Filmul-cateheza al mitropolitului Ilarion Alfeev – Omul in fata lui Dumnezeu. Sfantul Maslu si slujba inmormantarii:
Multumesc fratelui evtodiev pentru semnalare.
Pentru traducere apasati butonul CC din dreapta jos.
Celelalte parti din acesta serie, le puteti gasi la categoria: Filme Ortodoxe
Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată. Originea lui trebuie căutată, probabil, prin sec. V, când cultul Maicii Domnului a început a cunoaște o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanță. La început, însă, nici timpul din an, nici durata și nici felul postirii nu erau la fel peste tot; unii, în părțile Antiohiei, posteau o singură zi (6 august), alții mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim); în răsărit posteau în luna august și de aceea postul era numit și Postul lui August, alții în septembrie (apusenii, cum fac până azi), iar alții nu posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amărăciunea pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit. Data și durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în secolul XII, la Sinodul Local din Constantinopol, ținut la 1166, sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotărât ca postul să înceapă la 1 august și să dureze 14 sau 15 zile, până la Sărbătoarea Adormirii (15 august), așa cum, de altfel, se practica mai înainte prin unele părți. Anul acesta Postul începe la 31 iulie şi ţine până la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.
Se lasă sec în seara zilei de 30 iulie, deoarece atunci când data de 31 iulie cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungește și în ziua sărbătorii înseși, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, pește și vin.
Postul Sântă-Măriei este mai ușor decât al Patruzecimii, dar mai aspru decât al Nașterii Domnului și al Sfinților Apostoli.
Tipicul cel mare (cap. 35, p. 44) și învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare (ed. cit., p. 707) prescriu ajunare lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul IX, când se consumă mâncare uscată; marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica se dezleagă la untdelemn și vin. La 6 august (sărbătoarea Schimbării la Față), în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, pește și vin, dar în Pravila mare (glava 385) se dă dezlegare la vin și untdelemn nu numai pentru sâmbete și duminici, ci și pentru marți și joi. În timpul acestui post se citesc în bisericile mănăstirești, zilnic (alternativ), cele două Paraclise ale Maicii Domnului (n.n. Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Al doilea paraclis către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu) din Ceaslov. (Informații preluate din Liturgica Generală, pr. Prof. Ene Braniște) – doxologia.ro
Sfântul Mucenic Calinic este pomenit în calendarul creștin ortodox la data de 29 iulie. Acesta s-a născut în Cilicia (Asia Mică), într-o familie creștină.
Sfântul Calinic ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit a văzut pe mulți care apostaziau de la credința creștină și se închinau idolilor. Pentru această cădere, Sfântul Calinic suferea mult și a ales să meargă prin orașe și sate și să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu.
A ajuns astfel și în orașul Ancira (azi Ankara), din Galatia. Aici, a fost prins și dus înaintea guvernatorului. În fața acestuia, Calinic a recunoscut că este creștin și că a venit să propovăduiască învățătura creștină. În fața unei astfel de mărturisiri, guvernatorul l-a supus unor chinuri cumplite.
După aceasta, chinuitorul a poruncit ca mucenicul să fie încălțat cu încălțăminte de fier, în care erau piroane ascuțite, și să fie dus în cetatea Gangra și acolo să fie ars în foc, fiindcă în acea cetate Sfântul Calinic întorsese mulți oameni la Hristos și voia ca aceia să-i vadă sfârșitul lui și să se teamă.
Deci sfântul, având în picioare încălțămintea cu piroane de fier, umbla ca și cum nu simțea durerea din rănirea picioarelor și cânta din psalmii lui David. Pe drum soldații care primiseră ordin să stea în spatele lui și să-l alerge au însetat foarte tare și l-au rugat să ceară de la Dumnezeul lui, Dumnezeul cel adevărat, să le dea apă.
Deoarece temperaturile erau foarte ridicate și nu exista nici o sursă de apă, Sfântul Calinic s-a rugat lui Dumnezeu și a izvorât apă dintr-o piatră, încât și-au potolit setea soldații care îl biciuiau.
Ajunși în Gangra, Sfântul Calinic a fost băgat în foc. Și-a făcut semnul crucii și rugându-se s-a culcat și și-a dat sufletul său lui Dumnezeu. După ce focul s-a stins creștinii din oraș au luat trupul mucenicului, nevătămat deloc de foc, și l-au îngropat. – activenews.ro
Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie
103 ani de la nașterea lui Nicolae Steinhardt, evreul care L-a găsit pe Hrisos în TEMNIŢĂ
Nicolae Aurelian Steinhardt a fost un autor, critic literar, diarist, eseist, jurist, publicist și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov, de origine evreiască, convertindu-se ulterior la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, când și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română,Jurnalul fericirii, și a fost doctor în drept constituțional.
Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, într-o familie evreiască, tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, fiind directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară. Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeţ al tatălui, recunoscând că de la acesta a învăţat care este suprema calitate a unui om în viaţă: curajul.„Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate”, spunea Steinhardt
Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeţ al tatălui, recunoscând că de la acesta a învăţat care este suprema calitate a unui om în viaţă: curajul. „Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate”, spunea SteinhardtCiteste mai mult: adev.ro/mse9md
Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la școala „Clementa”), și ale liceului Spiru Haret, printre colegii de aici numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu. A urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, fiind singurul elev de origine mozaică, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e”(Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Își ia bacalaureatul în 1929, după care frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.
Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 își susține la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an, iar din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).
Nicolae Steinhardt și-a publicat primele apariții editoriale sub numele Antisthius, inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère: „În genul … tinerilor” (1034), „Essai sur la conception catholique du Judaisme” (1935), „Illusion et réalités juives” (1937).
Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind ca e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar cand arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întamplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui ’56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi.
Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe, iar în 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940.
Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea
Revine în 1944 la „Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică, dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească, iar după 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.
În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făcea parte și Nicu Steinhardt, iar la 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, eveniment care înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu).
Singura şansă a creştinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt
Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar, și a fost confiscat de două ori de Securitate, redactând ulterior mai multe versiuni care au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris, iar Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.
Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.
Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.
Nicolae Steinhardt este eliberat în august 1964, în urma grațierii generale a deținuților politici, iar îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Dărvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.
După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș, însă în 1976 Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general și invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire, astfel că în 1978 Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii.
Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.
În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist, drumul spre Baia Mare făcându-l împreună cu Părintele Justin Hodea -starețul mănăstirii- și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește:„Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Justin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.
În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. – activenews.ro
Sfântul Mare Mucenic Pantelimon este unul din cei mai populari sfinți din calendarul creștin, invocat adeseori de către cei aflați în suferință, fiind grabnic vindecător.
Mulţi preoţi au ţinut cuvântări frumoase despre viaţa şi faptele demne de urmat ale Sfântului Pantelimon.
Părintele Arsenie Boca are un frumos cuvânt, care zice: „Să ai înțelegere față de neputința omenească”. Drept aceea, să fim îngăduitori, să fim iertători, să fim binevoitori și atunci suntem, cu siguranță, mergători pe calea Sfântului Mare Mucenic, doctor fără de arginți și tămăduitor Pantelimon.
Părintele Arsenie Boca îndeamnă creştinii să rostim des această scurtă rugăciune, înaintea icoanei sale: „Purtătorule de chinuri, Sfinte și tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.”
De asemenea, Părintele Teofil Paraianu, vorbind despre Sfăntul Mare Mucenic Pantelimon, spune: „E bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin cuvânt, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin gând, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin laudele rânduite de Biserică, e bună cinstirea pe care o aducem oricărui sfânt sub îndrumarea Bisericii noastre, dar, iubiți credincioși, cea mai de căpetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfânt, este să ne asemănăm cu el.
Nu suntem doctori, nu suntem tămăduitori, dar mângâietori putem fi, alinători de suferință cu putere omenească, cu dorința de bine pentru cel care suferă, asta o putem face și noi; și dacă facem cele la măsurile noastre, face și Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastră.” – activenews.ro
Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie
Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti de la parintele Arsenie Papacioc, puteti afla citind subiectele de la categoria: Parintele Arsenie Papacioc
„A venit unul dintre cele şapte duhuri care stau înaintea lui Dumnezeu”. Aceştia poartă numele Dumnezeului Celui viu: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Gudiil, Salateil şi Uriil.
„A venit unul dintre cele şapte duhuri care stau înaintea lui Dumnezeu”. Aceştia poartă numele Dumnezeului Celui viu: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Gudiil, Salateil şi Uriil. Toţi au terminaţia „il”. Ştiţi ce înseamnă? Înseamnă Dumnezeu! Ştiţi care este adevăratul nume al Arhanghelului Mihail? „Miha” înseamnă putere şi „il”, Dumnezeu, El se tălmăceşte „puterea lui Dumnezeu”.
Adevăratul lui nume l-a spus Sfântul Dionisie Areopagitul, „pasărea cerului”. Iar Gavriil, „Gav” înseamnă, bărbat, „ri” înseamnă tare, şi „il”, Dumnezeu. Adevăratul nume al lui Gavriil se tâlcueşte „bărbat tare, bărbat Dumnezeu”. Toţi au nume dumnezeieşti: Rafail, înseamnă „povăţuitor dumnezeiesc”; Varahil, „îndreptător dumnezeiesc”; Gudiil este îngerul pocăinţei lui Dumnezeu, al purtării de grijă; au miliarde de îngeri sub comanda lor. Salateil, „slujitorul cel mai înalt dumnezeiesc”, care duce rugăciunile tuturor oamenilor la Dumnezeu; iar Uriil se tâlcueşte „foc şi lumină dumnezeiască”.
(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 62) – doxologia.ro
Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti de la parintele Cleopa puteti afla citind subiectele de la categoria: Printele Ilie Cleopa
Doamne, mă las în voia Ta, mă las în mâinile Tale, fă şi din mine, azi şi în toată vremea, o făptură a luminii, şi ajută‑mă să nu ascund niciodată această lumină pe care Tu mi‑o dăruieşti, să nu o acopăr niciodată, ci să o arăt şi celorlalţi. Dar nu după cum eu vreau şi gândesc, ci după cum Tu vrei, şi cum gândeşti pentru mine.
Nu trebuie să ne descurajăm. Ca purtători de Hristos, ca frați ai lui Hristos Dumnezeu‑Omul avem nevoie astăzi de acest curaj, de această stare de spirit. Domnul spune: „Nimeni, aprinzând făclia, n‑o ascunde sub un vas, sau n‑o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Însă noi nu avem curajul vieţii în Hristos, al luminii, al harului pe care l‑am primit; nu îndrăznim să le dăruim, să le arătăm, să le facem văzute de ceilalţi, ci mereu le ascundem: nu trebuie ca soţul nostru, sau colegii, să ştie că suntem credincioşi, copiii nu îndrăznesc să spună la şcoală că sunt credincioşi, de teamă ca ceilalţi să nu râdă de ei. Tot aşa în diferitele situaţii în societate, în loc să luminăm pe ceilalţi, noi îi afundăm în întuneric, pentru că ascundem lumina pe care am primit‑o. Ne este ruşine de ceea ce suntem. Pentru că nu avem curajul mărturisirii, lumea de astăzi nu sporește duhovnicește. Şi adesea astăzi, mai ales în societăţile occidentale, ne e teamă că numărul creştinilor va scădea în aşa fel încât vor deveni invizibili. Domnul ne spune: Dacă aveţi lumina, nu o ascundeţi, ci arătaţi‑o, daţi‑o la iveală, nu vă fie ruşine de această lumină. Să ne întrebăm dacă o avem cu adevărat, sau numai zicem că o avem.
Domnul ne întreabă: Poţi să‑ţi dai astăzi viaţa pentru Mine? Poţi să te lepezi de tine? Zice Domnul: „cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să‑și ia crucea sa și să‑Mi urmeze Mie!” (Marcu 8, 35). A se lepăda de sine înseamnă să ne lepădăm în fiecare zi, în fiecare clipă, de voia noastră proprie, să murim nouă înşine şi să facem să lucreze în noi voia lui Dumnezeu, care adesea se arată prin fratele meu, prin cel care este alături de mine, care are nevoie de mine, pentru ca lumina lui Hristos să fie întru noi.
Fiecare dintre noi este un dar al lui Dumnezeu, și pentru fiecare în parte Hristos Se jertfește. Acest lucru este extraordinar, dar niciodată nu ne privim pe noi‑înșine zicând: ce dar al lui Dumnezeu sunt eu! Putem, fireşte, să fim foarte critici cu noi înșine, și nemulțumiti până la disperare, dar putem şi să spunem ce mult iubim darul pe care Dumnezeu ni l‑a făcut, adică viața noastră și pe noi înșine. Poate trebuie să ne privim din când în când şi să ne întrebăm: oare este în mine semnul acestei iubiri pentru mine însumi, și care‑ar fi el? Oare mă iubesc pentru că sunt chipul lui Dumnezeu? Vreau oare să cresc în asemănarea cu Dumnezeu? Şi când avem un copil, bucuria este nemăsurată, necrezut de mare. Nu putem pune în cuvinte bucuria unui părinte duhovnicesc care îşi vede fiul înaintând în viaţa sa duhovnicească, ieşind dintr‑o luptă înfricoşată cu sine însuşi, şi ieşind biruitor; această bucurie este de nedescris. Şi ce dar, pentru un părinte după trup, de a avea un fiu şi încă a‑l însoţi pe parcursul vieţii, şi a vedea că a ieşit biruitor nu numai în lupta acestei vieţi, ci şi din lupta sa lăuntrică, biruind duhovniceşte, şi că s‑a împlinit! Ce bucurie amestecată cu lacrimi! Căci aşa este cu fiii, atât cei duhovniceşti, cât şi cei după trup. Fiii sunt daţi familiilor lor pentru a fi crescuţi în iubire şi în slava lui Dumnezeu, căci nu spunem destul de des acest lucru, dar într‑o familie, copilul trebuie să simtă şi slava lui Dumnezeu.
Ce este slava lui Dumnezeu? Slava lui Dumnezeu este iubirea care străluceşte pe chipurile noastre, în bucurie. O bucurie de nespus, o fericire care nu se poate exprima, dar pe care o trăim. Este slava lui Dumnezeu în om. Este slava Învierii, această sămânţă pe care o purtăm întru noi de la botez, şi care uneori cu timpul se pierde. Şi pentru ce se pierde? Putem face ceva să nu se întâmple așa? Uneori suntem mai înflăcăraţi în credinţa noastră, iar alteori mai puţin, uneori suntem mai atenţi la ceea ce se petrece în lume, la felul în care am reuşit, în care ne‑am aşezat în lumea aceasta, care este atât de trecătoare! Totul trece dintr‑odată… Totul se duce şi ce va rămâne în urma noastră?
În Hristos înțelegem lumea de la Moarte și Înviere, adică de la sfârșit la început, înțelegem sensul Nașterii prin Moartea și învierea lui Hristos. Prin Întruparea şi Învierea Sa Hristos a răsturnat toate, şi a preschimbat timpul. De acum timpul este un timp al Învierii, iar nu al morţii, pentru că timpul care trece nu trece spre moarte, ci trece apropiindu‑ne de Hristos, adică de viață. Astfel, nu înţelegem viaţa după naştere, ci după moarte, căci plecăm de la sfârşit pentru a vedea despre ce este vorba la început, pentru a înțelege sensul vieții pe pământ. Iar acest înţeles nu este moartea, ci viaţa. Pentru ce oare Domnul ne‑ar fi zidit pentru moarte? Oare în aceasta S‑ar bucura El? Niciodată! Ci pentru viaţă ne‑a zidit. Deci suntem făpturi ale vieţii. Nu avem nevoie de mare lucru pentru a trăi, ci de foarte puţine. Un copil, când este dat de Dumnezeu, ce are el? Ce bunuri posedă? Nimic. Se lasă în mâinile părinţilor săi, cu totul, cu o încredere fără seamăn. Iată ce putem simţi lăsându‑ne în mâinile lui Dumnezeu.
Făcându‑ne făpturi de lumină de la botezul nostru, putem de acum să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi să spunem această rugăciune: „Doamne, mă las în voia Ta, mă las în mâinile Tale, fă şi din mine, azi şi în toată vremea, o făptură a luminii, şi ajută‑mă să nu ascund niciodată această lumină pe care Tu mi‑o dăruieşti, să nu o acopăr niciodată, ci să o arăt şi celorlalţi. Dar nu după cum eu vreau şi gândesc, ci după cum Tu vrei, şi cum gândeşti pentru mine”. – doxologia.ro
Alta rugăciune de lăsare în voia lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului
Doamne, nu ştiu ce să-Ţi cer. Tu singur, ştii de ce am eu nevoie. Tu mă iubeşti mai mult decât mă iubesc eu însumi. Dă-mi mie, robului Tău, să vad ceea ce nu pot să cer pentru mine însumi. Nu îndraznesc să cer nici crucea, nici mângâierea. Eu doar stau înaintea Ta. Inima mea îti este deschisă. Tu ştii mai bine ce-mi este de folos. Amin – doxologia.ro
Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie
Vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni.
Și a zis Andrei către dânsul: „Cum știi tu, de vreme ce demonul nu poate ști nimic mai dinainte?” și a zis demonul: „Tatăl nostru, satana, a cunoscut ca, în iad șezând, vrăjește de toate și de acolo ne spune nouă toate, că neamul nostru nu știe nimic”. Zis-a Andrei: „De care păcate se veselește neamul vostru mai mult?” A zis demonul: „De slujirea idolilor și de fățărnicie, de răutatea față de aproapele. Când cineva începe a urî pe altul, și de păcatul sodomiei, de beție, de iubirea de argint, de acestea ne veselim mai mult”. Iar Andrei a zis: „Dar Când cineva se leapădă de lucrurile voastre, pe care le-a făcut mai înainte, cum îl suferiți?” Și demonul a zis: „Știi mai bine decât mine, cat este de cumplit, dar nădăjduim a-l întoarce pe el la noi și-l răbdăm, luând mângâiere dintr-aceea ca multi, lepădându-se de noi și venind la Dumnezeu, apoi, iarăși, s-au întors la noi și s-au făcut de ai noștri”. Iar Când demonul și-a dat răspunsul de lucrurile sale, atunci Sfântul a suflat asupra lui și îndată s-a stins.
(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 137-138) – doxologia.ro
Urmariti va rog in link-ul urmator cum ii insala dracii pe tineri si pe oameni in general:
Cum il percep satanistii pe idolul lor. Cum insala diavolul pe om.
Din fericirea lumească iese stresul lumesc
Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii. Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate, atunci să ştim că îi lipseşte Dumnezeu. în cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au nici copii, dar tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. „în regulă”, îi zic unuia, „dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti! Citeşte un Ceas , citeşte puţin din Evanghelie!”. „Nu pot!”, îmi spune. „Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie vreun bolnav!”. „Cum să merg până acolo?”, răspunde. „Şi de ce să fac aceasta?”. „Du-te şi ajută vreun sărac din vecini!”. „Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune.
Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.
Sursa: marturieathonita.ro/din-fericirea-lumeasca-iese-stresul-lumesc – doxologia.ro
Omul lacom trăiește într-o veșnică neliniște
Dintr-odată şi nesperat, prin mila nemărginită a Domnului, a căzut din cer ploaie bogată. În timp ce toți se bucurau și sărbătoreau, un anume om bogat mergea prin oraş trist, cu capul plecat şi galben la față ca un mort. Nişte oameni l-au întrebat atunci care era pricina tristeţii sale, iar el nu a putut să se ascundă.
Ce spui, omule fără frică de Dumnezeu? Suferi pentru că n-au murit cu toţii, ca să strângi tu aurul de pe urma lor? Ce fel de om eşti tu, care nu suferi pentru că ai avea puţin, ci pentru că ai mult şi vrei să dobândeşti şi mai mult, răpind avutul semenilor tăi?
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, pp. 228-229) – doxologia.ro
Urmariti va rog si:
Cum să trăim pentru a fi cu adevărat fericiți
Iar alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie
Vremuritulburi 