Viața călugărului martir Dionisie Şova

Zona Arcului intracarpatic cuprinsă în actuala Episcopie Ortodoxa a Covasnei si Harghitei […] îşi prezintă în trecutul ei istoric, un specific aparte în ideea martirajului şi suferinţei pentru Hristos. Dăinuirea românească, a însemnat, în acest spaţiu, şi dăinuirea creştin-ortodoxă, realitate pusă în evidenţă de zeci de martiri şi mărturisitori, consemnaţi în documentele vremii. Ceea ce s-a întâmplat, după perioada Dictatului de la Viena, care prin excelenţă a fost o etapă a suferinţei şi martirajului românesc, a însemnat din nefericire, o continuare la alte dimensiuni a terorii instituită o dată cu anul 1940. Biserica cu slujitorii ei, mânăstirile au fost repere de menţinere a spiritualităţii ortodoxe şi în acelaşi timp, elementele în care s-a lovit cel mai tare şi cel mai profund.

În aceste împrejurări, de numeroase încercări de deznaţionalizare a românilor, de obligare a cedării a credinţei se înscrie într-un alt moment istoric, nu al dictatului, dar, tot a unui regim opresiv – comunismul – martiriul ieromonahului Dionisie Şova de la Mânăstirea Făgeţel. Prin modelul său de viaţa duhovniceasă, prin curajul său de mărturisitor părintele Dionisie Şova se înscrie în galeria martirilor, morţi pentru apărarea credinţei în Hristos.

Contextul morţii sale martirice, este unul deosebit de complex, plin de sinuozităţi şi trebuie urmărit în împrejurările care au dus la instalarea comunismului, sistem implementat în linii mari, în această zonă, de aceeaşi prigonitori din timpul regimului Dictatului de la Viena. Documentele găsite în mânăstire dovedesc faptul că, părintele Dionisie Şova s-a născut în comuna Poduri, judeţul Bacău, la data de 30 decembrie 1901.¹

Cu ordinul Episcopiei Romanului nr. 7315 din 30 decembrie 1931 a fost hirotonosit duhovnic, de către Episcopul Vicar Ilarion Băcăuanul la mânăstirea Bogdana-Bacău. Ordinul episcopal semnat de Episcopul Ilarion al Eparhiei Romanului, din acele vremuri îl recomanda pe ieromonahul Dionisie Sova ca „demn de asemenea chemare, prin bunele sale purtări morale”.²

De la mânăstirea Bogdana, în acelaşi an, îl aflăm pe părintele Dionisie plecat la schitul Făgeţel. Aici, vine însoţit de alţi trei călugări şi încheagă o viaţă monahală. Cronica mânăstirii arată faptul că, biserica acestei mânăstiri a fost zidită în anul 1903 şi timp de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca şi capelă particulară, deci, fără o autentică viaţa mânăstirească.

Situată lângă şoseaua naţională (DN 12A) ce leagă Transilvania de Moldova prin pasul Ghimeş-Palanca, în partea de vest a satului Făgeţel, localitate străbătută de bătrânul râu Trotuş, capela de la Făgeţel, devine în scurt timp un reper de spiritualitate ortodoxă în această zonă. Cel care îi conturează acest profil este ieromonahul Dionisie Şova, care cumpără biserica împreună cu 2 ha pământ, reuşind să pună bazele unei vieţi monahale.³

Cu eforturi întinse de-a lungul mai multor ani, se fac lucrări de reparaţie a bisericii, se construiesc chilii şi alte anexe gospodăreşti, constituindu-se un frumos schit monahal, care alături de vechea mânăstire Sf. Ilie din Topliţa, va întregi tabloul vieţii bisericeşti atât de temeinic conturată în anii interbelici, prin grija Mitropolitul Nicolae Bălan şi a Patriarhului Miron Cristea.

Sfinţirea bisericii mânăstirii cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost săvârşită în ziua de 9 noiembrie 1936 de către Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan împreună cu un sobor de preoţi.

La nici patru ani de la sfinţirea mânăstirii, se declara Dictatul de la Viena, care a adus cu sine atâtea nenorociri românilor ardeleni. Anii dictatului nu scutesc nici această mânăstire de vremuri grele de încercare. Deşi, nu a căzut pradă furiei armatelor horthyste, aşa cum, s-a întâmplat cu aproape 20 de biserici din perimetrul judeţelor Covasna şi Harghita, mânăstirea a devenit din 1940, sediul garnizoanei ungureşti.⁴

În aceste condiţii, în care o viaţă monahală era imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mânăstirea Bogdana, cu gândul revenirii la ctitoria sa, de suflet, atunci când împrejurările istorice, vor face posibilă reîntoarcerea. Cu el, au luat calea exilului majoritatea preoţilor ortodocşi din cele două judeţe, din care, puţini s-au mai reîntors la sfârşitul războiului, date fiind condiţiile care au urmat, şi care au făcut aproape imposibilă o reluare a vieţii bisericeşti, în această zonă.

Convertiri forţate la confesiunile maghiare, biserici şi case parohiale distruse, intimidările de tot felul, şicanele, obstrucţionările şi o teroare resimţită adânc de toţi cei care doreau întoarcerea după 1944, au fost cauzele ce au avut ca rezultat abandonarea în mare parte a acestui spaţiu spiritual românesc, iar pentru cei rămaşi îndurarea multor încercări.⁵

Sfârşitul dictatului de la Viena, sfârşitul războiului, nu aduc însa pacea şi liniştea necesară şi firul brusc întrerupt în 1940 pare, aşa cum s-a dovedit greu de reînnodat, chiar şi pentru anii ce au urmat. Moartea martirică a părintelui Dionisie Şova se leagă tocmai de acest context al „dictatului după dictat”, adică al tragediei continuate în această zonă a sud-estului Transilvaniei, marcată de sentimentul nesiguranţei, de spaimă, de intimidare, şi, în plus de un nou sistem – comunismul – tot atât de ostil ca şi cel al Dictatului – manifestării sentimentului de credinţă ortodoxă. Toate eforturile noilor autorităţi comuniste, în fapt – majoritatea acestora fiind etnici maghiari convertiţi peste noapte la noua ideologie – s-au îndreptat în direcţia împiedicării şi reluării unei vieţi româneşti fireşti, şi în fapt a celei legate de Biserica Ortodoxă. Un fapt în plus, ce trebuie subliniat, fiind acela reprezentat de statutul de minoritate numerică al populaţiei româneşti din această parte de ţară.

O evoluţie firească a lucrurilor ar fi făcut ca părintele Dionisie să se reîntoarcă în anul 1944 la mânăstirea Făgeţel, dar, ca mulţi alţi preoţi ce au părăsit altarele în 1940, părintele a fost nevoit să rămână departe de ctitoria sa. De altfel, de abia începând cu anul 1945, şi apoi 1946, s-a remarcat o anumită acalmie, de scurtă durată însă, deoarece a fost timpul când s-a prefigurat înfiinţarea Regiunii Mureş Autonome Maghiare (1952 –1968).

În aceste condiţii, de abia în anul 1946 părintele Dionisie Şova se reîntoarce la mânăstire, întoarcere integrată poate şi în cererile repetate ale I.P.S. Nicolae Bălan, care adresa slujitorilor acestei zone, să revina la altarele lăsate în 1940, chiar cu riscul înfruntării multor pericole.⁶ A fost un fapt de curaj, să lase viaţa liniştită de la mânăstirea Bogdana şi să se reîntoarcă singur să reia viaţa la mânăstirea Făgeţel.

Perioada 1944 – 1946 caracterizată printr-un elan al bucurie şi speranţei la vechea reorganizare de dinainte de 1940, a fost nu doar extrem de scurtă pentru o reluare a vieţii bisericeşti, a reconstituirii comunităţilor ortodoxe, cât mai ales, plină de primejdii cauzate de ostilitatea noii administraţii faţă de români şi biserica lor ortodoxă.

Până la moartea sa tragică, părintele Dionisie, repune mânăstirea în cursul ei firesc, redând-o slujbelor şi vieţii monahale, aceasta în ciuda climatului de intoleranţă întreţinut de unii localnici de etnie maghiară. Moartea ieromonahului Dionisie Şova trebuie integrată în contextul evenimentelor produse după eliberarea Ardealului, şi prezenţa elitei maghiare locale în sistemul comunist. Aşa-zisul „sistem democratic” a însemnat instaurarea unei prigoane exercitate împotriva românilor, mai ales a preoţilor şi călugărilor, etichetaţi pentru orice manifestare, fie ea şi liturgică, ca „fascistă”, „hitleristă”, „antidemocrat㔺.a.⁷

Întoarcerea şi prezenţa părintelui Dionisie Şova, la mânăstirea Făgeţel nu putea fi decât un ghimpe în ochii noilor autorităţi comuniste, fiind supus unei complexe monitorizări, care au culminat cu înscenarea morţii sale. În condiţii încă neelucidate, în ziua de 5 august 1951, părintele Dionisie Şova a fost găsit spânzurat de un brad în faţa mânăstirii, în urma lui, găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Iată, acest aşa-zis testament întocmit de pr. Dionisie Şova,

„Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Subsemnatul, ieromonahul Dionisie Şova de la sf. Schit Făgeţel nu mai puteam duce teroarea adusă. (…) pr.(eoţii) rom(ano).cat (olici). au iscodit de tot felul de cuvinte de ură mincinoasă la acest sfânt schit şi îmi pierd viaţa …rog un călugăr serios pentru a conduce acest lăcaş în bună stare biserica şi casele. Aici rămâne răspunzător Bucur T. Simion şi Bucur Ilie până la sosirea unui alt părinte de a lua pe umeri acest schit. Rog bunătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre de a nu uita de acest suflet pierdut rog a binevoi şi-mi faceţi dezlegare
Al Inalt Preasfinţiei Vostre supus serv Dionisi, Sărut mâinile şi mă iertaţi”.⁸

Prezentul testament, nu este întocmit într-o limba română cursivă, dovedind carenţe gramaticale şi în plus, un stil care nu reprezintă o manieră ortodoxă de adresare faţă de ierarhul său, ex: „supus serv”. Conform tradiţiei creştine, orice curmare a vieţii, reprezintă un păcat capital pentru care nu există iertare sau „dezlegare” cum se exprimă în acest testament. În plus, un gest săvârşit de un om ce şi-a dedicat viaţa lui Hristos, pare imposibil de înţeles. Certificatul medico-legal întocmit la câteva zile după moartea părintelui, prezintă drept cauză „psihoza maniaco-depresivă” prin care trecea părintele Dionsie. Evident, lucru cu greu înţeles, deoarece părintele Dionisie se dovedise nu numai un bun gospodar, administrator al schitului cât şi un duhovnic, şi un iubitor al slujbelor bisericeşti, iar o asemnea boală l-ar fi împiedicat chiar în a primi darul călugăriei. Mai mult, în acelaşi testament, desemnează un preot care să-i facă slujba înmormântării, pr. Viorel Ghibuţiu, slujitor greco-catolic în comuna Frumoasa, de care aparţinea mânăstirea. De altfel, lipsa preoţilor ortodocşi în zonă era poate, un motiv de a apela un preot greco-catolic. Poate, chiar „evidenţa” acestui fapt tragic, testamentul lăsat chiar pe masa din chilie, sinuciderea în fața mânăstirii.

În urma dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui. După rânduiala înmormântării călugărilor, trupul părintelui Şova a fost ţinut în biserică şi apoi aşezat într-un mormânt nou.⁹

Ţinând seama de împrejurările vremii, de contextul politic prefigurat, părintele Dionisie poate fi considerat o victimă şi un martir.

Ioan Lăcătușu -semnalat de FericitiCeiPrigoniti

Extras din Dăinure românească în Covasna și Harghita, Editura România pur și simplu, București, 2007, pp. 257-262 – CARTEA AICI

Sursa: marturisitorii.ro

Cititi va rog si: Ion Toba, eroul care a ajutat la salvarea Manastirii Putna și a Mormântului lui Ștefan Cel Mare și Sfănt