În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea sfântului apostol Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel.
Sfântul apostol Timotei era din cetatea Listra. Tatăl său a fost elin şi maică-sa evreică, numita Eunice. Timotei s-a făcut ucenic al apostolului Pavel şi scriitor şi propovăduitor al dumnezeieştii Evanghelii. Mai în urmă, apostolul Pavel l-a pus episcop în Efes, după ce sfântul Ioan Evanghelistul, episcopul cel dintâi al Efesului, fusese izgonit de împăratul Domiţian în insula Patmos. Timotei a avut dascăl nu numai pe Pavel ci şi pe Evanghelistul Ioan de care se alipise. Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului, povesteşte că apostolul Ioan, fiind aruncat de valurile mării, a ajuns la Efes şi mai apoi a fost iarăşi izgonit în Patmos. Pe când fericitul Timotei cârmuia cu credinţă Episcopia Efesenilor, închinătorii la idoli, ţinând odată o sărbătoare a lor numită catagoghion, în Efes, au ieşit pe străzi cu idolii în braţe şi cu măciuci în mâini, cântând cântece, purtând măşti, gonind ca nişte tâlhari pe bărbaţi şi pe femei, şi omorând chiar pe mulţi oameni din popor. Pentru aceasta, episcopul Timotei i-a dojenit şi i-a îndemnat să se ferească de astfel de fapte urâte. Însă ei năvălind asupra lui cu măciuci l-au omorât. Sfintele lui moaşte au fost aduse în Constantinopol de sfântul Artemie Duxul, din porunca marelui împărat Constantin, şi au fost puse în biserica Sfinţilor Apostoli, unde i se face şi pomenirea.
Tot în această zi, pomenirea sfântului cuvios mucenic Anastasie Persul.
Măritul mucenic Anastasie era de fel din Persia, şi a trăit pe timpul lui Hosroe, împăratul perşilor şi al lui Heraclie, împăratul romanilor, care a împărăţit vitejeşte şi creştineşte între anii: 610 şi 641.
Anastasie se născuse în ţinutul Razih, în satul Nuni. La început se numea Magundat, fiind fiul vrăjitorului Vav, de la care a învăţat meşteşugul vrăjitoriei, mai înainte de a intra în ceata ostăşească a tiranilor. Perşii, prădând Ierusalimul, au luat mulţi robi, precum şi cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a suferit pătimirea în trup. Pentru minunile făcute de sfânta Cruce în Persia, se dusese vestea că Dumnezeul creştinilor a venit acolo. Iar Magundat fiind biruit de dorul lui Dumnezeu, încerca cu multă osârdie să afle ce este cu sfânta Cruce. Şi aflând de la un creştin toată iconomia dumnezeiască a Crucii, a crezut în Hristos şi a dorit să se facă următor patimilor Lui. S-a dus apoi la Calcedon de unde aflând de înfrângerea perşilor de către Heraclie împăratul, a plecat la Ierapole, unde găzduind la un argintar, lucră împreună cu el meşteşugul argintăriei. De aici s-a dus la Ierusalim unde s-a botezat, fiind numit Anastasie. După aceea a intrat în mănăstirea sfântului Sava, unde a luat schima monahilor. Înaintând pe calea cea bună a virtuţilor, citea Sfintele Cărţi, învăţa pe de rost Psaltirea şi dorea cu ardoare să-şi sfârşească viaţa prin suferinţe muceniceşti şi prin sânge. Zugrăvelile de pe pereţii bisericilor cu chipurile sfinţilor şi vieţile lor scrise în cărţi îi aprindeau dorul să le urmeze pilda vieţii. Pentru aceasta a avut şi un vis, în care i s-a arătat un pahar de aur plin de vin pe care l-a băut, socotind că acesta era semnul că dorinţa lui de a mărturisi pe Hristos se va împlini. De aceea, după ce s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a ieşit din mănăstire şi s-a dus în Cezareea Palestinei, unde întâlnindu-se cu nişte vrăjitori şi batjocorind faptele lor, a fost prins de ei şi dus la Marzavanas, stăpânul lor. Acesta l-a pus să care pietre, iar mulţi îl batjocoreau, smulgându-i barba şi bătându-l foarte rău. Mărturisind pe Hristos înaintea lui Hosroe, împăratul perşilor, şi neprimind să se întoarcă la legea lor persană a fost multă vreme chinuit şi în cele din urmă i s-a tăiat capul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Manuil, Gheorghe, Petru, Leon, Sioniu, Gavril, Ioan, Parod şi alţi trei sute şaptezeci şi şapte de mucenici.
Aceşti sfinţi mucenici, care se trăgeau din felurite locuri şi eparhii, erau locuitori ai Adrianopolei. Iar bulgarii cei necunoscători şi nemulţumitori au venit să pună stăpânire pe greci. Şi robind pe traci şi pe macedoneni, s-au îndreptat spre împărăteasa cetăţilor şi ajungând la Adrianopol au cucerit cetatea aceasta după trei zile de lupte, în anul 814. Atunci la Bizanţ împărăţea răucredinciosul Leon Armeanul, cel ce lupta împotriva sfintelor icoane; iar în fruntea bulgarilor se găsea Crum. Acesta, punând stăpânire pe Adrianopol, a gonit din cetate patru mii de creştini, împreună cu episcopul pe care l-a trântit la pământ şi l-a călcat cu picioarele pe grumaji. După moartea lui Crum a urmat Ducum şi apoi Diteng, un om crud şi neomenos. Acesta spintecând în două pe marele episcop Manuil al Adrianopolei şi tăindu-i mâinile din umeri l-a aruncat spre mâncare câinilor. Dar pentru sălbăticia lui, fiind pedepsit de Dumnezeu cu orbirea, a fost ucis de ai săi. Urmaşul său cu numele Murtag, a omorât pe toţi creştinii care n-au vrut să se lepede de Hristos: pe unii punându-i în lanţuri şi supunându-i la chinuri, iar pe alţii chinuindu-i în tot felul. Pe episcopul Develtului, Gheorghe, şi pe episcopul Petru, mai întâi i-au zdrobit fără milă cu toiegele, apoi le-a tăiat capetele. Asemenea şi pe ceilalţi, trei sute şaptezeci şi şapte la număr, i-a omorât cu sabia. A tăiat capetele lui Ioan şi lui Leon, care erau ostaşi creştini, iar sfântului Leon eunucul, episcopul Niceii, i-a spintecat pântecele cu sabia. Lui Gavril şi lui Sioniu le-a tăiat capetele cu cuţitul. Pe Parod, sfinţitul preot, l-a pedepsit să fie omorât cu pietre; şi pe mulţi alţi creştini i-a omorât acest sălbatic nepomenit, chinuindu-i cu felurite osânde. Dar nu numai Murtag păgânul, ci şi ceilalţi urmaşi ai lui, stăpânitori ai bulgarilor, au omorât pe creştini după ce i-au chinuit în tot felul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie22.htm
Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans, care a împărăţit între anii 642-648. Constans a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul şi nepotul viteazului împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice, învăţând şi meşteşugul bunei cârmuiri, şi cu fire bună şi minte dreaptă fiind împodobit, a ajuns la împăraţii cei dinainte sfătuitor împărătesc şi secretarul cel dintâi. Dar pentru că se răspândea părerea greşită şi vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut numai o voinţă, înlăturând prin aceasta părere credinţa în cele două firi ale lui Hristos şi pentru că cei răucredincioşi răspândeau prin pieţe porunci greşite, care întăreau acest eres şi lipeau aceste porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând răbda să se pângărească şi el laolaltă cu toţi nelegiuiţii aceştia, părăsind dregătoriile lumeşti, n-a mai voit să locuiască în sălaşurile păcătoşilor, şi a mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde s-a călugărit şi a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii. Aprinzându-se de dumnezeiască râvnă s-a dus la Roma cea veche, şi a înduplecat pe fericitul papă Martin, să strângă un sobor al locului aceluia şi să dea anatemei pe începătorii şi pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susţineau că în Hristos este numai o singură voinţă. El a alcătuit multe scrieri pentru mustrarea şi ruşinarea celor ce credeau în acest eres, şi a scris cărţi doveditoare despre adevărul credinţei noastre, sprijinite pe Sfânta Scriptură, trimiţându-le pretutindeni în lume. Întorcându-se de la Roma, împreună cu cei doi Anastasie, ucenici ai lui, el a fost adus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăşea împreună cu împăratul acelaşi eres. Şi în timp ce toţi se supuneau voinţei împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii să nu se supună, încredinţându-i prin scrisori să nu-şi schimbe credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia şi stăruind în dreapta credinţă i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a trăit trei ani. Şi în plinătatea vârstei fiind, după o boala scurtă, a răposat în Domnul, în anul 662 şi a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni. Din cei doi ucenici ai lui, celui mai vârstnic i s-a tăiat şi lui limba, şi a fost trimis într-o închisoare îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis într-o cetate din Tracia, unde şi-a sfârşit viaţa.
Acest cuvios părinte, Eftimie cel Mare, a trăit pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina, în cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pântece sterp şi neroditor, ca şi sfântul Ioan Botezătorul. Părinţii lui, Pavel şi Dionisia, erau oameni cucernici. Numele şi l-a primit potrivit cu făgăduinţa de sus, căci pe când părinţii lui se rugau să aibă fii, glas de sus a venit spunându-le să se bucure şi să fie cu voie bună (iar numele Eftimie pe elineşte înseamnă voie bună).
Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi era făcător de minuni. Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoţia, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-şi sfinţească mâna, prin atingerea de el. După sfinţire Macarie s-a dedat la nevoinţe şi mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei şi-a săpat cu mâinile lui o peşteră. Când veneau mulţi oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă şi se ascundea în peşteră şi nimeni nu-l afla. Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării şi zicând că nu există învierea morţilor, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort. Şi zicea cuviosul că sunt două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare şi alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduieşte ceata din urmă la fermecători şi la eretici. Acest sfânt a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor şi nu se pocăia şi pentru aceasta s-a şi îmbolnăvit de lepră. Iar pe unul, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coşuri de pâine, şi bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăţi mici de pâine. Cuviosul Macarie a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe. Pe Teopempt monahul, cel înşelat de diavol, l-a îndreptat. El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se uşurează puţin. A proorocit pustiirea aşezărilor călugăreşti de la Skit. Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni şi iarăşi a poruncit de a adormit. Deci cu astfel de lucruri dumnezeieşti fiind împodobit, a părăsit viaţa la adânci bătrâneţi, trăind nouăzeci de ani.
El a dovedit linişte şi răbdare deplină şi a săvârşit lucruri măreţe şi minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat şi marele Antonie zicând: „Iată Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, şi vei fi mai departe moştenitor al faptelor mele bune”. Acest Macarie, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea şi el. Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce şapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate. Se lupta să înlăture şi somnul: douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi n-a intrat sub vreun acoperământ, ci a stat afară în arşiţa zilei şi în frigul nopţii. Odată, fiind necăjit de demonul desfrânării, s-a dus într-un pustiu îndepărtat, unde a stat gol şase luni şi unde ţânţarii mari ca viespile l-au înţepat cumplit, încât i-au băşicat tot trupul; iar după cele şase luni, întorcându-se la chilia lui, numai după glas a fost cunoscut, căci trupul i se schimbase, asemănându-se cu al leproşilor. Odată, săpând un puţ, un şarpe otrăvitor s-a atins de mâna lui; iar el prinzându-l l-a omorât, zicând: „Nefiind trimis de Dumnezeu, cum ai îndrăznit să te atingi de mine?” Altă dată a intrat în Mănăstirea Tabenisioţilor, îmbrăcat în haine mireneşti, vrând să afle cum vieţuieşte fiecare dintre cei de acolo. Şi sosind Postul cel mare, a văzut la ei purtări felurite: astfel, unul mânca în fiecare seară, altul la două, altul la trei, altul la cinci seri; iar alţii, stând toată noaptea în picioare, a doua zi se aşezau la lucru. Macarie însă, udând mlădiţe de finic, a stat într-un colt până s-au împlinit patruzeci de zile şi a sosit Paştile. Şi în toate aceste zile n-a gustat nici pâine, nici apă, nu a făcut nici îngenuncheri, n-a şezut, nu s-a culcat şi nu a gustat nici un fel de hrană, decât numai duminica puţină varză crudă. Se mai istoriseşte despre acest sfânt că odată, şezând în ogradă şi grăind altora lucruri folositoare, a intrat o hienă, aruncând la picioarele sfântului puiul ei orb. Iar sfântul dând cu scuipat peste ochii lui l-a făcut să vadă: hiena l-a luat şi a ieşit afară. Şi a doua zi dimineaţa a adus grăbită o piele de oaie fericitului, care a zis către ea: „Eu nu primesc lucruri nedrepte”, iar ea plecându-şi capul a ieşit din ogradă.
Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei
Iar sfântul Chiril a trăit în zilele împăratului Teodosie cel Mic, fiind nepot şi urmaş în scaun al lui Teofil, arhiepiscopul Alexandriei. Sfântul Chiril a fost apărător la Sinodul al treilea Ecumenic din Efes, unde a înfruntat pe rău-credinciosul Nestorie, care a bârfit multe hule împotriva Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Deci, strălucind cu multe bunătăţi sufleteşti, sfântul Chiril a răposat întru Domnul în ce priveşte făptura lor, sfântul Atanasie era un om de statură potrivită, puţin cam spătos şi cam gârbovit, cu faţa veselă, cu culoarea feţei plăcută, pleşuv, cu nasul puţin încovoiat, barba nu lungă, dar lată, acoperindu-i obrajii, cu gura mică, nu prea cărunt, nici de tot alb, ci numai puţin gălbui.
Sfântul cuviosul Antonie cel Mare a fost de neam egiptean şi a învăţat credinţa creştină de la părinţii şi de la bunicii săi.
În această zi ne amintim de cinstitul lanţ al sfântului apostol Petru, cu care l-a legat Irod Agrippa, către anul 42, precum spune evanghelistul Luca, în faptele Apostolilor (FA 12, 1-11). Îngerul care s-a arătat a dezlegat pe Petru.
Acest cuvios părinte a trăit pe vremea lui Deciu şi a lui Valerian, prigonitorii creştinilor. El era de neam din Egipt, din Teba de jos, şi înţelegând că cumnatul său vrea să-l vândă ca să-i poată opri partea cuvenită din averea părintească, a fugit în munţi. Aici şi-a schimbat teama de prigonitori în dor de călugărie. Şi intrând într-o peşteră, din adâncul pustiului, şi-a petrecut toată viaţa în pace şi în înlăturarea tuturor dorinţelor, şi a trecut către Domnul, la adânci bătrâneţi. Auzind de viaţa lui cea îmbunătăţită, 
Acesta era de fel din Constantinopol şi era fiul lui Eutropie senatorul şi al Teodorei. De mic copil a plecat din şcoala unde învăţa carte, fără ştirea părinţilor şi a învăţătorilor, în tovărăşia unui călugăr, şi s-a dus în Mănăstirea Achimiţilor, adică a neadormiţilor, unde s-a făcut călugăr, petrecând întru multe nevoinţe. Dar vicleanul diavol l-a îmboldit cu dorul părinţilor şi atunci, cu voia egumenului mănăstirii şi a fraţilor, s-a dus la casa părintească îmbrăcat în rasă. Dar nu s-a făcut cunoscut cine este, ci locuia în rugăciune şi în lipsuri, într-o colibă mică lângă poarta casei părinteşti, batjocorit de slugi şi uitându-se la părinţii săi, care treceau pe lângă el îmbrăcaţi în podoabe lumeşti, fără să ştie că el este fiul lor. Când a fost să moară, a chemat pe maica sa, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, dată lui de părinţi pe când era în şcoală. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Aceşti cuvioşi părinţi dorind după viaţa cea pustnicească au lăsat toate cele lumeşti şi au mers să locuiască în pustiu. Împreună cu ei era şi fericitul Nil, fost prefect în Constantinopol, care, fiind foarte învăţat şi având dar de la Sfântul Duh, a scris multe cărţi de folos, îndemnătoare spre nevoinţe pustniceşti, şi despre viaţă, robirea şi uciderea acestor cuvioşi părinţi. Aceştia au fost ucişi de vlemizi, oameni de neam barbar, care trăiau în Arabia, până spre Marea Roşie şi Egipt, şi care şi mai înainte cu mulţi ani, pe timpul împărăţiei lui Diocleţian şi a lui Petru, patriarhul Alexandriei, au ucis pe cei ce sihăstreau aici în muntele Sinai. După moartea voievodului lor, sarazinii care locuiau şi ei în Muntele Sinai, pornind asupra lor, au ucis pe mulţi sihaştri; numai puţini au scăpat, fugind în cetate. Dar noaptea s-a arătat o pară de foc, care cuprindea tot muntele şi se înălţa până la cer. Sarazinii s-au speriat de aceasta şi au fugit, lepădându-şi armele. Numărul celor ucişi întâi a fost treizeci şi opt, având multe răni pe trupurile lor. Printre cei morţi s-au aflat încă doi vii, Sava şi Isaia. Din cei ucişi, unora li se tăiaseră capetele de tot, altora li se ţineau capetele numai într-o bucată de piele; iar alţii aveau capetele despicate în două. Cei doi părinţi rămaşi vii au îngropat pe cei ucişi şi au povestit mai târziu cele întâmplate.
Și cu toate ca era plin de răni, el îndemna pe prietenul său Stratonic să nu se spăimânteze și să-și țină firea, căci atunci când Ermil era bătut cu toiege, Stratonic plângea de mila lui. Atunci au priceput călăii că și el este de un gând și de o voință cu Ermil. Deci, fiind întrebat de împărat, a mărturisit că este creștin. Atunci, bătându-l și pe el, l-au aruncat împreună cu Ermil în apa Istrului, adică în Dunăre, unde amândoi au primit fericit sfârșit.
Vremuritulburi 