Preafericitul Pavel al Serbiei care vieţuia ca pustnicii

Nu-l văzusem niciodată personal pe Patriarhul Pavel, deşi auzisem multe despre el. Am ajuns pentru prima oară în Serbia în toamna anului 2006. Vroiam mult să-l văd pe Preafericirea sa, cu atât mai mult cu cât de obicei el era cu totul accesibil. Nu că eram încrezător că voi primi „audienţă”, ci pur şi simplu vroiam să văd cu ochii mei un sfânt în viaţă şi să iau binecuvântare de la el, chiar şi asta ar fi fost o fericire pentru mine.

patrijarh-pavle-u-gradu1

Dar nu s-a întâmplat. Tocmai atunci, în toamna anului 2006, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit, iar de fiecare dată când reveneam era din ce în ce mai rău. Pare că nu m-am dovedit vrednic să-l văd pe Patriarhul Pavel. Cu toate acestea am auzit povestiri uimitoare despre el de la oameni vrednici de încredere, şi aş dori să le împărtăşesc cu cititorii.

Patriarhul Pavel este un fenomen unic al vremii noastre. Să îl transformăm în etalon pentru ceilalţi patriarhi ar fi tot de lipsit de sens, precum ar fi să impunem pilda Sfântului Filaret cel Milostiv sau a Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu ca normă pentru majoritatea mirenilor de astăzi. Fiecare are măsura sa şi felul său de nevoinţă duhovnicească. Socotesc că pur şi simplu trebuie să ne bucurăm că a existat un astfel de om în vremea noastră, în Biserica Ortodoxă.

Este cunoscut faptul că şi pe când împlinea slujirea înaltă de întâistătător al Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavel şi-a continuat nevoinţa sa ascetică şi se purta cu deosebită modestie. Toate acestea îi veneau foarte firesc, fără nici un fel de ostentaţie. Mergea pe jos prin oraş sau călătorea cu mijloacele de transport în comun prin mulţimea de oameni, era absolut lipsit de bani şi mânca precum părinţii pustnici din vechime – deoarece pur şi simplu era astfel.

Doamna Iana Todorovici mi-a povestit o întâmplare petrecută cu sora ei. Odată, sora ei a fost primită de Patriarh într-o problemă. În timp ce discutau problema respectivă, s-a uitat întâmplător la picioarele Patriarhului şi s-a îngrozit de încălţămintea lui. Purta pantofi vechi, cândva rupţi, iar acum cârpiţi. Femeia s-a gândit: „Ce ruşine pentru noi, sârbii, că Patriarhul nostru trebuie să poarte încălţăminte atât de sărăcăcioasă. Oare nu-i poate dărui nimeni unele noi?” Patriarhul a observat privirea ei şi i-a zis cu bucurie: „Vedeţi ce pantofi frumoşi am? I-am găsit lângă coşurile de gunoi, când veneam spre Patriarhie. Cineva i-a aruncat, şi asta e piele adevărată. I-am cârpit puţin şi acum mai pot fi folosiţi mult timp de-acum încolo”.

De aceiaşi pantofi este legată încă o istorie. O femeie a venit la Patriarhie şi a cerut să vorbească cu Patriarhul într-o problemă care nu suferă amânare, despre care putea vorbi numai Patriarhului personal. Rugămintea era neobişnuită şi nu au lăsat-o imediat să intre, dar până la urmă insistenţa vizitatoarei a biruit şi audienţa a avut loc. Văzându-l pe Patriarh, femeia i-a povestit cu mare emoţie că în acea noapte a visat-o pe Maica Domnului şi ea i-a poruncit să-i ducă Patriarhului bani ca să-şi cumpere pantofi noi. Spunând aceste cuvinte, vizitatoarea i-a întins un plic cu bancnote. Patriarhul Pavel, fără să atingă plicul, a întrebat-o binevoitor: „Spuneţi-mi, vă rog, la ce oră v-aţi culcat aseară? Femeia, mirată, i-a zis: „Păi… undeva pe la ora unsprezece”. „Ştiţi, eu m-am culcat mai târziu, pe la ora patru dimineaţa”, i-a răspuns Patriarhul. „Şi eu am visat-o pe Maica Domnului. M-a rugat să vă transmit să luaţi aceşti bani şi să îi daţi celor care au cu adevărat nevoie de ei.” Şi nu a luat banii.

Odată, venind la Patriarhie, Patriarhul Pavel a observat că la intrare erau parcate multe maşini luxoase şi a întrebat ale cui sunt. I s-a răspuns că acelea sânt maşinile episcopilor. Patriarhul a zâmbit, zicând: „Ia te uită! Dacă, cunoscând porunca Mântuitorului despre neagoniseală, au astfel de maşini, atunci ce maşini ar fi avut dacă nu ar fi fost această poruncă?”

Altă dată, Patriarhul călătorea undeva cu avionul. Când se aflau deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zdruncine. Un vlădică tânăr, care şedea lângă Patriarh, l-a întrebat ce vor face dacă avionul va cădea în mare. Patriarhul Pavel i-a răspuns netulburat: „Socotesc că pentru mine asta ar fi drept. În viaţa mea am mâncat atâţia peşti, încât va fi drept să mă mănânce acum ei pe mine”.

Poate nu ar fi inutil să cităm un fragment din convorbirea lui Nikolai Kokuhin cu diaconul Neboişa Topolici:

„Prin mila lui Dumnezeu, avem acum un păstor duhovnicesc de seama Patriarhului Pavel… Duce o viaţă ascetică. Este pentru noi pildă vie de păstor evanghelic. El trăieşte cu Hristos în deplinul sens al acestui cuvânt… Posteşte ca un monah ortodox, adică nu mănâncă carne deloc, iar lunea, miercurea şi vinerea ţine post foarte aspru… Slujeşte în fiecare dimineaţa Liturghia în micul paraclis din clădirea Patriarhiei. Acolo nu e cor, cântă numai enoriaşii…

Se îmbracă singur înainte de slujbă şi se dezbracă tot singur după ea, el spovedeşte enoriaşii şi el îi împărtăşeşte. Veşmintele călugăreşti le poartă de când a primit cinul îngeresc (şi asta s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani). Şi nu le-a schimbat. Singur şi le spală, le calcă şi le cârpeşte. Odată, mi-a povestit cum şi-a croit nişte pantofi noi din pantofi de damă. Are toate instrumentele de cizmar şi poate să repare orice încălţăminte. Adesea slujeşte în diferite biserici şi, dacă vede că rasa sau odăjdiile preotului sunt rupte, îi spune: «Să mi-o aduci, ţi-o voi cârpi eu»… Să fii aproape de un astfel de om e mare bogăţie pentru educarea sufletului tău şi pentru sporirea ta duhovnicească. Pe lângă asta, Patriarhul Pavel e doctor în teologie (această chemare a primit-o încă înainte de a deveni Patriarh). Este autorul câtorva cărţi, o monografie a mănăstirii «Sfântul Ioanichie din Devici» şi cele trei tomuri ale cărţii «Pentru o mai bună lămurire în privinţa unor chestiuni ale credinţei noastre».”

* * *

Patriarhul a răposat la vârsta de 95 de ani. Din pricina sănătăţii lui firave, a petrecut multă vreme în spital. În acest timp, funcţiile administrării bisericeşti le-a plinit Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Patriarhul Pavel s-a rugat nu o singură dată să fie slobozit din îndatoririle sale din pricina stării de sănătate, dar în timpul ultimului sobor arhieresc s-a decis să rămână cap duhovnicesc al Bisericii Sârbe până la moarte. Patriarhul Pavel a fost foarte apropiat de popor şi poporul îl iubea mult. Personalitatea lui este unică chiar şi pentru Biserica Serbiei şi următorul patriarh nu va mai fi, fireşte, ca el. – Iuri Maximov – Traducere de Valentin Petre-Lică – altarulcredintei.md

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie

Un gând despre &8222;Preafericitul Pavel al Serbiei care vieţuia ca pustnicii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s