intregime prin Fiul, Apostolilor si preotilor”.

Sf. Ap. Pavel reprimeste la Corint, in Biserica, in urma pocaintei sale sincere, pe incestuosul pe care el il excomunicase mai inainte (II Cor. 2, 7-10 si I Cor. 5, 1-5), dupa exemplul Mantuitorului care a iertat pe femeia prinsa in adulter (In. 8, 11) si a reintegrat in iubirea Sa si in cenaclul Apostolilor pe Petru (In. 21,15-19).

In Taina Spovedaniei, episcopul sau preotul asculta cu atentie mLrturisirea pacatelor facute de catre penitent, ajutandu-1 prin intrebari si indemnuri pentru ca marturisirea lui sa fie cat mai corrlpleta si explicita. Duhovnicul nu va manifesta absenta sufleteasca, plictiseala sau graba, ci o foarte mare intelegere umana care sa creeze si sa sustina starea de cainta in sufletul penitentului. Cu alte cuvinte, preotul duhovnic trebuie sa coboare in adancul de taina al penitentului, stiind ca nu este singur, ci Hristos impreuna cu el coboara in sufletul penitentului. Iar acesta din urma traieste aceasta coborare a duhovnicului in fiinta si viata lui ca o coborare datatoare de putere.

Puterea episcopului si preotului, savarsitori ai Tainelor Spovedaniei, este experiata de penitent ca o putere spirituala, esential diferita de puterea civila judiciara. Iar sentinta sau judecata pe care o da duhovnicul la Spovedanie este o judecata de har, de milostivire, urmarind ca scop principal iertarea pacatosului si restabilirea lui in comunitatea fratilor sai in Hristos, ca un madular sanatos. Excomunicarea si scoaterea membrului bolnav din comunitatea Bisericii pentru pacatul apostaziei sau ereziei, sau a altui pacat similar acestora, nu sunt executate de un singur preot, ci de episcop si foarte adesea de un sinod de episcopi, de Biserica intreaga prin episcopii ei (Mt. 18, 17). Scopul mai indepartat al excomunicarii este tot vindecarea celui bolnav si indreptarea lui.

Episcopul si preotul pot sa si amane un timp dezlegarea penitentului de pacatele grele savarsite, dand acestuia un anumit canon sau epitimii. Dar prin acestea nu se urmareste pedepsirea, ci vindecarea penitentului de anumite pacate grave. Duhovnicul apare acum fata de penitent ca judecator si medic iscusit care apreciaza natura si ponderea gravitatii pacatelor marturisite, fara sa inceteze a fl in continuare un prieten intelegator al acestuia. Lucrarea de Judecator este o simpla lucrare de apreciere pusa in slujba celei de ntedic. Necesitatea preotului apare pe primul plan in aceasta faza, tindea penitentul nu-si poate fixa el singur mijloacele de vindecare si nici nu i le poate da un alt semen al sau cu suficienta autoritate si putere, pentru a-l face sa le implineasca.

Episcopul si preotul dispun si de putere. Dar acestia nu pot dezlega pe penitent sau constata ca acesta nu poate fi dezlegat, pana ce penitentul nu se dezleaga el insusi in interiorul sau, de legaturile pacatului si pana ce nu s-a deschis el insusi putintei de comunicare intre el si Biserica intre el si Hristos. Iar aceasta este un act de credinta deplina in Hristos si in Biserica. De aceea, ca si la Botez si Euharistie penitentul este intrebat de credinta sa, caci cineva din afara Bisericii nu poate fi primit nici la Euharistie si nici la Spovedania dinaintea acesteia, necesara pregatirii pentru primirea Euharistiei.

Episcopul si preotul lucreaza in Taina Spovedaniei atat in numele lui Hristos cu a carui putere sunt investiti si o manifesta, dar si in numele comunitatii care isi da asentimentul ei implicit la toate actele lor. In cazul Tainei Spovedaniei, asentimentul implicit al comunitatii ecleziale transpare din intreaga disciplina penitentiala, stabilita de Biserica pe baza cunoscutelor locuri din Noul Testament, amintite si de noi in cursul acestui referat, dar mai cu seama pe baza cunoscutului text din I Cor. 5, 9-12, in care se atrage atentia crestinilor sa nu aiba legaturi cu o serie de oameni pacatosi si pacate. Epitimiile trebuie sa fie insa in raport cu gravitatea si felul pacatelor, cu situatia si capacitatea fiecarui penitent.

De aceea, ele pot fi si scurtate sau si intrerupte cand preotul observa la penitent o ravna deosebita de a rupe interior cu obisnuinta pacatoasa sau cand penitentul este amenintat de o moarte apropiata. Canonul 102 Trulan, care sintetizeaza intr-un fel intreaga disciplina penitentiala de pana aici, nu este numai unul dintre cele mai pretioase ghiduri pentru episcop si preot in Taina Spovedaniei, ci si un document de mare valoare in care sunt surprinse nu numai implicatiile ecleziale ale pacatului si iertarii acestuia de catre Hristos prin episcop sau preot, ci si implicatiile profunde ale puterii harice de a ierta sau lega pacatele, pentru Biserica, pentru episcopul si preotii Bisericii si pentru penitentii insisi in mantuirea lor. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu – crestinortodox.ro

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie

Pr. Efrem Athonitul despre ORTODOXIE

vt Ortodoxie ,

Iubitii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocsi si in general nu cunoastem inaltimea, profunzimea, largimea Ortodoxiei. Va trebui sa o vedem in toata sfintenia ei.

Parintele Efrem Atonitul

Ortodoxia este adevarul despre Dumnezeu, despre om si despre lume, asa cum ni l-a dat Insusi Dumnezeu Cel Intrupat prin invatatura Sa desavarsita. Asa cum l-a exprimat mai tarziu cugetul si inima dumnezeiescului Pavel. Asa cum l-a descris ucenicul iubirii si alti apostoli si evanghelisti cu lumina cereasca a Sfantului Duh. Ortodoxia este acea sinteza minunata dintre dogma si obiceiuri, dintre teorie si practica, asa cum ne-a fost predanisita de catre parintii duhovnicesti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei si, mai tarziu, ai Sfantului Munte.

Toti acestia, de la Sf Ierarh Policarp, care a fost, dupa cum stiti, ucenicul apostolilor si pana la Sf Nicodim Aghioritul, care a adormit la inceputul sec al XIX-lea, cu intelepciunea si sfintenia lor, cu jertfele si nevointele pe care le-au indurat, ne-au inmanat pretioasa mostenire a credintei si vietii drepte, comoara traditiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunari binecuvantate formate din membrii ai Bisericii lui Hristos veniti din toata lumea. Acei purtatori de Dumnezeu parinti „inzestrati cu totii cu stiinta sufletului si Duhul Dumnezeiesc” au discutat despre marile probleme care il preocupa pe omul duhovnicesc si au asezat postamentul, temelia civilizatiei duhovnicesti.

Ortodoxia a fost pecetluita cu sange de mucenicii tuturor vremurilor. De toata oastea sfanta formata din milioane de eroi si marturisitori, barbati, femei si copii. De la arenele Romei pana in lagarele de concentrare din Rusia, toti au dovedit ca invatatura crestina nu este o simpla teorie, ci adevar si viata. Cel mai frumos eroism, izbanda impotriva violentei crude si a puterii materiale, domnia si Imparatia Duhului.

A venit apoi sa laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie si imnografia sa insuflata de Dumnezeu, care imbiba firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obstescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vadit cu ceea ce este tainic. Intr-o atmosfera de inaltare si sfintenie este infatisata in cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiasca a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participa credinciosii. De asemenea, acolo sunt laudate si slavite izbanzile mai-marilor credintei si ale Stapanei asezamantului bisericesc, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamarita dogma, nu numai ca adevar, ci si ca raspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. Dupa cercetatorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovniceasca ce s-a luptat pentru dobandirea libertatii duhovnicesti, pentru desavarsirea omului. Scopul lui a fost sa dea chip sufletului pentru innoirea mintii.

Exact in acest punct este inima duhului monahal, este scopul si izbanda monahismului. Nevointele duhovnicesti ale ascetilor sunt noile lupte duhovnicesti ale duhului. Il conduc pe om intru totul spre viata iubitoare de intelepciune, spre indumnezeire. Drumul monahismului este drumul curatirii si intoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificatia sfinteniei nu numai ascetilor, ci intregii lumi crestine.

Prin aceasta semnificatie a inaltat obiceiurile societatii. Vedem acest lucru indeosebi in perceptia sociala. Elementul de baza al Ortodoxiei este iubirea de oameni luata in cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie ci in general, ca afectiune. Ocrotirea sociala este descoperita in ultimele decenii. Dar a luat nastere la Ierusalim, dupa Invierea Mantuitorului. Acolo s-au facut primele cantine, in care au slujit primii 7 diaconi, dupa cum apare in Faptele Apostolilor. Apostolul Neamurilor, Pavel, a fost totodata si primul lucrator social.Odata cu propovaduirea Evangheliei, a infaptuit si cheta dragostei,numita in multe feluri. Lucratori sociali au fost si urmasii Apostolilor, Episcopii. Nu exista o sugrumare mai crunta a adevarului decat sa sustina cineva ca Parintii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma si nimic altceva. In timpul sinoadelor, in Cezareea a aparut, dupa cum se stie, Vasiliada, sub calauzirea Sf Vasile cel Mare. In Constantinopol functionau cantine pentru 7 mii de saraci, iar in Alexandria s-au intemeiat primele maternitati. Nu numai episcopii ci si imparatii si chiar monahii participau la astfel de lucrari ale dragostei. Pentru toti acestia, Ortodoxia a fost in acelasi timp si dreapta lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost intotdeauna eroismul pe care il vedem in mucenicie.

Dar nu s-a oprit numai la jertfa sangelui. Fiiii Ortodoxiei au aratat mereu curaj si vitejie in fata oricarui fel de samavolnicie, fie ca provenea de la Iulian, Imparatul cel nelegiuit, fie de la arieni si monofiziti ori de la iconoclasti si de la monahi atrasi de ratacirile latinilor. Aceasta multime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sf Atanasie, Sf Vasile si Sf Ioan Gura de Aur, ci si pe Sf Teodor Studitul, egumenul manastirii Studion, impreuna cu toti monahii ei , pe Maxim Marturisitorul si pe marele erou – Sf Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristica a Ortodoxiei a fost dintotdeauna si ierapostolia catre barbari, combinata cu civilizarea. Biserica noastra, fara sa faca vreodata prozelitism, a raspandit lumina Evangheliei si a scrierilor, a iubirii si a blandetii. Aceasta cale spre invatatura si civilizare ne este aratata indeosebi de Sfintii trei ierarhi praznuiti astazi, care au iluminat toata faptura cu razele vii ale dreptei invataturi despre Dumnezeu si om. Sfintii trei ierarhi sunt marii astri ai taramului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost intotdeauna calea imparateasca a Evangheliei. A pastrat curat si autentic duhul crestinismului in fata misticismului intunecat al ereziilor din Rasarit, a centralizarii papalo- cezareene a latinilor si a subiectivismului rationalist al protestantismului. A pastrat mereu masura si armonia, n-a facut nimic gresit. Pentru ca Parintii au fost miscati de duh, au fost calauziti de Dumnezeu in chip sfant si duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici intelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasa. Le-a explicat pe toate si a creat cultura. Dupa cum spune troparul Sf Trei Ierarhi, a intarit firea celor ce sunt si obiceiurile oamenilor le-a indreptat.

Ortodoxia este marsul omului catre Facatorul lui, catre indumnezeire. Il conduce pe om la dezvoltarea lui deplina intru Hristos si pentru Hristos.

Ortodoxia nu este numai teologie, este totodata si adevarata psihologie si umanism autentic si sociologie. Este un diamant care reflecta prin toate laturile adevarul.

Sa cunoastem deci Ortodoxia noastra.

Nu teoretic ci sa o simtim si sa o traim in toata profunzimea si largimea ei. Doar asa vom putea sa o provocam si sa-i aratam valoarea.

Ortodoxia noastra nu este muzeu, nu este trecut, ci viata, creatie si stralucire. Este marele nostru ideal, este nadejdea pretioasa a mantuirii noastre. Este mandria noastra intru Hristos sa o propovaduim cu eroism si slava, ca niste fii adevarati ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasa, mireasa impodobita a lui Hristos, sa nu te tagaduim noi, nevrednicii, ci daca vremurile si imprejurarile o vor cere, invredniceste-ne sa varsam pentru tine si ultima picatura de sange din noi! – credo.ro

Urmariti va rog si:

Părintele Cleopa Ilie despre sectari: Au case de rugăciuni, dar acolo e casa satanei. Unde nu sînt preoți și Arhierei, nu este Hristos…Aceștia vin din străinătate, plătiți de masoni, să ne strice dreapta credință și ori­ginile noastre și rădăcina noastră de popor ortodox

Iar alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie

Părintele Cleopa Ilie despre sectari: Au case de rugăciuni, dar acolo e casa satanei. Unde nu sînt preoți și Arhierei, nu este Hristos…Aceștia vin din străinătate, plătiți de masoni, să ne strice dreapta credință și ori­ginile noastre și rădăcina noastră de popor ortodox

vt Biserica Ortodoxa, Ortodoxie, Parintele Ilie Cleopa , ,

Părintele Cleopa Ilie a fost unul din cei mai mari duhovnici ai neamului românesc, o adevărată personalitate în toată lumea ortodoxă. Cuvintele sale de învățătură au fost publicate de mai multe ori și au fost citite de milioane de creștini ortodocși, fie din România sau din afara țării.

Redăm un pasaj din cartea „In memoria Parintelui Cleopa. Manca-v-ar Raiul”, vol. I, Editura Manastirea Sihastria, 2010” via Cuvântul-Ortodox în care părintele Cleopa vorbește despre credința poporului român.

„Să știți că rădăcina și viața poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credința cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreștinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfîntului Apostol Andrei. Coloniștii romani, cărora le-au predicat Sfinții Apostoli Petru și Pavel la Roma, și cei din Grecia, cînd au venit aici cu legiunile romane, au adus credința Ortodoxă. Eram daci pe atunci; stră­moșii noștri sînt dacii și romanii, de la care am ră­mas noi, românii. De atunci, de cînd am primit și dreapta credință în Dumnezeu, poporul nostru a avut viață. Pînă atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viața poporului român este dreapta credință în Iisus Hristos. Băgați de sea­mă! Ca popor creștin de două mii de ani de cînd sîntem noi, am avut toată administrația noastră și toată tradiția noastră sfîntă. Să ținem cu tărie la Credința Ortodoxă.

Ați văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creștini ai românilor, de cînd sînt cele trei Țări Ro­mâne, Moldova, Muntenia și Ardealul, toți au fost creștini ortodocși.

Ați văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriță. Du-te la Mănăstirea Cozia și vei afla lîngă Mircea cel Bătrîn, care a întemeiat această mănăstire și-i înmormîntat acolo, o lespede de piatră pe care scrie: «Aici odihnește monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul» – ai auzit? El, domn peste trei Principate și mama lui, călugăriță. Apoi și Ștefan cel Mare. Du-te la Mănăstirea Probota, unde este îngro­pat Petru Rareș, făcută de el. Vei vedea lîngă dînsul scris: «Aici odihnește roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare». Ei domni, și mamele lor, călugărițe! Vedeți voi cîtă unire era atunci între credință și conducere? Așa trebuie să murim!

Au cunoscut că totul este deșertăciune. Da’ ei erau adevărați domni. Oricît ar fi, viața asta este umbră și vis! Este o scurtă trecere! Dar eu cînd mor mă duc la o viață care nu are sfîrșit. Cine are să se roage pentru mine? Așa cugetau înaintașii.

Ați văzut că toți își făceau cîte o mănăstire? Fericiți și de trei ori fericiți au fost domnii noștri ortodocși: Ștefan cel Mare și Sfînt la Putna; Eremia Movilă și Gheorghe Movilă la Sucevița; Petru Rareș la Probota; Lăpușneanu la Slatina; Alexandru cel Bun la Bistrița; Mircea cel Bătrîn la Cozia. Ai auzit unde era inima lor? Unde este inima ta, acolo va fi comoara ta. Pentru aceea au făcut ei mănăstiri, ca să fie pomeniți sute de ani la Sfîntă Liturghie.

Ștefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrîn nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăștia de sectari au ieșit acum. Nicio sectă nu exista în țara noastră pe atunci. Aceștia vin din străinătate, plătiți de masoni, să ne strice dreapta credință și ori­ginile noastre și rădăcina noastră de popor ortodox.
Ce spune Sfîntul Efrem Sirul? „Cu omul eretic să nu vorbești, în casă să nu-l primești, la masă să nu stai cu dînsul, bună ziua să nu-i dai”. Aceștia sînt inaintemergătorii lui Antihrist. Că Mîntuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: Biserica este Tru­pul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fie­care sectar care s-a despărțit de Biserică, s-a despăr­țit de Hristos. E om al satanei.

Evanghelia spune:

In vremea de apoi vor ieși hristoși mincinoși și prooroci mincinoși, și vor face semne și minuni ca să-i înșele de va fi cu putință și pe cei aleși (Marcu 13, 22).

Păziți-vă de sectari, care dau broșuri prin trenuri, prin gări și prin cutiile de poștă și unde văd oameni, dau gratuit otrava lor. Cînd vei vedea o carte că nu are aprobarea Sfantului Sinod și nu are o cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar biblie dacă este! Dacă-i sectară și scrie să nu vă închinați la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai! Aceasta este otrava semănată de înaintemergătorii lui antihrist. Toate sînt otravă.

Să țineți credința pe care ați supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să țineți credința pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luați după slugile satanei care vin din apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proști și nelămuriți în credință, să rupă uni­tatea în sufletul poporului român, și vor să facă cele mai mari erezii și nebunii în țara asta.

Păziți-vă de aceștia! Au case de rugăciuni, dar acolo e casa satanei. Unde nu sînt preoți și Arhierei, nu este Hristos. Că Mîntuitorul suflînd asupra Apos­tolilor, le-a spus așa:
Luați Duh Sfinți Cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor, și cărora le veți ți­nea, ținute vor fi (Ioan 20, 22-23).

Nu la sectari le-a spus aceasta, ci la Apostoli, la Episcopi și la preoți. Căci Apostolii, prin punerea mîinilor și prin succe­siunea apostolică, au dat darul Duhului Sfant la toți preoții din lume, prin hirotonii.

Deci, băgați de seamă că: sectarii nu au ierar­hie canonică, nu au cele șapte Sfinte Taine, nu cin­stesc pe Maica Domnului și Sfinta Cruce și nu au mîntuire. De aceea, feriți-vă de sectari. Auzi ce spu­ne Apostolul Pavel?

Luați aminte de voi și de turma întru care Duhul Sfint v-a pus pe voi episcopi (zice de preoți și arhierei) ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, care a cîștigat-o cu sîngele Său (Fapte 20, 28).

Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cînd S-a înălțat la cer, le-a spus:

Stați în Ierusalim pînă vă veți îmbrăca cu putere de sus! (Luca 24, 49),și la Duminica Mare, după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfint de sus, în chip de limbi de foc. Pe urmă, vorbeau în toate limbile de sub cer. Și după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus i-a trimis, zicînd:

Mergînd propovăduiți Evanghelia la toată lumea, botezîndu-i pe ei în numele Tatălui și al Fiu­lui și al Sfîntului Duh. Cel ce va crede și se va bote­za, se va mîntui, iar cine nu, se va osîndi (Marcu 16, 15-16).

Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie cano­nică, Duhul Sfînt este în Biserică și cap al Bisericii este Hristos. Toți sectarii, care s-au rapt de Hristos și nu merg la Biserică, sînt fiii lui antihrist și înaintemergători ai satanei. Să nu vă luați după ei! Să nu spuneți că nu v-am arătat adevărul!

Să ținem credința noastră Ortodoxă, pe care au ținut-o toți voievozii noștri și toți părinții noștri și toți românii cei adevărați. Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos și al Țării Românești, să ții credința cea dreaptă, Ortodoxă, pe care o ținem de două mii de ani. Dacă nu, nu ești fiu al lui Hristos și al Biseri­cii, și ești străin de neamul românesc. Nu poți fi ce­tățean creștin și român, dacă nu ai dreapta credință în Hristos. Ești străin. Nu ești fiu al țării. Că fiu ade­vărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în țara noastră de două mii de ani. Parintele-Cleopa. Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre.

Țara noastră Românească a fost ortodoxă dintotdeauna și trebuie să țină linia Ortodoxiei. Orto­docși ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocși am trăit timp de două mii de ani și ortodocși trebuie să stăm pînă la moarte. Asta este adevărata credință a României, Ortodoxia. Nu pri­miți nimic din afară, că toți vor să ne strice unitatea neamului, a credinței și a Bisericii. Toți aceștia sînt vrăjmașii Crucii lui Hristos”. – activenews.ro

Urmariti va rog si :

Pe 2 decembrie 2015 s-au implinit 17 ani de la trecerea la cele vesnice a parintelui Ilie Cleopa

vt Ortodoxie, Parintele Ilie Cleopa ,

Parintele Ilie Cleopa s-a nascut pe 10 aprilie 1912, in comuna Sulita, judetul Botosani, intr-o familie de tarani – Alexandru si Ana Ilie, cu zece copii. Trei ani de zile a facut ucenicie la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea. A intrat in viata monahala in anul 1929, la Manastirea Sihastria. A fost calugarit in 1937, ales egumen interimar in 1942 la Manastirea Sihastria si staret in anul 1945. Este transferat la Manastirea Slatina din Suceava in 1949, impreuna cu 30 de monahi, unde va sta pana in anul 1956.

Revine la Manastirea Sihastria, devenind duhovnicul intregii obsti de aici. Fiind urmarit de securitate, se retrage in 1948 pentru sase luni in padurile din jurul Manastirii Sihastria. Din cauza securitatii se retrage intre anii 1952-1954 in Muntii Stanisoara, impreuna cu parintele Arsenie Papacioc. La cererea patriarhului Iustinian, va reveni din pustie la Manastirea Slatina. In primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in pustie, unde se nevoieste mai bine de cinci ani. In 1964 revine in Manastirea Sihastria, si va dedica intreaga viata misiunii duhovnicesti pana pe 2 decembrie 1998, cand trece la cele vesnice.

Casa parinteasca i-a fost biserica

Parintele Ilie Cleopa marturiseste despre casa parinteasca: „Aveam o camera, toata numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Iar la miezul noptii ne sculam, citeam din Psaltire si faceam sute de metanii. Apoi iar ne culcam”. De mic copil, Parintele Cleopa avea multa evlavie la Maica Domnului. La unsprezece ani stia pe de rost Acatistul Bunei Vestiri, dupa cum spunea: „Eram la desfacat papusi in tarina si aveam cartea de rugaciuni ascunsa sub panusi. Pana cand venea tata cu caruta cu papusoi, mai invatam un icos, mai invatam un condac. Si uite asa am invatat Acatistul Maicii Domnului”.

Lupta cu ispitele in casa parinteasca

Cand erau toti fratii acasa, mama lor se ingrijea sa-i insoare. Spera ca fetele care veneau la claca, la depasunat porumb, vor deveni sotiile fiilor. Insa acestia, indeosebi parintele Cleopa, foloseau acest prilej pentru a le povesti fetelor din „Vietile Sfintilor”. Una dintre ele s-a calugarit.

Din marturiile parintilor retinem ca intr-una din zile, tinerii din sat au organizat joc cu lautari in casa familiei Ilie, dupa obiceiul din batrani. Unul dintre fratii parintelui Cleopa, Gheorghe, a vazut ca icoana Maicii Domnului de pe perete plangea si astfel a inteles ca este pacat. Si asa Vasile, Gheorghe si parintele Cleopa, iesind din casa, s-au ascuns. Aflandu-i mama lor, le-a zis: „De ce ne faceti de ras in sat? Veniti si voi la joc!” Gheorghe si-a crestat, cu cutitul, ghetele din picioare, spunandu-i mamei, care insista ca ei sa se intoarca la petrecere, „cum sa vin la joc, mama, daca mi s-au stricat ghetele?”. In seara aceea, parintii au inteles ca feciorii lor au ales sa-I slujeasca numai lui Hristos.

Pentru toti avea un cuvant de mangaiere

Orice persoana ajunsa la parintele Cleopa primea un cuvant de mangaiere. De la el nu pleca nimeni trist. Si asta pentru ca in el a vorbit, a trait si traieste duhul lui Hristos. Cand ajungeai la el si cereai un cuvant de invatatura, spunea: „De ce ati venit la un harb legat cu sarma?”. Facea aceasta marturisire, pentru ca stia ca orice raspuns vine de la Hristos. Si din aceasta neincetata petrecere cu Hristos, striga neincetat: „Manca-v-ar Raiul!”.

Trecerea la cele vesnice

Duminica, 29 noiembrie, parintele Cleopa dadea sfaturi si binecuvanta pe cei ce veneau la el. De la ora 16.00 nu a mai raspuns la nicio intrebare si a stat nemiscat pe scaunul sau de spovedanie, ca intr-o rapire, mai mult de 11 ore. S-a desteptat luni dimineata la ora 3.30. Miercuri dimineata, la ora 2.20, ucenicul sau a anuntat ca parintele Cleopa a trecut la cele vesnice. Trupul neinsufletit al parintelui Cleopa a fost coborat din chilie in sunetul clopotelor si asezat in biserica veche a manastirii. Aici a fost privegheat permanent de monahi, preoti si numerosi credinciosi. Slujba inmormantarii sale a fost savarsita pe 5 decembrie. Parintele Cleopa a fost asezat in mijlocul cimitirului, alaturi de iubitul sau duhovnic, ieroschimonahul Paisie Olaru.

Ne asteapta si astazi, tainic, la chilia si mormantul sau

Cand vezi ca zilnic ajung la chilia parintelui Cleopa zeci de credinciosi, nu-ti ramane decat sa afirmi: duhul parintelui Cleopa este viu la Sihastria. Ajuns aici, pleci mangaiat, intarit si binecuvantat. E minunat sa vezi ca la mormantul parintelui sunt in orice zi lumanari aprinse si flori. E semnul prezentei. Adrian Cocosila – crestinortodox.ro

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti de la parintele Cleopa puteti afla citind subiectele de la categoria: Printele Ilie Cleopa