Nu trebuie să ne descurajăm. Ca purtători de Hristos, ca frați ai lui Hristos Dumnezeu‑Omul avem nevoie astăzi de acest curaj, de această stare de spirit. Domnul spune: „Nimeni, aprinzând făclia, n‑o ascunde sub un vas, sau n‑o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Însă noi nu avem curajul vieţii în Hristos, al luminii, al harului pe care l‑am primit; nu îndrăznim să le dăruim, să le arătăm, să le facem văzute de ceilalţi, ci mereu le ascundem: nu trebuie ca soţul nostru, sau colegii, să ştie că suntem credincioşi, copiii nu îndrăznesc să spună la şcoală că sunt credincioşi, de teamă ca ceilalţi să nu râdă de ei. Tot aşa în diferitele situaţii în societate, în loc să luminăm pe ceilalţi, noi îi afundăm în întuneric, pentru că ascundem lumina pe care am primit‑o. Ne este ruşine de ceea ce suntem. Pentru că nu avem curajul mărturisirii, lumea de astăzi nu sporește duhovnicește. Şi adesea astăzi, mai ales în societăţile occidentale, ne e teamă că numărul creştinilor va scădea în aşa fel încât vor deveni invizibili. Domnul ne spune: Dacă aveţi lumina, nu o ascundeţi, ci arătaţi‑o, daţi‑o la iveală, nu vă fie ruşine de această lumină. Să ne întrebăm dacă o avem cu adevărat, sau numai zicem că o avem.

Domnul ne întreabă: Poţi să‑ţi dai astăzi viaţa pentru Mine? Poţi să te lepezi de tine? Zice Domnul: „cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să‑și ia crucea sa și să‑Mi urmeze Mie!” (Marcu 8, 35). A se lepăda de sine înseamnă să ne lepădăm în fiecare zi, în fiecare clipă, de voia noastră proprie, să murim nouă înşine şi să facem să lucreze în noi voia lui Dumnezeu, care adesea se arată prin fratele meu, prin cel care este alături de mine, care are nevoie de mine, pentru ca lumina lui Hristos să fie întru noi.

Fiecare dintre noi este un dar al lui Dumnezeu, și pentru fiecare în parte Hristos Se jertfește. Acest lucru este extraordinar, dar niciodată nu ne privim pe noi‑înșine zicând: ce dar al lui Dumnezeu sunt eu! Putem, fireşte, să fim foarte critici cu noi înșine, și nemulțumiti până la disperare, dar putem şi să spunem ce mult iubim darul pe care Dumnezeu ni l‑a făcut, adică viața noastră și pe noi înșine. Poate trebuie să ne privim din când în când şi să ne întrebăm: oare este în mine semnul acestei iubiri pentru mine însumi, și care‑ar fi el? Oare mă iubesc pentru că sunt chipul lui Dumnezeu? Vreau oare să cresc în asemănarea cu Dumnezeu? Şi când avem un copil, bucuria este nemăsurată, necrezut de mare. Nu putem pune în cuvinte bucuria unui părinte duhovnicesc care îşi vede fiul înaintând în viaţa sa duhovnicească, ieşind dintr‑o luptă înfricoşată cu sine însuşi, şi ieşind biruitor; această bucurie este de nedescris. Şi ce dar, pentru un părinte după trup, de a avea un fiu şi încă a‑l însoţi pe parcursul vieţii, şi a vedea că a ieşit biruitor nu numai în lupta acestei vieţi, ci şi din lupta sa lăuntrică, biruind duhovniceşte, şi că s‑a împlinit! Ce bucurie amestecată cu lacrimi! Căci aşa este cu fiii, atât cei duhovniceşti, cât şi cei după trup. Fiii sunt daţi familiilor lor pentru a fi crescuţi în iubire şi în slava lui Dumnezeu, căci nu spunem destul de des acest lucru, dar într‑o familie, copilul trebuie să simtă şi slava lui Dumnezeu.

Ce este slava lui Dumnezeu? Slava lui Dumnezeu este iubirea care străluceşte pe chipurile noastre, în bucurie. O bucurie de nespus, o fericire care nu se poate exprima, dar pe care o trăim. Este slava lui Dumnezeu în om. Este slava Învierii, această sămânţă pe care o purtăm întru noi de la botez, şi care uneori cu timpul se pierde. Şi pentru ce se pierde? Putem face ceva să nu se întâmple așa? Uneori suntem mai înflăcăraţi în credinţa noastră, iar alteori mai puţin, uneori suntem mai atenţi la ceea ce se petrece în lume, la felul în care am reuşit, în care ne‑am aşezat în lumea aceasta, care este atât de trecătoare! Totul trece dintr‑odată… Totul se duce şi ce va rămâne în urma noastră?

În Hristos înțelegem lumea de la Moarte și Înviere, adică de la sfârșit la început, înțelegem sensul Nașterii prin Moartea și învierea lui Hristos. Prin Întruparea şi Învierea Sa Hristos a răsturnat toate, şi a preschimbat timpul. De acum timpul este un timp al Învierii, iar nu al morţii, pentru că timpul care trece nu trece spre moarte, ci trece apropiindu‑ne de Hristos, adică de viață. Astfel, nu înţelegem viaţa după naştere, ci după moarte, căci plecăm de la sfârşit pentru a vedea despre ce este vorba la început, pentru a înțelege sensul vieții pe pământ. Iar acest înţeles nu este moartea, ci viaţa. Pentru ce oare Domnul ne‑ar fi zidit pentru moarte? Oare în aceasta S‑ar bucura El? Niciodată! Ci pentru viaţă ne‑a zidit. Deci suntem făpturi ale vieţii. Nu avem nevoie de mare lucru pentru a trăi, ci de foarte puţine. Un copil, când este dat de Dumnezeu, ce are el? Ce bunuri posedă? Nimic. Se lasă în mâinile părinţilor săi, cu totul, cu o încredere fără seamăn. Iată ce putem simţi lăsându‑ne în mâinile lui Dumnezeu.

Făcându‑ne făpturi de lumină de la botezul nostru, putem de acum să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi să spunem această rugăciune: „Doamne, mă las în voia Ta, mă las în mâinile Tale, fă şi din mine, azi şi în toată vremea, o făptură a luminii, şi ajută‑mă să nu ascund niciodată această lumină pe care Tu mi‑o dăruieşti, să nu o acopăr niciodată, ci să o arăt şi celorlalţi. Dar nu după cum eu vreau şi gândesc, ci după cum Tu vrei, şi cum gândeşti pentru mine”. – doxologia.ro

Alta rugăciune de lăsare în voia lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului

Doamne, nu ştiu ce să-Ţi cer. Tu singur, ştii de ce am eu nevoie. Tu mă iubeşti mai mult decât mă iubesc eu însumi. Dă-mi mie, robului Tău, să vad ceea ce nu pot să cer pentru mine însumi. Nu îndraznesc să cer nici crucea, nici mângâierea. Eu doar stau înaintea Ta. Inima mea îti este deschisă. Tu ştii mai bine ce-mi este de folos. Amin – doxologia.ro

Alte invataturi si sfaturi duhovnicesti puteti afla citind subiectele de la categoria: Ortodoxie