Misiunea excepțională a Părintelui Elpidie. 

Ce face un misionar grec în Africa şi ce distanţă desparte Rodos-ul de Uganda? O distanţă foarte mare, de 10 mii de kilometri. Totuşi o distanţă mică, cât o îmbrăţişare.

Am vorbit în acele zile în care la televizor erau pline de ştiri negre, întunecate, fețe supărate şi voci ridicate – din cauza negocierilor pentru libertatea concubinajului.

Îl vedeam, îl auzeam şi sufletul meu se însenină. Un chip luminos, ochi zâmbitori, un râs adevărat, că zgomotul pietricelelor (…). Ieromonah şi misionar. Rodiotiss ca şi origine. Cincizeci şi cinci de ani, teolog ca şi formaţie.

 “Da, mereu mi-am dorit să devin preot… “. A devenit părintele Elpidios (Speranţă). Ce nume! Râde.

 “Îmi place speranţa, să ai speranţă. Îmi place să fiu Elpidios (Speranţă), şi purtător de speranţă”.

Arhimandritul Elpidios Vagianakis nu şi-a pus numele pe un perete. A fondat “Lumina lui Hristos“, o mişcare misionară grec-ortodoxa. Principala activitate a acestei organizaţii (pe lângă lucrarea sa umanitară şi de caritate din Rodos şi din alte locuri din Grecia) este să construiască orfelinate în Africa.

Până acum s-au construit cinci. Şi continuă…

“Africa am purtat-o ani de zile în sufletul meu, dar nu am reuşit să merg. Am mers pentru puţină vreme în 2000 şi apoi în 2005, ca să văd locul despre care auzeam şi aflăm atâtea lucruri, continentul sărăciei, al nefericirii, al mizeriei. Am vizitat mai întâi Kenia, o ţară în care aveau loc multe conflicte şi se înmulţeau orfanii. Am rămas uluit, mut, nu-mi puteam crede ochilor. Îmi amintesc la un centru de ajutor deschis de o misiune ortodoxă unde se împărţea copiilor jumătate de pahar de suc şi o felie de pâine pentru micul dejun. Câţiva beau două înghiţituri şi restul îl lăsau”.

“De ce nu beau tot?” l-am întrebat pe preot, “nu se simt bine?”.

”Îl păstrează”, mi-a răspuns, “ca să aibă şi mâine”.

„Jumătate de pahar de suc era mâncarea lor pentru 2 zile. În loc de lapte le dădeau zeamă de porumb fiert şi boabele pe post de mâncare. Acelaşi lucru dimineaţa, la prânz şi seara în continuu. Am văzut copii care mâncau pământ, insecte, furnici zburătoare. M-am revoltat “.

Atunci pentru prima oară mi-a venit ideea să construiesc un orfelinat pentru copiii străzii, cei singuri, murdari, zdrenţăroşii. “Săracii” Domnului.

“Pe aceşti copii ai nimănui îi pândesc noaptea vrăjitorii triburilor. Îi răpesc, îi ucid, le iau organele şi îi folosesc ca jertfe umane. Magia şi frică au rădăcini adânci în Africa. Există şi copii-vrăjitori, de 10, 12, 15 ani care îi pun pe alţii să ucidă copii. “Ca să te fac şi pe tine vrăjitor” îţi zic, “ca să te iubească spirtele, vreau să îţi văd mâinile înmuiate în sânge “. De aceea, împreună cu orfelinatul trebuia să construim şi şcoli şi biserici. Ca să nu creştem victime şi “soldaţi” pentru vrăjitori. Copiii trebuie educaţi şi să crească în iubire, în solidaritate. Şi încet, încet să lase în urma frică “.

Continuă lectura →