Scurtă istorie a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului

Primele informaţii despre Adormirea Maicii Domnului le aflăm din scrierile lui Meliton de Sardes (sec. II), Epifanie de Salamina (sec. IV), Juvenalie al Ierusalimului (sec. V) şi Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V). Mai târziu despre aceasta au scris Sfinţii Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Ioan Damaschin (sec. VIII), Simeon Metafrastul (sec. XI) şi alţii. Toate aceste izvoare, precum şi altele necunoscute (inclusiv apocrife), au fost adunate şi sintetizate de Nichifor Calist Xanthopol (isihast din sec. XIV), care a scris o istorisire mai amănunţită a acestei sărbători.

Deşi istorisirea proslăvirii Maicii Domnului are rădăcini apropiate de secolul apostolic, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a apărut abia după Sinodul III Ecumenic de la Efes (anul 431)[1]. În Apus, conform Sacramentariului papei Gelasiu (sec. V), sărbătoarea era deja ţinută pe 15 august; la fel şi în Răsărit, dar fără prea mult fast. Abia în anul 595, împăratul Mauriciu, în cinstea biruinţei asupra perşilor cu mijlocirea Maicii Domnului, a făcut ca această sărbătoare să fie generalizată şi cinstită cu mult fast, compunându-se imne şi cântări, pe care le regăsim în Lecţionarul georgian din secolul al VII-lea. Tipicurile Constantinopolitane din sec. IX-XI ne dau amănunte despre slujba Adormirii, iar unele dintre ele vorbesc și de „după-prăznuire”, cu Odovanie la 3, 4 sau chiar 8 zile. Tipicul Mănăstirii Sf. Sava, generalizat în tot spaţiul ortodox (în sec. XIII-XIV), prevede ca în mănăstiri să se facă Priveghere (Vecernie + Litie + Utrenie, fără să amintească de Prohod), iar Odovania să se facă a 8-a zi.

Istoria postului Adormirii Maicii Domnului

Înainte de Praznicul Adormirii Maicii Domnului Biserica are un post de două săptămâni (1-14 august), care urmează ca stricteţe Postului Mare. Izvoarele istorico-liturgice (publicate de Cotelerius şi Dmitrievskij, şi studiate de M. Skabalanovici, „Tolkovyi Tipikon” ş.a.) ne vorbesc despre o generalizare relativ târzie a acestui post, iar în cele ce urmează vom încerca să facem o prezentare succintă a acestor date istorice.

Mulţi se grăbesc să considere că primă mărturie despre postul Adormirii Maicii Domnului o avem la Sf. Leon al Romei (sec. V), dar Sf. Leon, în vestita sa Omilie, a 16-a (după alţii a 15-a), vorbeşte despre tradiţia celor 4 posturi pe an, în cele 4 anotimpuri. Pe lângă postul pre-pascal şi cel din luna decembrie, el menţionează un post după Cincizecime şi altul de toamnă în septembrie (nu ştim de câte zile), ca mulţumire pentru strângerea roadelor. Prin urmare, el nu vorbește despre vreun post în luna august închinat Maicii Domnului.

Alţii consideră că prima menţiune despre postul Adormirii Maicii Domnului o avem din secolul al VI-lea, de la Anastasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei (561-600). Știinţa teologică, însă, demult a demonstrat că scrierea atribuită patriarhului Anastasie – „Despre trei patruzecimi” – este un apocrif de prin sec. IX-X, probabil din mediul monahal constantinopolitan, şi datele ei contravin tuturor celorlalte mărturii istorice ale timpului[2] (redând şi o legendă quasi-creştină despre moartea Sf. Filip şi Postul Crăciunului care începe în ziua de pomenire a acestuia[3]).

Este remarcabil faptul că Hypotyposis-ul lui Teodor Studitul (sec. IX) şi Diatyposis-ul lui Atanasie Athonitul (sec. X) şi chiar copiile lor mai târzii (sec. XIV), de asemenea, nu menţionează acest post, deşi dau reguli destul de detaliate cu privire la posturi. Nici alte tipicuri de origine studită, precum cel al Mănăstirilor Everghetinos (sec. XI) sau Pantokrator (sec. XII) nu dau vreo mărturie despre Postul Adormirii Maicii Domnului.

Tipicul mănăstirii bizantine a lui Nicolae Casole din sudul Italiei (sec. XII) pentru prima dată menţionează acest post în data de 1 august, precizând că despre el aminteşte şi „Sinodul unirii” din Constantinopol (anul 920)[4]; numai că părinţii din acea mănăstire îl începeau pe 2 august din cauza sărbătorii Macabeilor. Totodată, la capitolul privind regulile generale de postire, Tipicul lui Nicolae Casole nu dă nici o indicaţie cu privire la Postul Adormirii Maicii Domnului.

Ştim că pe la anul 1085 câţiva monahi din Muntele Athos se adresează patriarhului Nicolae al III-lea Grămăticul, arătându-şi nedumerirea faţă de acest post. Patriarhul, consultându-şi Sinodul, le răspunde monahilor că a găsit menţiuni despre acest post în „Sinodul unirii”, dar precizează că „acest post a fost mutat [în altă perioadă – n.n.], întrucât se suprapunea cu posturile păgâne ce se întâmplau tot atunci, aşa încât mulţi oameni le respectau pe acelea ca să se curețe şi să scape de boli”[5] (cf. Kormceaia kniga, I, fila 156r).

Aşa se face că postul Adormirii Maicii Domnului (şi cel al Naşterii Domnului), cu durata pe care o are astăzi, a fost stabilit definitiv abia în anul 1166, la un Sinod organizat de patriarhul Luca Chrisoverghis, în zilele împăratului Manuil I Comnenul. Mărturii mai exacte despre acest Sinod avem de la canonistul Theodor Balsamon, patriarh al Antiohiei (sec. XII). După spusele lui Balsamon, unii participanţi ai Sinodului considerau că la începutul lunii august nu poate fi ţinut nici un post, iar dacă acesta este ţinut în unele regiuni, el trebuie neapărat mutat, aşa cum propunea cu aproape un secol mai devreme Nicolae Grămăticul. Însă majoritatea sinodalilor în frunte cu patriarhul Luca, motivând că Sinodul organizat de Nicolae Grămăticul nu indica perioada în care este bine să fie mutat postul, au hotărât ca postul să înceapă pe 1 august şi să dureze până la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Însuşi patriarhul Theodor al IV-lea al Antiohiei era de acord cu hotărârea luată şi recomanda acest post de 14 zile şi credincioşilor săi. Pe de altă parte, iată ce spune Sintagma Atheniană (IV, 488): „În ce priveşte durata Postului Mare ţinut acum în Biserica Ortodoxă niciodată şi nimeni nu s-a îndoit, dar nu se poate spune acelaşi lucru despre celelalte posturi. La timpul său, patriarhul Marcu al Alexandriei s-a adresat către Balsamon cu întrebarea dacă trebuie respectate cu toată stricteţea posturile ce preced sărbătorile Sf. Apostoli, a Naşterii Domnului şi a Adormirii Maicii Domnului, ori ele pot fi scurtate. Răspunzând la această întrebare Balsamon redă hotărârea Sinodului patriarhal de la Constantinopol care a avut loc în timpul patriarhului Nicolae al III-lea (1084-1111), conform căreia, înainte de aceste sărbători se cuvine să postim doar şapte zile (πλην επταήμεροι), întrucât este un singur post care durează 40 de zile (μια γαρ τεσσαρακονθήμερος νηστεία εστίν), cel dinaintea Sfintelor şi Marilor Paşti. Totuşi, cei care doresc să postească înaintea mai sus numitelor sărbători mai mult de şapte zile sau poate au găsit astfel de posturi rânduite în Tipicul lăsat de ctitor, acestora li se dă deplina libertate”.

Deci, reieşind din toate datele istorice, liturgice şi canonice, putem spune că durata postului a fost hotărâtă oficial abia în secolul al XII-lea, dar s-a generalizat în secolele XIII-XIV odată cu Tipicul Mănăstirii Sf. Sava, care îl include în rânduielile de postire, stabilind şi stricteţea acestuia. Conform acestor reguli tipiconale, care foarte curând au devenit valabile şi pentru mireni, în acest post se dezleagă la peşte numai la Praznicul Schimbării la Faţă (6 august), iar la ulei şi vin numai în sâmbete şi duminici, mai nou, însă, şi la multiplele sărbători cu Polieleu, care în trecut nu erau.

Scurtă istorie a Prohodului Maicii Domnului

În rânduiala ierusalimiteană a Utreniei duminicale, încă din vechime se citea sau se cânta Psalmul 118. De prin secolele VIII-IX, unele stihuri ale acestui psalm au fost secundate de anumite tropare, numite „Binecuvântările Învierii”, întrucât primul tropar se cânta abia după stihul 12 („Binecuvântat eşti, Doamne..”), care a rămas mai târziu ca singurul stih chiar şi pentru troparele următoare. Se pare că la acea etapă, toate stihurile intermediare erau citite şi numai cele de dinaintea troparelor erau cântate.[6]

Rânduiala Utreniei din Sâmbăta Mare (cântată în Vinerea Mare seara) avea şi ea Psalmul 118 cu „Binecuvântările Învierii”, dar de prin sec. XIV, „Binecuvântările” au fost plasate la sfârşit, iar între stihurile Psalmului 118 au fost intercalate tropare despre îngroparea Domnului Hristos. Unii specialişti consideră că evlavia de a cânta prohodirea Mântuitorului a început imediat după reconstruirea complexului eclesial de la Mormântul Domnului sub cruciaţi (1130-1147).

În cazul altor sărbători, indiferent de rangul lor: ale Mântuitorului, Născătoarei de Dumnezeu sau Sfinţilor, în loc de Psalmul 118 au început să fie aleşi alţi psalmi, la care se adăugau imne de preamărire („megalinarii = mărimuri”), inclusiv la Praznicul Adormirii, care de asemenea areMărimuri (obişnuite).

Prin sec. XV, la Ghetsimani, odată cu completarea Prohodului Mântuitorului cu strofe după numărul stihurilor din Psalmul 118, Mărimurile obişnuite de la Adormirea Maicii Domnului au fost înlocuite cu tropare asemănătoare Prohodului Mântuitorului şi însoţite de acelaşi Psalm 118. În sec. XVI, numărul troparelor a fost completat (probabil de Manuil al Corintului), imitând forma şi ideile Prohodului din Sâmbăta Mare. În acea perioadă s-au observat anumite încercări de răspândire a acestui Prohodului Maicii Domnului în toată lumea ortodoxă, dar fără prea mult succes, întrucât melodiile erau extrem de lente (nu ca cele de acum), iar Tipicul nu prevederea nici o modalitate de încadrare a Prohodului în Utrenie, ci menţionează doar Mărimurile şi Evanghelia înainte de Canoane (nu după Doxologie ca în Sâmbăta Mare). Tocmai de aceea, o indicaţie tipiconală a staroverilor (lipovenilor) îl introduce după cântarea a 6-a a Canonului, fără să dea detalii sau textul acestuia.

Prin secolul al XVIII-lea încep contactele mai strânse ale ruşilor şi românilor cu Ţara Sfântă, iar după 1821 şi a grecilor. Atunci în spaţiul ortodox apare ideea de a sluji Liturghia Sf. Iacov (care chipurile s-a slujit neîntrerupt la Ierusalim, ceea ce nu este corect) şi de a imita întocmai Prohodul Maicii Domnului de la Ghetsimani. Cu acest prilej au fost făcute primele traduceri integrale ale Prohodului Maicii Domnului (1820 în română, de Ion Pralea; 1845 în rusă, de M. Holmogorov), completându-se cu o variantă mariologică a „Binecuvântărilor”, care sunt şi mai recente.

Mai mult decât atât, Sf. Filaret Drozdov, mitropolitul Moscovei, instituie la „Schitul Ghetsimani” de pe lângă Lavra Sf. Treime, probabil în anii 1845-1846, praznicul „Învierii şi Înălţării Maicii Domnului” în data de 17 august (a 3-a zi după Adormire) şi hotărăşte ca Prohodul să se cânte în ajunul datei de 17 august. Această nouă sărbătoare n-a apucat să fie generalizată, mai ales datorită polemicilor legate de dogma mariologică a Vaticanului din 1854, dar obiceiul de a săvârşi Prohodul a treia zi după Adormire s-a păstrat la ruşi până astăzi. Românii şi Grecii însă, aşa cum e obiceiul şi la Ghetsimani, îl cântă în ajunul Adormirii Maicii Domnului, în cadrul Privegherii (unind Vecernia cu Utrenia), chiar dacă nu există nici o rânduială oficială de intercalare a acestuia în rânduiala Utreniei şi combinarea lui cu Polieleul sărbătorii.

Mai mulţi liturgişti şi dogmatişti ortodocşi importanţi consideră că toate aceste paralele dintre Sâmbăta Mare şi Adormirea Maicii Domnului, mai ales în varianta lui Filaret Drozdov, sunt exagerate şi nejustificate. Slujba Adormirii Maicii Domnului întruneşte un conţinut imnografic mai mult decât suficient pentru preaslăvirea Născătoare de Dumnezeu şi a slăvitei sale treceri la Domnul şi nu mai e nevoie şi de Prohodul ei. În aceste condiții, ar fi mai potrivit să rămână în cult numai Prohodul Domnului din Sâmbăta Mare, iar sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului să rămână cu rânduiala prevăzută în prezent în Minei, pe care o considerăm suficientă.

Fiecare eveniment din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea în Ierusalim, vinderea, prinderea, judecata, răstignirea, moartea, punerea în mormânt, învierea şi înălţarea – toate au o valoare mântuitoare pentru neamul omenesc. Tocmai de aceea Evangheliile descriu toate aceste evenimente cu lux de amănunte, iar Biserica le prăznuieşte pe fiecare în parte. În cazul Maicii Domnului însă, ca şi la pomenirile sfinţilor[7], toate evenimentele legate de sfârşitul lor pământesc sunt concentrate într-o singură zi. Deci în data de 15 august Biserica pomeneşte (cu bucurie!) toate evenimentele întâmplate la cinstita ei adormire: venirea apostolilor, adormirea Fecioarei, înmormântarea, găsirea mormântului gol (care sunt semn al învierii şi înălţării ei la ceruri) etc. Prin această prăznuire comună, Biserica nu tăgăduieşte importanţa şi caracterul extraordinar al acestor evenimente din viaţa Maicii Domnului, dar nici nu a găsit de cuviinţă să celebreze evenimentele separat sau să proclame careva dogme în legătură cu adormirea Maicii Domnului sau înălţarea ei la ceruri, pentru că de ele nu depinde în nici un fel mântuirea noastră şi tocmai de aceea nu se menţionează nici în Sfânta Scriptură. Dacă, de exemplu(!), Maica Domnului nu a înviat, ci trupul ei a fost ascuns, înseamnă că ea va învia împreună cu toţi oamenii la învierea cea de obşte – şi aceasta nu periclitează în nici un fel mântuirea noastră. Faptul că Mântuitorul a înviat-o şi a înălţat-o imediat după adormire, este un lucru în plus, dar fără ele mântuirea neamului omenesc nu era să aibă ceva minus.[8] Dar e cu totul altceva când ne referim la învierea şi înălţarea Domnului Hristos, fără de care mântuirea nimănui nu este posibilă, nici chiar a Maicii Domnului!

Despre Maica Domnului noi spunem că este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”, fiind „mai preacinstită decât toţi sfinţii”, dar preacinstirea ei nu suferă nici un fel de comparaţie cu adorarea adusă lui Dumnezeu. Altfel spus, despre ea zicem că este mai presus de sfinţi, dar nu putem spune cu cât sau în ce este mai prejos decât Dumnezeu, căci „între creat şi necreat nu este nici o asemănare” (Sf. Atanasie cel Mare). Prin urmare, şi paralelele dintre Prohodul Domnului şi cel al Maicii Domnului pot fi periculoase. Şi Sf. Ioan Maximovici atrăgea atenţia asupra „râvnei fără cunoştinţă” de care au dat dovadă romano-catolicii care, vrând să dea o cinste mai mare Maicii Domnului, de fapt o necinstesc, pentru că Maica Domnului nu poate fi considerată deopotrivă cu Dumnezeu şi nici „împreună-mântuitoare” cu El, ci doar „mijlocitoare smerită” şi „neobosită rugătoare” pentru lume, mai ales că „mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”.